Categorie: Cartile Bibliei
Psalmul 105
Versetele 1-15
Acest psalm descrie credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. El Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, şi pe baza harului a adus pe Israel în ţara promisă. Acum psalmistul priveşte sub călăuzirea Duhului Sfânt până la începutul istoriei lui Israel. Această istorie începe cu patriarhii şi se încheie în acest psalm cu ocuparea ţării Canaan. Observăm că încăpăţânarea şi neascultarea poporului sunt trecute sub deplină tăcere. Aici nu este vorba despre ceea ce a fost şi a făcut Israel, ci doar despre bunătatea şi harul lui Dumnezeu. Conform legământului Său, El a vrut să aducă poporul în Canaan şi de aceea totul a trebuit să servească realizării planului Său. Versetul 15 ne arată foarte clar, cât de preţios era acest popor în ochii Săi: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi niciun rău profeţilor Mei!“ Când citim asemenea cuvinte, trebuie să admirăm răbdarea, harul, bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, cu care El l-a purtat şi l-a condus pe poporul Său.
Versetele 16-22
Succesiunea din versetele 16 şi 17 este remarcabilă şi plină de învăţătură. Dumnezeu a hotărât o foamete, care a izbucnit abia când Iosif a fost în Egipt. Acest fapt, aşa cum ne este arătat aici, ne permite să înţelegem mai bine lucrurile care sunt istorisite în capitolele 37-41 din Geneza. Nu se spune de ce a hotărât Dumnezeu foametea; citim doar că El a trimis înaintea lor un om, chiar înainte de a izbucni foametea. Cât de uşor de înţeles devine istoria lui Iosif, dacă o privim în lumina acestui pasaj! Unii cititori ai Sfintei Scripturi văd în evenimentele din viaţa fiului preferat al lui Iacov o istorie pentru sine, încheiată. Această istorie ne dă învăţături preţioase, pentru care Îi suntem mulţumitori Domnului; aici însă atenţia noastră este îndreptată spre succesiunea evenimentelor. Ce catastrofă ar fi fost pentru Egipt şi Iacov cu familia sa numeroasă, dacă foametea ar fi izbucnit deodată, fără să se poată lua măsuri înainte!
Ştim că Tatăl nostru ceresc Se îngrijeşte întotdeauna de noi, iar noi ne încredem în El, că va conduce totul spre binele nostru. Nu avem impresia din când în când că lucrurile ar fi trebuit să meargă altfel? Să ne încredem pe deplin în El! Ce a gândit Iacov când a primit haina pătată cu sânge a fiului său? Prin ce încercări a trecut Iosif, când a fost vândut de fraţii săi şi dus în Egipt? Înaintea ochilor tatălui, dar şi ai fiului era întuneric deplin. Şi totuşi, cât de luminos a strălucit soarele bunătăţii şi al credincioşiei lui Dumnezeu în spatele acestei scene întunecate! El a vrut să ţină teafăr pe tot neamul lui Israel, să-l conducă prin foamete şi să-l menţină în viaţă. Dar El a trebuit să trimită un om înaintea lor, iar diferitele etape din viaţa lui Iosif: casa lui Potifar, închisoarea, apoi uitarea mai-marelui paharnicilor (Geneza 40:23 ), au trebuit să se petreacă înainte ca el să preia poziţia sa înaltă. Abia atunci s-a risipit întunericul.
Versetele 23-36
Versetul 25 ne atrage atenţia. Poate unii cititori ai Sfintei Scripturi s-au gândit că motivul planului viclean al lui faraon împotriva copiilor lui Israel ar fi de căutat în Exod 1:8-14 . Dar în acest psalm citim: „Le-a schimbat inima ca să urască pe poporul Său, ca să uneltească împotriva slujitorilor Săi.“
Dumnezeu a intenţionat două lucruri, în timp ce a făcut ca egiptenii să-i urască pe israeliţi: 1. Numele Său trebuia să fie preamărit pe întreg pământul (Exod 9:13-16 ); 2. Israel trebuia să înveţe prin minunile la care a fost martor, să se teamă de Dumnezeu şi în acelaşi timp să recunoască ce mare şi puternic este El (Psalm 106:7,21-22).
Dacă comparăm aceste locuri, precum şi versetele 16 şi 17 cu capitolele corespunzătoare din Geneza şi Exod, înţelegem că Cuvântul lui Dumnezeu formează un întreg. Acest fapt nu este recunoscut peste tot în creştinătate; de aceea, unii îşi permit să scoată anumite părţi din contextul lor şi să le explice arbitrar. O asemenea desconsiderare a cuvintelor Domnului: „Cuvântul Tău este adevărul“ poate să producă doar mare confuzie.
Versetele 37-45
Dumnezeu este drept. El a văzut cum egiptenii îi foloseau pe israeliţi, dar El a acţionat ca să nu părăsească ţara sclaviei lor ca un popor sărac. Pe lângă aceasta aveau nevoie de argint şi de aur pentru construirea cortului întâlnirii şi amenajarea lui: „ceruseră de la egipteni obiecte de argint şi obiecte de aur şi haine... şi ei le-au împlinit cererea...“ (Exod 12:35-36 ).
Dar Dumnezeu este nu numai drept, El este şi minunat în faptele Lui. El Şi-a propus să scoată pe Israel împreună cu orice bogăţie din Egipt – o minune pe care de altfel nimeni şi nicio putere nu ar fi putut să o împlinească. Astfel, poporul, care număra aproximativ două milioane de suflete, a părăsit ţara necazului său cu multe bunuri şi multă avere. Într-adevăr, un Dumnezeu puternic şi minunat! Puterea Sa trebuia să aibă un alt câmp de acţiune; acest popor nu trebuia doar îngrijit cu mâncare şi băutură timp de patruzeci de ani în pustiu, ci şi protejat de naţiunile duşmănoase din jur. Această manifestare a puterii lui Dumnezeu în favoarea poporului Său a fost în strânsă legătură cu jurământul pe care Dumnezeu i l-a făcut lui Avraam.
Psalmul 106
Versetele 1-12
Acest psalm este perechea psalmului precedent. În Psalmul 105 sunt preamărite de la început până la sfârşit bunătatea, credincioşia şi puterea lui Dumnezeu – un prilej pentru popor să-L laude pe Dumnezeu. Totuşi, aici, tonul predominant este corespunzător mărturisirii din versetul 6: „Noi am păcătuit împreună cu părinţii noştri, am săvârşit nelegiuirea, am lucrat cu răutate.“ Psalmistul nu se mulţumeşte să spună: „am păcătuit“, ci el mărturiseşte în amănunţime păcatele poporului. O asemenea mărturisire Îi este plăcută lui Dumnezeu. Şi alţii au spus „am păcătuit“, de exemplu împăratul Saul (1. Samuel 15:24 ) şi Iuda Iscarioteanul (Matei 27:4 ), dar cuvintele lor nu au corespuns unei pocăinţe adevărate. Dumnezeu vrea sinceritatea şi integritatea inimii. Acolo unde acestea există, vina nu este ascunsă; din contră, ea este mărturisită pe deplin. Atunci sufletul îşi poate însuşi cuvintele preţioase: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).
Versetele 13-15
„Şi au fost plini de poftă în pustiu şi L-au ispitit pe Dumnezeu în pustietate.“ Aşa s-a întâmplat cu israeliţii când erau pe drum spre Canaan. Să ne întrebăm: Care este situaţia noastră, care, vorbind în imagini, ne aflăm de asemenea în „pustiu“? Cât de uşor poftim după ceea ce oferă această lume! Care este rezultatul? „Şi El le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscăciune în sufletele lor.“ Dumnezeu cunoaşte ce doresc inimile noastre. Dar dacă El ne acordă ceea ce căutăm în lume, atunci acel lucru poate însemna doar o piedică pentru omul nostru interior. Ştim că niciodată nu este după gândurile lui Dumnezeu, ca creştinul să se oprească în viaţa de credinţă; dar în conducerea Sa înţeleaptă, Dumnezeu permite uneori credinciosului, care preferă lumea în locul părtăşiei cu Domnul, să meargă pe propriul său drum. Prin uscăciunea, care intră în sufletul său, acesta trebuie să înveţe să-şi vadă rătăcirea. Efraim s-a alipit de idoli, şi Dumnezeu a spus: „lăsaţi-l!“ (Osea 4:17 ).
Versetele 16-22
„Şi au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă. L-au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt.“ Israel a văzut faptele de putere şi minunile lui Dumnezeu într-un mod cum niciun popor nu le-a trăit vreodată. Cu adevărat, un popor privilegiat! Cum au ajuns până acolo, încât nu au menţinut permanent înaintea ochilor lor „gloria lor“ (Dumnezeu era gloria lor)? Ne mirăm de acest lucru şi cu atât mai mult când ne gândim că au făcut viţelul din aur, imediat după ce Dumnezeu i-a scos din ţara robiei lor.
Acest exemplu ne dezvăluie inima omenească. Ea este receptivă la şoaptele lui satan, care ştie să împodobească lucrurile cele mai lipsite de valoare, ca să-l atragă pe om de la darurile minunate ale lui Dumnezeu. Unei asemenea arte de ispitire nu cad victimă doar copiii lumii. Unii credincioşi s-au lăsat orbiţi de aceasta. Cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu, întruparea Fiului Său, sacrificiul Său la cruce şi învierea Sa stau la mulţi în plan secund, pentru că au dat întâietate „viţelului de aur“ şi altor lucruri.
Versetele 23-27
Israeliţii sunt învinuiţi în mod deosebit de două lucruri: 1. Lipsa credinţei în legătură cu ţara promisă (Numeri 13:32 ); 2. Închinarea la idoli, care a însoţit neascultarea lor. „N-au crezut Cuvântul Său.“ Oamenii aproape că nu-şi dau seama ce este necredinţa în ochii lui Dumnezeu. „Cine nu-L crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos...“ (1. Ioan 5:10 ). Poate să existe ceva mai rău, decât să-L acuzi pe Dumnezeu de minciună? Necredinţa îl va conduce pe păcătos la condamnare; căci celui ce crede îi este asigurată iertarea păcatelor. Lipsa credinţei la israeliţi ar fi avut urmări fatale, dacă Moise nu ar fi intervenit pentru ei.
Vedem din exemplul din versetul 23 ce este un mijlocitor şi cum apreciază Dumnezeu slujba sa. Moise a fost aici o imagine a Domnului Isus, adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1. Timotei 2:5-6 ). Dar Isus nu a mijlocit doar pentru cei nelegiuiţi, ci a intrat cu propria Sa Persoană în spărtură şi a ispăşit păcatele lor.
Versetele 28-31
Ceea ce s-a întâmplat la Baal-Peor a fost deosebit de grav în ochii lui Dumnezeu (Numeri 25:1-9 ). Israel s-a unit cu madianiţii şi s-a închinat înaintea dumnezeilor lor; atunci Dumnezeu a adus o plagă grea peste popor.
„Atunci s-a ridicat Fineas şi a făcut judecată şi plaga a fost oprită.“ Şi aici avem un exemplu despre valoarea mijlocirii unui credincios. Dumnezeu a apreciat ceea ce a făcut Fineas şi i-a promis: „Iată, îi dau legământul Meu de pace. Şi legământul unei preoţii pentru totdeauna va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el, pentru că a fost gelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel“ (Numeri 25:12-13 ). În împrejurările existente în Baal-Peor ar fi fost greşit să se ceară harul lui Dumnezeu peste popor. Doar judecata necruţătoare putea să pună capăt plăgii. Fineas a recunoscut şi a simţit ruşinea ce i s-a făcut sfinţeniei lui Dumnezeu. Adevărata teamă de Dumnezeu conduce întotdeauna la a vedea şi a aprecia lucrurile în lumina sfinţeniei Sale.
Versetele 32-33
Am amintit deja că în acest psalm găsim o mărturisire a păcatelor poporului Israel. Aici se aminteşte o greşeală, care a atras consecinţe grave pentru Moise, omul lui Dumnezeu (Numeri 20:3-13 ). Supărat din cauza murmurului poporului, „el a vorbit nechibzuit cu buzele lui“ şi în loc să vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de două ori cu toiagul său. Această faptă nu corespundea gândurilor lui Dumnezeu, căci stânca fusese deja o dată lovită (Exod 17:6 ). Aşa cum ştim, stânca este o imagine a lui Hristos. Ea a fost lovită sub judecata lui Dumnezeu, şi această judecată s-a făcut numai o dată, ea nu trebuia să se mai repete (Evrei 9:28 ). Astfel, Moise a făcut o greşeală, în timp ce a lovit stânca pentru a doua oară. „A fost rău pentru Moise din cauza lor.“ După cum putem vedea din locul amintit mai sus, el nu a avut voie să introducă poporul în ţara Canaan datorită greşelii sale.
Versetele 34-48
Ceea ce am citit în versetele 37-38 este unul dintre cele mai grave păcate ale lui Israel. Acest popor, pe care Dumnezeu l-a pus deoparte dintre celelalte naţiuni, pentru a locui în mijlocul lui (Exod 29:45-46 ), s-a făcut imediat cel mai mare idolatru. Cum a putut Dumnezeu să-l mai recunoască pe Israel ca poporul Său după tot ce a făcut? Poporul a făcut totul, ca să-L alunge pe Dumnezeu din mijlocul lui. Dar El i-a arătat o răbdare, pe care trebuie să o admirăm întotdeauna. „De multe ori El i-a scăpat... Dar El a privit la necazul lor, când a auzit strigătul lor. Şi şi-a amintit, în favoarea lor, de legământul Său.“ Dumnezeu a făcut acest legământ cu Avraam şi El nu Se va odihni până nu va împlini tot ce i-a promis. Israel s-a arătat în orice privinţă nevrednic, dar „chemarea lui Dumnezeu este fără părere de rău“ (Romani 11:29 ).
Ce bine este să ştim că acest Dumnezeu este şi Dumnezeul nostru. El va împlini atât ceea ce şi-a propus în legătură cu poporul Său pământesc, cât şi cu privire la noi, spre onoarea şi slava Sa.
sursa: https://comori.org/