"Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 1"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Capitolul 1

Henri Rossier

Introducere

Cartea Samuel este urmarea cărților Judecători și Rut. La începutul ei încă nu se încheiase perioada judecătorilor: preotul Eli era unul dintre judecători (v. 1. Sam 4:18 ), iar Samuel, primul profet (v. Fapte. 3:24, 13:20), a fost și el judecător în Israel (v. 1. Sam 7:6 ). El a crezut că putea să-i pună pe fiii săi judecători după el (1. Sam 8:1 ), dar infidelitatea lor a pus capăt acestei dispensațiuni. Dealtfel, perioada judecătorilor a avut un caracter mai curând de tranziție: aceștia au adus o ușurare temporară a situației nenorocite a poporului vinovat de a-i fi lăsat în viață pe vrăjmașii lui Yahve în loc să-i extermine. Atras de acele națiuni în nelegiuire și idolatrie, Israel a trebuit să sufere sub jugul lor ca pedeapsă pentru neascultare. Fiind sub tiranie, poporul gemea și striga către Yahve, iar El, plin de milă față de ei, le trimitea eliberatori care le dădeau un răgaz, scăpându-i pentru un timp din mâna celor care îi jefuiau. Dar, vai! nimic nu le schimba inima. „Şi era aşa: când murea judecătorul, ei se întorceau şi se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, umblând după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se plece înaintea lor: nu părăseau faptele lor, nici calea lor cea încăpăţânată“ (Jud. 2:19).

În perioada judecătorilor, preoția a rămas legătura imediată și recunoscută a poporului cu Dumnezeu, mijlocul lor de a lua contact cu El. În relațiile pe care le are cu Dumnezeu, care este Împăratul lui Israel, preoția reprezintă poporul. În anumite momente din acele zile când „fiecare făcea ce era drept în ochii săi“ (Jud. 21:25), rolul preoției putea fi eclipsat, dar legătura realizată prin intermediul ei se menținea chiar și așa.

Carte Rut se intercalează spre sfârșitul istoriei judecătorilor pentru a ne descoperi gândul tainic al lui Dumnezeu cu privire la noua dispensațiune a împărăției. Acolo îl vedem pe Dumnezeu pregătind un împărat după inima Lui, Șilo din profeția lui Iacov, care trebuia să iasă din Iuda. Această carte începe deci cu Elimelec, bărbatul din Iuda, și se încheie cu numele împăratului David, arătându-ne astfel anticipat cine urma să fie unsul lui Yahve.

Să reținem faptul că relația cu Yahve este diferită sub preoție față de cea sub împărăție. În prima despensațiune, aceasta este o relație imediată deoarece preotul reprezintă poporul înaintea lui Dumnezeu, pe când sub împărăție există o autoritate stabiltă asupra poporului. Acesta din urmă era supus împăratului, care trebuia să guverneze potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. De la împărat aștepta Dumenzeu fidelitate și el era acela care era răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru infidelitatea lui Israel, iar destinul poporului depindea de comportamentul împăratului.

Până la instaurarea definitivă a împăratului avem cartea 1 Samuel ca o perioadă de tranziție. Primul fapt important constatat în această carte este că preoția ajunsese infidelă și că nu mai putea fi la baza relațiilor poporului cu Dumnezeu. Fără-ndoială, preoția este necesară în continuare și nu poate fi desființată, dar ea nu mai are întâietate. Prin împărăție se stabilește o nouă bază a relației cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu va ridica un preot credincios care va umbla mereu înaintea unsului Său, în loc să fie, ca în trecut, legătura poporului cu Dumnezeu (1. Sam 2:35 ).

Toate acestea explică de ce cartea 1 Samuel începe cu seminția lui Levi și cu preoția și nu cu Iuda și împărăția, așa cum începe cartea Rut.

Elcana era un levit. Eli era marele preot*. Suntem astfel pe terenul preoției. Dacă aceasta ar fi rămas fidelă, atunci nu ar fi avut loc o schimbare de dispensațiune, dar, trebuia constatat falimentul preoției, înainte de intrarea în scenă a împăratului, deoarece Dumnezeu nu putea rămâne în relație cu poporul prin intermediul unei preoții corupte.

* n. a.) Marea preoție era reprezentată în acel timp de Eli. În afară de Nadab și Abihu, care au murit fără a avea urmași (1. Cron 24:2 ), Aaron a mai avut doi fii: Eleazar și Itamar. Din aceștia doi trebuiau să descindă cei care să exercite funcțiile preoției. Funcțiile lor constau din următoarele: 1) să aducă ceea ce se ardea pe altarul arderii de tot și pe altarul tămâierii „pentru toată slujba Sfintei Sfintelor“ și 2) „să facă ispășire pentru Israel“ (v. 1. Cron 6:48-49 ).

Eleazar, cel mai mare dintre cei doi fii ai lui Aaron, era tatăl lui Fineas, care a fost „gelos cu gelozia lui Yahve în mijlocul fiilor lui Israel“ și datorită acestui zel Dumnzeu îi va da „legământul unei preoții pentru totdeauna petru el și pentru sămânța lui după el“ (v. Num 25 .10-13). Descendenții lui Eleazar constituie deci linia credinței, căreia îi revine promisiunea. Această linie este constituită prin Țadoc, care avea să exercite preoția sub David și sub Solomon (2. Sam 8 .17, 1 Împ. 2:35) și prin Azaria, „el este acela care făcea slujba de preot în casa pe care a construit-o Solomon în Ierusalim“ (1. Cron 6 .10).

Eli, care apare în primul capitol din cartea noastră, este descendent din Itamar. Apoi a urmat Ahimelec, pe care Saul l-a ucis împreună cu toți preoții de atunci, numai Abiatar scăpând pentru a se refugia alături de David. Și descendenții lui Itamar au fost mai puțin numeroși decât cei ai fratelui său mai mare (1. Cron 24:4 ). Abiatar a exercitat slujba preoțească împreună cu Țadoc în timpul lui Absalom (2. Sam 17 .15), dar mai înainte îi fusese de folos lui David și a suferit în tot ce a suferit împăratul (v. 1 Împ. 2:26). Mai târziu însă, când David a ajuns bătrân, Abiatar s-a asociat cu Ioab pentru a-l pune pe Adonia ca împărat în locul lui Solomon (v. 1 Împ. 1:7), în timp ce Țadoc a rămas fidel (1:8). În cele din urmă Solomon l-a înlăturat pe Abiatar din marea preoție pentru că era vrednic de moarte deoarece conspirase împotriva lui și „pentru a împlini cuvântul lui Yahve cu privire la casa lui Eli în Șilo“ (1 Împ. 2:27).

Dar, pe de altă parte, era necesar să se arate că Dumnezeu introduce împăratul Său ca intermediar între Israel și El, relație care nu putea fi stabilită pe temeiul cărnii. De aici decurge toată istoria lui Saul de la capitolul o până la sfârșitul cărții. Dumnezeu putea, fără-ndoială, să folosească un împărat carnal pentru a elibera pe poporul Său, dar această funcție nu îl califica sub aspect moral pentru a fi capul lui Israel. Cartea Judecători ne prezintă același adevăr în istoria lui Samson. Darul și starea morală a omului sunt două lucruri complet diferite. Saul, care a fost mai târziu lepădat, poate totuși să fie printre profeți; Balaam a putut să-l binecuvânteze pe Israel; Iuda a putut lucra cu putere alături de ceilalți ucenici fiind un instrument al Domnului, Stăpânul său.

Capitolul 1

Ana se remarcă prin faptul că are caracterul credinciosului din orice epocă. Numele ei înseamnă „har“, dar înainte de a se potrivi cu acest nume, ea reprezintă carnea incapabilă să aducă rod pentru Dumnezeu. Întotdeauna începutul trebuie să fie așa. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că omul natural are două caracteristici: răutate și incapacitate, iar legea nu are alt rost decât aceea de a-l convinge pe om de acestea. Dar este mult mai ușor să ne mărturisim vina decât să admitem neputința noastră deoarece mărturisirea neputinței cărnii ne umilește tare mult. Ana simțea aceasta, dar încercarea ei nu se rezuma numai la atât, ci, asemenea Sarei odinioară, ea era ținta urii și disprețului soției carnale, care prospera, pentru că Penina avea copii pe când ana nu avea nici unul, iar ura Peninei era cu atât mai mare cu cât era mai mare iubirea soțului lor pentru cea nenorocită și sterilă.

Sărmana Ana era plină de amărăciune și plângea mult. Îi rămânea numai o singură resursă: să-și aducă necazul înaintea lui Yahve. Numai inima lui Dumenzeu putea răspunde în har, așa că ea s-a prezentat înaintea Lui la Șilo. Acolo o aștepta o nouă încercare: ea a avut de întâmpinat lipsa de înțelegere a conducătorului spiritual al poporului, care a confundat lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu cea a cărnii, crezând că ea era beată când ea era tulburată. Ce suferință! În propria ei persoană nu avea nici o resursă, inima lumii îi era ostilă iar cei care poartă numele lui Yahve o judecă și nu o înțeleg! Cum să mănânce și să bea și să se bucure când unica dorință a sufletului ei nu a primit răspuns? Ea nu ținea să aibă acel fiu pentru e însăși ci era dispusă să-l dea „lui Yahve în toate zilele vieții lui“ făcându-l nazireu pentru Dumnezeu. Ceea ce îi trebuia era o marcă a favorii lui Dumnezeu, „harul“. Oare în zadar îi fusese dat ei acel nume, ea fiind sterilă? Îi rămânea numai harul și la acest punct trebuia să ajungă.

Eli, fiind totuși un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, avea conștiința destul de sensibilă pentru ca să primească cuvântul adevărului și să-și corecteze prima impresie, binecuvântând-o pe Ana din partea lui Dumnezeu: „Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească cererea pe care I-ai făcut-o“ (v. 17).

Imediat credința Anei și-a însușit harul, înainte să fi văzut efectele lui. Ea „a mers pe drumul ei şi a mâncat şi faţa ei n-a mai fost tristă“ (v. 18). Această încredere a credinței a fost îndeajuns pentru a-i întări inima și a o umple de o bucurie care s-a manifestat înaintea tuturor.

Ea este acum plină de recunoștință și nu-i este îndeajuns că a găsit bucuria și odihna după neliniște. Ce-I va oferi ea lui Dumnezeu pentru o atât de mare binefacere? Ceea ce Îi promisese în versetul 11: o consacrare completă a fiului ei, o separare adevărată pentru El. Primind răspuns prin aceea că i-a fost dat Samuel, ea nu și-a retras oferta: „să se înfăţişeze înaintea lui Yahve şi să rămână acolo pentru totdeauna“ (v. 23). Această smerită soție a levitului a adus domnului o jertfă valoroasă „trei tauri tineri, o efă de făină și un burduf de vin,“ dar aceasta nu este nimic pe lângă faptul că-l dădea pe Samuel. Ea s-a despărțit de fiul ei, dat de Dumnezeu însuși, de acela pe care-l ceruse de la Dumnezeu, arătând astfel că pentru ea Dumnezeu era mai de preț decât acel fiu pe care-l dorise mult.

Să avem și noi o asemenea credință! Pentru ca să se arate credința noastră, Dumnezeu ne pune inimile la încercare. Ca și pentru Ana, această încercare nu va fi la început aducătoare de bucurie, ci de amărăciune și tristețe, dar mai apoi ea va da celor rodul plăcut al dreptății celor exersați astfel.

sursa: https://comori.org/