Ce ne spun Psalmii? Psalmii 16-17. Paul Grobety

Categorie: Cartile Bibliei
 

Psalmul 16

Versetele 1-2
Acest psalm Îl are ca subiect special pe Hristos, şi anume în starea Sa de Om aici jos, unde a trăit în dependenţă desăvârşită de Dumnezeu. El spune: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred“ – rugăciunea dependenţei şi a încrederii. Întregul drum care se afla în faţa Sa era extrem de greu şi întunecos, dar El nu S-a dat înapoi. Ţelul Lui a fost proslăvirea Tatălui Său, chiar până la moarte. Ce minunat străluceşte slava Sa ca Fiu al Omului în cuvintele: „Tu eşti Domnul meu! Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine!“ El a luat locul unui om care era dependent de bunătatea lui Dumnezeu, pentru a rămâne ocrotit. El Însuşi s-ar fi putut ocroti, dar cum ar fi stat atunci lucrurile referitoare la dependenţa Sa ca Om şi Slujitor? Vedem aici opoziţia clară faţă de Adam, care s-a înălţat şi care a dorit să fie egal cu Dumnezeu. În timp ce Isus S-a alăturat acelora care s-au lăsat botezaţi de Ioan Botezătorul şi şi-au recunoscut păcatele, plăcerea lui Dumnezeu s-a odihnit peste El (Matei 3:13-17 ).

Versetul 3
Cine sunt sfinţii, cei aleşi, în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea? Nu sunt cei care se apleacă în faţa Lui, îşi recunosc păcatele şi suferă din cauza lor? Acestea le-au făcut în primul rând oamenii amintiţi mai înainte, care au fost botezaţi în Iordan de către Ioan, „mărturisindu-şi păcatele.“ Domnul Isus a coborât împreună cu ei în Iordan pentru a se lăsa botezat de Ioan. Cu ce plăcere a privit Tatăl la El, Fiul iubit! Când a ieşit din apă, cerurile s-au deschis deasupra Lui şi un glas din ceruri a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“ Vedem în aceste prime trei versete ale acestui psalm două atribute ale lui Hristos ca Om desăvârşit: încrederea Sa deplină în Dumnezeu şi identificarea cu aceia care de bunăvoie au făcut primul pas pe calea credinţei.

Versetele 4-5
Versetul 4 ne arată pe Hristos ca Cel pus deoparte; El nu vrea să pună pe buze nici măcar numele acelora care aleargă după un alt dumnezeu. În acest „alt dumnezeu“ presupunem pe drept că este vorba de antihristul Apocalipsei, care va atrage pe mulţi la sine prin arta ispitei. Hristos îşi întoarce privirea cu dezgust de la acest om al păcatului. Acest verset este ca o pată în acest tablou minunat, pe care acest psalm îl prezintă.

Ce frumos şi strălucitor luminează iarăşi lumina în versetul următor! Pentru Hristos, Domnul a fost partea moştenirii Sale şi a paharului Său. Ce exemplu demn de urmat avem în faţa noastră! Ce ne mai poate oferi lumea, când Însuşi Domnul este partea noastră? În El şi cu El posedăm totul: prezentul şi viitorul ne aparţin. Avem încercări şi greutăţi? – Ele sunt doar un mijloc în mâna Tatălui pentru a ne trage mai aproape de Sine; chiar dacă trebuie să trecem prin moarte, ştim că aceasta este intrarea în starea slăvită, veşnică.

Versetele 6-11
Dacă Îl privim pe Hristos în timpul vieţii Sale pământeşti, atunci vedem o măsură plină de durere şi suferinţe, pe deasupra opoziţia păcătoşilor, batjocură şi dispreţ, iar la sfârşit moartea pe cruce. Şi totuşi Îl auzim zicând: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute.“ Indiferent că S-a aflat pe marea învolburată sau a fost înconjurat de duşmani, care L-au pândit şi la sfârşit au pus mâna pe El, nimic nu a putut tulbura pacea şi liniştea sufletului Său. Chiar şi pe drumul spre Golgota, a avut o încredere de nezguduit în Dumnezeul Său: „Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ – În cercetarea acestui psalm trebuie să fim permanent conştienţi că Hristos este prezentat aici ca Om, ca slujitor desăvârşit. Acest gând ne va ajuta să-L privim ca exemplul nostru, pe care, prin harul lui Dumnezeu, Îl putem imita într-o oarecare măsură. Fericit este credinciosul care poate să spună din experienţă: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna.“

Psalmul 17

Versetele 1-3
Şi aici, Hristos stă înaintea noastră, totuşi văzut dintr-un alt punct de vedere decât în psalmul anterior. El Se afla în mijlocul celor răi, a duşmanilor de moarte. Văzut din acest punct de vedere, percepem în acest psalm mai multe gânduri, care le putem aplica cu folos la noi. Nu vorbim de versetul 3, căci cine dintre noi ar putea spune: „Gândul meu nu este altfel decât cuvântul meu“? Doar la Hristos, gândurile şi cuvintele au fost într-o deplină concordanţă. Totuşi, nu vrem să uităm că El ca Om este exemplul nostru; noi trebuie să-L imităm. Chiar dacă nu vom ajunge niciodată să fim ce a fost El, exemplul nostru desăvârşit, totuşi putem să veghem ca gândirea şi vorbirea noastră să fie sincere. Înaintea oamenilor ne putem ascunde gândurile, dar nu înaintea lui Dumnezeu; El ne cercetează inima. David, care a scris şi Psalmul 139 , a putut spune: „Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti.“ Aceasta este o realitate preţioasă pentru credincioşii care doresc să umble în sinceritate înaintea lui Dumnezeu.

Versetele 4-6
„În ce priveşte faptele oamenilor...“ – nu suntem permanent înconjuraţi de aceste „fapte“ şi astfel expuşi influenţei oamenilor din jurul nostru? Nivelul moralităţii a scăzut într-un mod îngrozitor: nedreptatea, minciuna şi înşelăciunea cresc continuu, iar credinciosul stă fără putere în faţa acestui val. El însă nu trebuie să se lase luat de acesta; împreună cu psalmistul poate spune: „După cuvântul buzelor Tale, eu m-am păzit de căile celui violent.“ În mijlocul acestui întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu ne luminează cărarea, iar minciuna diavolului nu ne poate birui, pentru că posedăm adevărul şi ne sprijinim pe el. Ce siguranţă este exprimată în versetul 5! Aşa cum ştim, aceste cuvinte se referă în primul rând la Hristos. Dar atât timp cât stăm în apropierea Lui şi mergem pe urmele Lui, putem experimenta la fel ca El, iar „faptele“ oamenilor nu ne vor încurca. În versetul 6 găsim o altă certitudine în inima psalmistului: „îmi vei răspunde, Dumnezeule.“ Şi noi posedăm o astfel de certitudine (a se vedea Ioan 14:13 ; 15:7 ).

Versetele 7-15
În aceste versete vedem o latură preţioasă a credinţei. Oameni răi şi duşmani de moarte îl înconjoară pe credincios, dar el este liniştit, căci se încrede în Dumnezeu. Oamenii din jurul lui pot să se înmulţească, să-şi adune bunuri, dar în inima lui nu se ridică nici o invidie. El posedă alte bogăţii, mult mai preţioase. Ca şi Asaf, el intră în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, unde poate percepe realitatea cu privire la calea celor răi şi la sfârşitul lor. Credinţa nu se opreşte în faţa împrejurărilor; ea contează pe Dumnezeu care o poate elibera de cei răi şi „de oamenii lumii acesteia“. Aceşti oameni nu se află la întâmplare pe calea noastră. Cineva a scris cu privire la aceasta: „Ei servesc pentru a cerceta inima şi pentru a ne menţine, pe noi care suntem mereu în pericol de a ne amesteca cu lumea, ca străini.“ Adevărata noastră patrie nu este aici jos, iar Domnul vrea ca noi să avem înaintea ochilor ţinta, moştenirea care nu se veştejeşte, păstrată sus pentru noi (1. Petru 1:4 ), unde vom fi satisfăcuţi privindu-L.

sursa: https://comori.org/