Categorie: Cartile Bibliei
Psalmul 25
Versetele 1-3
Psalmii 16 - 24 au ca subiect principal pe Mesia; aici, dimpotrivă, este vorba de rămăşiţa din poporul Israel la scurt timp înainte de ve-nirea Împăratului pentru ridicarea împărăţiei Sale.
Totuşi, este o îmbărbătare pentru noi că în unele privinţe putem aplica la noi cuvintele psalmilor. „La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.“ La cine să ne ducem dacă nu la Dumnezeu, pe care Îl cunoaştem ca Tatăl nostru? În El ne punem încrederea. Oamenii, împrejurările şi vremurile se pot schimba, dar nu dragostea, bunătatea şi harul Dumnezeului nostru; de aceea „nici unul din cei care Te aşteaptă pe Tine nu va fi dat de ruşine“. Încrederea este de mare importanţă în viaţa credinciosului. Domnul nu ne-a promis că va asculta imediat, în toate împrejurările, rugăciunile noastre. El ne lasă uneori să aşteptăm - El încearcă credinţa noastră. Fericiţi suntem numai atunci când nădăjduim în El fiind conştienţi că El, în înţelepciunea Sa, conduce lucrurile aşa cum este bine pentru noi.
Versetele 4-5
Versetele 4-5 dau expresie dependenţei, acelei dependenţe care ar trebui să-l caracterizeze tot timpul pe credincios. Domnul Isus a fost tot timpul Omul dependent; El aştepta indicaţia Tatălui Său atât în cuvânt, cât şi în faptă, iar noi trebuie să-L imităm.
Opusul dependenţei este voinţa proprie, despre care Cuvântul spune: „ ...încăpăţânarea este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli“ (1. Samuel 15:23 ). Voinţa proprie îi caracterizează pe oamenii din lume, dar nici noi cei credincioşi nu suntem eliberaţi de ea. Câtă durere ne-am cauzat prin faptul că nu ne-am rugat ca psalmistul: „Fă-mi cunoscut căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale!“ Pe aceste cărări, carnea nu găseşte nici o satisfacţie, dar sufletul este binecuvântat din plin. Aceasta este calea pe care Însuşi Păstorul cel bun a mers şi pe care doreşte să conducă oile Sale; El le conduce pe cărări ale dreptăţii datorită Numelui Său. Aceasta înseamnă siguranţă şi fericire deplină în părtăşia cu Domnul. De aceea să ne rugăm împreună cu David: „Condu-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă...“
Versetele 6-11
În acest psalm vedem ca într-o oglindă gândurile şi încercările unui israelit evlavios. El se ruga corespunzător luminii pe care o avea. El nu cunoştea iertarea aşa cum o cunoaştem noi, dar nădăjduia în bunătatea lui Dumnezeu.
În ceea ce ne priveşte, noi ştim, bazându-ne pe lucrarea Domnului Isus, că toate păcatele noastre sunt iertate. Ştim de asemenea că, dacă am păcătuit şi ne mărturisim păcatele, El ni le iartă (1. Ioan 1:9 ). Astfel, noi ne aflăm în această privinţă pe un alt teren decât David, care a scris acest psalm.
Din versetul 8 cunoaştem gândirea lui Dumnezeu faţă de păcătos; El îl iubeşte şi vrea să-i arate calea pe care trebuie să meargă. Nu este aceasta ceea ce a făcut El şi cu noi? Pe când eram încă departe, El ne-a căutat şi ne-a condus pe calea credinţei. Odată ajunşi aici, El ne învaţă cum trebuie să umblăm pe această cale.
Versetele 12-13
În versetele 8-12 observăm că mai întâi li se arată păcătoşilor calea, apoi cei smeriţi sunt învăţaţi de Dumnezeu calea Sa; mai departe citim că toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei care păzesc legământul Său şi mărturiile Sale. La sfârşit vedem că omul care se teme de Domnul este învăţat ce cale să aleagă. Cine ar putea măsura ce cuprinde în sine acest verset 12? Teama de Dumnezeu stă aici în prim-plan. Ea este baza pe care Dumnezeu poate zidi lucrarea Sa.
Dacă umblăm în frica Sa, în teamă de El, Îi dăm ocazia şi posibilitatea de a ne îndruma. El vrea să ne sfătuiască (a se compara Psalm 32:8); depinde de noi, dacă Îi dăm posibilitatea să facă aceasta stând în apropierea Sa. Probabil, am apucat câteodată pe un drum greşit şi astfel am ajuns în greutăţi şi necazuri. De toate acestea n-am fi avut parte, dacă ne-am fi lăsat conduşi de teama de Dumnezeu.
Versetele 14-22
Aici avem un alt rezultat preţios al unei vieţi trăite în teamă de Dumnezeu. Cel care trăieşte în teamă de Dumnezeu nu este numai îndrumat cu privire la calea pe care trebuie să o aleagă; el nu numai că trăieşte în bunătate, ci ce este mai important: Domnul Se destăinuie celor care se tem de El. În nota de la subsol citim o completare preţioasă la cuvântul a se destăinui, şi anume: „comunică intim, confidenţial“. Ce rezultate binecuvântate are o umblare în teamă de Dumnezeu! Ce poate fi mai frumos decât ca Domnul să-l facă pe credincios un confident al Său? Avem un exemplu la Avraam (a se vedea Geneza 18:17 ). Nu este măreţ şi minunat că Dumnezeu Creatorul vrea să fie în legătură cu omul? El Însuşi pune însă condiţia pentru a putea avea loc această legătură, şi anume sfinţenia (a se vedea 1. Petru 1:15-16 ). „Domnul Se destăinuie celor care se tem de El“ înseamnă deci că El vorbeşte cu aceia care evită răul sub orice formă şi trăiesc în judecată de sine, sau cu alte cuvinte: rămân în Isus (Ioan 15:4 ).
„Taina Domnului“ cuprinde un domeniu larg. Pentru noi poate fi vorba de o mai bună cunoaştere a Domnului Isus, ca la Maria din Betania; ea stătea la picioarele Sale şi savura o părtăşie cu El, cum nici un ucenic nu cunoscuse (Ioan 12:1-8 ).
Comunicarea intimă cu Domnul cuprinde în ea şi încrederea în El, o încredere care lasă totul în seama iubirii şi a bunătăţii Sale. Vedem această încredere şi în versetele 15-22. În zile bune, ca şi în zile rele, sufletul care se încrede în El este liniştit. Chiar dacă duşmanul reuşeşte să cauzeze răul, cel care se încrede în Domnul spune: „pentru că El (Domnul) îmi scoate picioarele din cursă.“ Câţi nu rostesc din inimă, în singurătatea lor, cuvintele din versetul 16! Ei ştiu că există Unul care a fost singur ca nici un om pe pământ (a se vedea Psalm 102:6-7). Şi noi ne putem ruga: „Întoarce-Te spre mine şi îndură-Te de mine, pentru că sunt singur şi întristat.“
Psalmul 26
Cuvântul: „Judecă-mă“, care înseamnă: „Rosteşte sentinţa asupra mea“, a putut fi exprimat numai de un bărbat care a avut o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu vrea să însemne că David a fost fără vină; dar când păcătuia, recunoştea şi îi părea rău de greşelile sale. El spune mai departe: „Cercetează-mă, Doamne, şi încearcă-mă.“ Vedem aici legătura frumoasă a unui suflet cu Dumnezeu, în faţa căruia nu vrea să ascundă nimic. Dumnezeu ia cunoştinţă de tot ce se întâmplă în viaţa noastră; acţiunile noastre, ba chiar şi gândurile noastre ascunse Îi sunt cunoscute; dar El vrea ca noi să recunoaştem înaintea Lui când păcătuim.
Versetele 6-7 ne dau un indiciu cu privire la adorare şi cum trebuie să aibă loc aceasta. Altarul vorbeşte despre lucrarea Mântuitorului pe Golgota, unde El Şi-a dat viaţa pentru noi şi în acelaşi timp L-a preamărit pe Dumnezeu. Adoratorul se apropie cu mâini curate (judecată de sine); el înconjoară altarul, sau altfel spus: el admiră lucrarea Domnului în aspectele şi în dimensiunile ei diferite, iar rezultatul este întotdeauna laudă şi adorare.
Psalmul 27
Versetele 1-2
În acest psalm vedem încrederea lui David faţă de Dumnezeu. El era înconjurat de duşmani, dar în prezenţa lui Dumnezeu se simţea în siguranţă. În jurul lui putea să domnească întunericul, dar el se bucura de lumină, căci Domnul era lumina sa şi mântuirea sa, adică scăparea sa în mijlocul multor pericole care îl înconjurau. Noi cunoaştem puţin despre toate mijloacele pe care le foloseşte duşmanul nostru, diavolul, pentru a ne face rău. Dar fiecare credincios care stă în apropierea Domnului, poate spune: „De cine să mă tem?“ El se află sub ocrotirea Aceluia care este mai puternic decât duşmanul.
Cuvintele versetului 2 s-au împlinit când Domnul Isus a mers înaintea duşmanilor săi în grădina Ghetsimani. Ei veneau pentru a-L prinde. Dar când El a rostit Numele Său: „Eu sunt“ (a se vedea Exod 3:14 ), ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Chiar dacă cuvintele acestui verset nu se împlinesc cu privire la noi cuvânt cu cuvânt, putem totuşi să ştim că duşmanul şi cei care îl ajută pe el trebuie să fugă, când ne adăpostim în Isus.
Versetele 3-4
David a trăit de mai multe ori ceea ce descrie el în versetul 3 al acestui psalm. Oştiri adverse puternice veneau împotriva lui, dar ele nu puteau să-l îngrozească; el se încredea în Domnul şi ştia că nu i se va întâmpla nici un rău.
În versetul 4 face cunoscută taina siguranţei şi a puterii sale: locuirea în Casa Domnului. Dar mai înainte spune: „Un lucru l-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.“ Să rămânem o clipă la această expresie. Cuvintele „un lucru“ subliniază importanţa pe care o avea respectiva cerere pentru David. Între multele lucruri care îl interesau, exista unul care întrecea toate celelalte în valoare: apropierea Domnului în casa Sa. Găsim aceste cuvinte „un lucru“ şi în Luca 10:41-42 şi Filipeni 3:13 , de asemenea în legătură cu Persoana Domnului. Pe baza acestor trei locuri din Scriptură, Duhul Sfânt ne face atenţi asupra unui lucru care este necesar, şi anume şederea la picioarele Domnului Isus şi admirarea frumuseţilor Sale.
„Un lucru i-am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta.“ David ne dă aici o lecţie importantă în legătură cu rugăciunea. El nu s-a mulţumit să exprime rugăciunea înaintea lui Dumnezeu, ci a căutat să facă ceea ce a cerut. Nu ne-am surprins pe noi înşine deseori că ne-am rugat pentru ceva şi am acţionat ca şi cum rugăciunea noastră nu ar fi importantă?
Aici, o mică ilustrare din viaţa de fiecare zi: în rugăciunea de dimineaţă, tatăl unei familii exprimă dorinţa ca el şi cei prezenţi să-L preamărească pe Domnul printr-o umblare în teamă de Dumnezeu, prin blândeţe şi aşa mai departe. După aceea plecă la treabă însoţit de un oaspete. Dar curând se observă la el o proastă dispoziţie, iar oaspetele spuse mirat: „N-aţi luat în serios rugăciunea de la începutul acestei zile?“ Acel frate se rugase într-adevăr pentru ceva, dar nu căutase să facă ceea ce ceruse de la Domnul. Să învăţăm şi în această privinţă de la David!
Versetul 5
Credinciosul care realizează în viaţa sa cuvintele versetului 4, poate să se bucure de o siguranţă desăvârşită. În ziua cea rea este în siguranţă în coliba Domnului. O colibă oferă puţină protecţie pentru cel care este în pericol; dar aici este coliba Sa, cortul Său. El reprezintă adăpostul. Cine ar putea să se atingă de acela care este adăpostit la El şi în El?
Pentru noi, adăpostirea în coliba Sa include preocuparea cu Persoana Domnului Isus. În apropierea Sa putem să avem parte de experienţe preţioase, şi anume că lucrurile lumii, cu care duşmanul vrea să ne încerce, şi-au pierdut valoarea şi farmecul. Ce sunt aşa-numitele bucurii care îi ţin pe oameni în vraja lor, pentru acela care a văzut şi a savurat ceva din frumuseţile Domnului Isus? Înălţat pe o stâncă, ademenirile acestei lumi nu pot să-i facă nimic; partea sa este linişte şi siguranţă, bucurie în părtăşia cu Domnul.
Versetul 6
Acest verset reprezintă rezultatul final al experienţelor lui David din versetele anterioare. El L-a cunoscut pe Domnul în diverse relaţii. El era lumina sa şi mântuirea sa; El era tăria vieţii lui şi în El a găsit un adăpost desăvârşit. După ce a privit frumuseţea Domnului, cum să nu Îl laude şi să nu-L adore? Cuvintele acestui verset vorbesc despre adorare, despre ţinta la care doreşte să-i conducă Domnul pe ai Săi. Din nefericire, doar puţini înţeleg intenţia Sa în această privinţă, şi totuşi multe exemple din Sfânta Scriptură indică spre aceasta. Viaţa lui Iacov ilustrează clar acest gând: la sfârşitul alergării sale a devenit un adorator. Un alt exemplu găsim în Ioan 4 , unde Domnul îi vorbeşte despre adorare unei femei abia trezită din viaţa în păcat.
Jertfele în strigăte de bucurie se aduc în „cortul Său“, adică în apropierea Sa. Atunci lăsăm să treacă prin faţa ochilor noştri dragostea, lucrarea şi suferinţele Mântuitorului nostru şi admirând harul lui Dumnezeu faţă de noi, cântăm cântări de laudă şi de adorare spre mărirea Lui.
Versetele 7-9
Acum trebuie să percepem o schimbare în gândurile lui David. El trece prin încercări sufleteşti şi strigă către Domnul: „Îndură-Te de mine şi răspunde-mi.“ Cât de uşor poate să aibă loc o astfel de schimbare în viaţa unui credincios! Din nefericire, nu stăm mereu pe înălţimea credinţei şi în savurarea apropierii Domnulului, aşa cum reiese acest lucru din versetele 1-6. Lipsa de veghere, împrejurările nefericite înăbuşe strigătul de bucurie. Totuşi, aici vedem un suflet care caută ajutorul numai la Domnul; acest lucru este foarte important. Tindem foarte uşor să privim cu teamă în jur şi să ne încredem în oameni. Aici însă privirea este îndreptată numai spre Domnul. „Inima mea spune din partea Ta: căutaţi faţa Mea. Voi căuta faţa Ta, Doamne!“ David se gândea poate că există ceva între el şi Dumnezeu şi că Dumnezeu Şi-a ascuns acum faţa de la el; de aceea rosteşte rugăciunea din versetul 9. Ştim totuşi că El nu-Şi întoarce faţa de la noi, chiar dacă merităm o pedeapsă. Iubirea Sa este neschimbată, iar harul Său este totdeauna acelaşi faţă de noi. Ce certitudine preţioasă!
Versetele 10-14
Oricât de grele au fost împrejurările, încrederea lui David în Dumnezeu nu a slăbit: „Dacă m-ar părăsi tatăl meu şi mama mea, Domnul mă va primi.“ Ce siguranţă preţioasă! O asemenea încredere ne impulsionează şi pe noi; ne lăsăm aşa de uşor influenţaţi de împrejurări şi acţionăm câteodată ca şi când nu am avea un Tată în cer. David a trăit fiind conştient de apropierea Domnului; versetele anterioare dovedesc acest lucru. Cine se află în legătură strânsă cu Dumnezeu, doreşte mereu să meargă calea care Îi este plăcută Lui: „Doamne, învaţă-mă calea Ta şi condu-mă pe cărarea cea dreaptă“, şi David adaugă: „din cauza vrăjmaşilor mei“. Cei care pândeau, aşa cum citim în nota de la subsol, aşteptau clipa eşecului său. Acum, aceşti oameni răi trebuiau să vadă că acela care se încrede în Domnul este condus şi ocrotit de El.
În versetul 13, care este neterminat, David exprimă un gând care pare să se întindă peste timpul vieţii sale pământeşti. El s-a încrezut în Domnul şi pentru lumea cealaltă.
sursa: https://comori.org/