Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
În capitolul 20 am fost conduşi până la sfârşitul istoriei omului pe pământ. Ultimul eveniment în timp este învierea celor care au murit în păcatele lor. După aceea, în trecerea spre eternitate, urmează judecata acestor morţi. Ceea ce urmează acum este o viziune nouă în care se dezvelesc unele caracteristici esenţiale ale stării veşnice minunate, care va fi introdusă după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani. În primele opt versete ale acestui al 21-lea capitol găsim comunicări detaliate despre starea veşnică, ca şi în oricare altă parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, şi ele sunt o continuare naturală a comunicărilor făcute în capitolul anterior.
Dumnezeu va introduce corespunzător naturii Lui ca Lumină şi Dragoste odihna Sa de sabat veşnică (Evrei 4:4-10 ); atunci totul va corespunde gândurilor Sale. Împărăţia de o mie de ani a Fiului Omului, în care toţi sfinţii cereşti vor domni împreună cu Hristos asupra pământului, este împlinirea profeţiilor. Împărăţia, care are un caracter mijlocitor, va aduce cu sine domnia dreptăţii, care niciodată mai înainte nu a existat pe pământ. Dar tocmai aceasta presupune că există lucruri contrare şi potrivnice. Deci Împărăţia de o mie de ani nu va prezenta o stare desăvârşită. Cu siguranţă va aduce cu sine un progres uriaş faţă de oricare stare anterioară şi va oferi savurarea binecuvântărilor nemăsurabile. Desăvârşirea însă va fi atinsă numai atunci şi numai acolo când şi unde va locui dreptatea, când nu va mai fi nimic rău, care va trebui subjugat. Starea veşnică va aduce cu sine această desăvârşire minunată. De aceea ea este ţinta finală a oricărei dorinţe sfinte, împlinirea deplină a nădejdii noastre.
Primele opt versete ale acestui capitol sunt de aceea încheierea propriu-zisă şi potrivită nu numai a capitolului 20, ci şi a întregii acestei părţi a cărţii Apocalipsa, în care sunt grupate în ordinea lor succesivă evenimentele cele mai importante din viitor şi hotărârea definitivă a soartei oamenilor (Apocalipsa 19:6 până la Apocalipsa 21:8 ). Sfânta Scriptură conţine puţine informaţii cu privire la starea veşnică, cele mai importante le găsim în 1. Corinteni 15:24-28 ; Efeseni 3:21 şi 2. Petru 3:13 . În epistola către Evrei capitolele 3 şi 4 se vorbeşte despre odihna lui Dumnezeu; şi aceasta va deveni realitate în deplina ei măsură abia în starea veşnică.
Împărţirea în capitole aici nu este cea mai favorabilă*. Primele opt versete din capitolul 21 aparţin în ceea ce priveşte conţinutul în capitolul 20. Apoi capitolul 21 ar fi trebuit să înceapă cu versetul 9 şi să se termine cu versetul 5 din capitolul 22. Restul de 16 versete ar fi alcătuit atunci ultimul capitol. Prin această împărţire ordinea de idei s-ar fi cunoscut mai clar. În partea deosebit de importantă a cărţii de la Apocalipsa 19:6 şi până la Apocalipsa 21:8 ne este prezentată succesiunea evenimentelor într-o perioadă de timp de mai mult de o mie de ani.
* Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi versete în unele locuri nu este corectă din punctul de vedere al conţinutului în context. Împărţirea în capitole s-a făcut în secolul al 13-lea de către cardinalul Hugo. Rabinul iudeu Nathan a subîmpărţit apoi în secolul 15 capitolele Vechiului Testament în versete. În secolul al 16-lea a fost cunoscutul editor francez Robert Etienne, cel care a subîmpărţit Noul Testament în versete.
Dumnezeu să dăruiască respect profund, luciditate a gândurilor şi teamă sfântă la preocuparea cu această temă sublimă, starea veşnică. Dr. Chalmers a remarcat pe drept: „În timp ce noi trebuie să ne dăm osteneala ca în gândurile noastre să nu trecem în afara de ce este scris, să depunem însă toată sârguinţa să înţelegem ce este scris.”
Un cer nou şi un pământ nou
1. »Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou.« - Este o viziune nouă, care este arătată vizionarului. El a văzut un cer nou şi un pământ nou şi în acest mod minunat adaptate la condiţiile fundamental schimbate ale stării veşnice. Pe pământul cel nou vor trăi sfinţii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor trăi pe pământ; sunt grupele pe care noi le găsim descrise în Apocalipsa 7 , Apocalipsa 14:1 şi în alte locuri. Sfinţii cereşti ai lui Dumnezeu vor locui totdeauna în cerurile care nu vor fi înlăturate şi nu vor fi transformate (Evrei 12:27-28 ). Locuinţa veşnică a lui Dumnezeu, »cerul cerurilor” ( 8:27 ; 2. Cronici 6:18 ), va exista totdeauna în absolută desăvârşire şi niciodată nu va avea parte de vreo schimbare. Ea este Casa Tatălui Său, domeniul dragostei veşnice, în care Domnul Îşi va introduce mireasa Sa (Ioan 14:2-3 ). Chiar şi în veşnicie se va păstra diferenţa dintre sfinţii cereşti şi sfinţii pământeşti ai lui Dumnezeu, cu toate că între ei va exista o legătură strânsă.
În starea veşnică totul va fi făcut nou. Totul va fi nemodificabil şi va corespunde în totul gândurilor şi naturii lui Dumnezeu. Nu vor mai exista perioade de timp care să se succeadă una după alta. Odihna veşnică a lui Dumnezeu va fi atunci venită, starea netransformabilă a desăvârşirii absolute potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Aici nu mai vedem Mielul, care împlineşte planurile lui Dumnezeu şi profeţiile, şi nici Împărăţia în caracterul ei mijlocitor şi domnia dreptăţii, ci El dă Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, aşa că Dumnezeu este totul în toţi (1. Corinteni 15:24-28 ). Epoci diferite, graniţe şi îngrădiri pământeşti, aşa cum există ele până acum, nu vor mai exista în starea veşnică minunată, care va arăta în cer şi pe pământ rezultatele lucrării lui Dumnezeu. Cerul nou şi pământul nou vor fi aduse într-o armonie binecuvântată cu natura lui Dumnezeu. Aşteptarea descrisă în 2. Petru 3:13 va fi atunci împlinită. În cerul nou şi pe pământul nou va locui dreptatea, nu va domni ca în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Nici un duşman şi nici un rău nu va putea pătrunde vreodată într-unul din aceste domenii, în care cei mântuiţi vor locui pentru totdeauna. Fiecare şi totul va intona în cântarea de laudă bucuroasă adusă lui Dumnezeu, care este Lumină şi Dragoste.
1. »pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră;« - Fără îndoială aceste cuvinte se referă la constatarea din Apocalipsa 20:11 : »Dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit.« Descompunerea elementelor (2. Petru 3:10 ), nu distrugerea totală a cerului şi pământului, va avea loc prin foc. Despre o creare din nou în viitor a materiei, Scriptura nu spune nimic, şi nici despre o nimicire sau o descompunere totală a tot ce există, aşa cum susţin unii. Însă Scriptura nu sprijină astfel de teorii neîntemeiate. Şi planeta noastră va fi adusă în creuzet, schimbată şi constituită din nou, ca apoi să existe veşnic. Deoarece atunci nu va mai fi nici un păcat, nu va mai fi nici stricăciune. Pământul nou va rămâne veşnic. »Cerul dintâi« şi »pământul dintâi« sunt puse aici clar faţă în faţă cu »cerul nou« şi »pământul nou«.
Nici o mare
1. »Şi marea nu mai este.« - Pământul va continua probabil să existe în materia lui după distrugerea prin foc, aşa cum a continuat să existe şi după potopul cel mare. Dar va fi un pământ făcut nou. Marea nu va mai fi. Marea cea mare, neliniştită, periculoasă şi despărţitoare va înceta să existe. Astăzi este indispensabilă pentru viaţa vegetală şi viaţa superioară pe pământ, dar în veşnicie nu va mai fi necesară. Dumnezeu Însuşi este nu numai izvorul vieţii, aşa cum a fost dintotdeauna şi este, ci El va fi atunci într-un mod deosebit Susţinătorul vieţii. În timpul Împărăţiei de o mie de ani marea va continua să existe. În legătură cu Împărăţia citim despre naţiuni, mări*, fluvii, râuri şi pâraie, dar în starea veşnică acestea nu vor mai fi. Atunci Dumnezeu va fi cu oamenii pe un pământ fără mare, şi totul va fi ordonat şi Îi va fi supus. Condiţiile de viaţă în starea veşnică vor fi aşa fel schimbate, că limitările temporale ale vieţii şi fericirii nu vor mai fi necesare. Dacă pe pământul nou şi veşnic nu va mai fi mare, se poate presupune că suprafaţa pământului va fi mult mai mare decât acum. Oştirile numeroase de iudei şi păgâni mântuiţi, care vor fi pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani, vor popula atunci şi pământul nou, dar fără diferenţieri naţionale sau de altă natură, ci simplu ca oameni, care stau într-o legătură directă şi vie cu Dumnezeu.
* În starea veşnică nu vor mai fi naţiuni diferite, căci ele au luat naştere printr-o acţiune judecătorească a lui Dumnezeu în guvernarea Lui, aşa cum citim în Geneza 11:1-9 . Această secţiune din Geneza 11 trebuie ordonată în timp înaintea unor părţi din capitolul 10 (vezi Geneza 10:5,18,20,25,31 ) şi ne arată motivul naşterii multor naţiuni, care sunt amintite în capitolul istoric important 10. Cu privire la timpul după marea schimbare, care în Scriptură mai este numită „înnoirea tuturor lucrurilor” (Matei 19:28 ) şi care introduce Împărăţia de o mie de ani, citim despre Marea Moartă ca „Marea de Răsărit” (Ezechiel 47 ). Şi „Marea cea Marea”, Marea Mediterană, este amintită în acelaşi capitol interesant, care vorbeşte despre Împărăţia de o mie de ani (compară şi cu Zaharia 14:8 ; Psalm 72:8; Ioan 3:18 ).
Ierusalimul nou
2. »Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborât din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.« - Ioan a avut dreptul să vadă un cer nou şi un pământ nou, dar ele nu sunt descrise. Nu se spune nimic despre configuraţia lor, despre mărimea lor şi despre înfăţişarea lor. Că ele sunt pregătite pentru veşnicie şi că ele vor fi excluse de la schimbare, decădere şi moarte, aceasta o putem spune cu certitudine, însă nimic mai mult. Ele vor rămâne veşnic în prospeţimea şi frumuseţea lor.
Dar aici s-a oferit vizionarului o altă privelişte. El nu a văzut numai scena exterioară, pe care se va desfăşura slava stării viitoare, ci şi »cetatea sfântă, noul Ierusalim«. Expresia »cetatea sfântă« apare de patru ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:2 ; 21:2,10 ; 22:19 ). În primul loc ea se referă la Ierusalimul pământesc în timpul de necaz care va veni; celelalte trei locuri vorbesc despre caracterul sfânt al Bisericii sau Adunării glorificate. »Cetatea cea iubită« (Apocalipsa 20:9 ) este o denumire specială pentru Ierusalimul pământesc în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Adunarea, adevărata Biserică, mireasa şi soţia Mielului, va fi sfântă în caracterul şi în starea ei, atât în timpul Împărăţiei (versetul 10), cât şi în starea veşnică (versetul 2). Dar Adunarea este numită şi »noul Ierusalim« (aici şi în Apocalipsa 3:12 ). »Noul Ierusalim« stă în opoziţie cu Ierusalimul vechi, cu cetatea pământească, care în istorie a jucat şi joacă un rol aşa de important. Cuvântul »nou« se foloseşte de trei ori aici, pentru cerul nou, pentru pământul nou şi pentru Ierusalimul nou. Când în starea veşnică poporul Israel va fi contopit în totalitatea oamenilor, care vor fi simplu denumiţi oameni, atunci şi Ierusalimul pământesc nu va mai fi privit ca reşedinţa deosebită a guvernării. Oraşele şi naţiunile stau în legătură cu timpul, nu cu veşnicia; ele ca atare nu vor mai avea nici un loc, nici o însemnătate în veşnicie, în odihna şi fericirea neîntreruptă, de care vor avea parte numai cei mântuiţi. Expresiile »cetatea sfântă« şi »noul Ierusalim« se folosesc aici pentru a descrie Adunarea în starea ei veşnică, într-o fericire mult mai profundă şi mai permanentă decât în Împărăţia de o mie de ani, prin aceea că ea va avea deja parte în slavă de drepturile şi demnitatea Mielului. Ceea ce va urma după cei o mie de ani de domnie publică în Împărăţie are caracterul ei specific şi deosebit; în starea veşnică Dumnezeu va fi totul în toţi.
Coborârea
Noul Ierusalim va coborî »din cer, de la Dumnezeu«. Acelaşi lucru se spune şi în versetul 10. Cerul este patria propriu-zisă a Adunării, şi Dumnezeu este Iniţiatorul existenţei ei şi izvorul fericirii ei. Nu se spune că noul Ierusalim se reîntoarce din cer, ci coboară dincer. Ea îşi are locuinţa în cer. Ea nu a făcut cunoştinţă ocazională cu cerul, ci ea îl cunoaşte bine, ea este familiarizată cu el şi locuieşte pe deplin în domeniul în care locuieşte Dumnezeu. Adunarea va veni din cer în dragostea şi gloria care umple acest domeniu al lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o constatare minunată. Coborârea din versetul 2 va avea loc o mie de ani după coborârea despre care se vorbeşte în versetul 10. Prima va avea loc în veşnicie, ultima la începutul Împărăţiei de o mie de ani. În versetul 2 Ioan a văzut Adunarea coborând pe pământul nou, pregătit pentru veşnicie; în versetul 10 ea va coborî ca să se odihnească peste pământ în cei o mie de ani ai Împărăţiei păcii. În privinţa aceasta trebuie să ne amintim, că se vorbeşte despre Adunarea glorificată şi că trupurile celor mântuiţi vor fi atunci transformate »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ).
Mireasa pregătită şi împodobită
2. »Pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.« - Mireasa se va fi pregătit deja în cer, înainte de prezentarea ei publică în Împărăţie (versetul 9) şi înainte de coborârea ei pe pământ (versetele 2-3). O mie de ani înainte de coborârea ei va fi sărbătorită nunta în cer. Despre aceasta citim în Apocalipsa 19:7-8 , şi versetul nostru se leagă evident de acest loc. Acolo ea este deja împodobită cu haine albe strălucitoare, şi aici ea este încă văzută în hainele ei de mireasă. O mie de ani de dragoste, de fericire şi părtăşie cu Soţul şi Preaiubitul ei sunt numai un timp scurt. Ea va fi unită cu El pentru totdeauna, cu Cel care a murit pentru ea, şi aici începe pentru ea o fericire mult mai profund trăită în odihna şi bucuria neschimbabilă a stării veşnice. Ea este şi aici văzută în hainele ei de mireasă, a căror strălucire nu este lezată de nici o pată sau defect, şi sentimentele ei de mireasă sunt neschimbate*. Cuvântul bărbat (în legătură cu nunta şi căsnicia) vorbeşte despre o relaţie trainică şi sentimente împlinite. »Cine are mireasă este mire« (Ioan 3:29 ).
* Nunta are loc în cer, înainte ca Împăratul-războinic şi oştirea Lui să pornească la luptă (Apocalipsa 19:7 ). După aceea vedem legarea lui Satan şi închiderea lui în Adânc şi în aceeaşi perioadă de timp domnia de o mie de ani a lui Hristos. După sfârşitul celor o mie de ani Satan va fi dezlegat şi va putea acţiona pentru ultima dată. Apoi urmează învierea şi judecarea celor care au murit în necredinţă, neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Prin aceasta a sosit şi trecerea în starea veşnică, în care mireasa este văzută în continuare în hainele ei de mireasă, în frumuseţea neschimbată (Apocalipsa 21:2 ). Descrierea făcută cu referire retrospectivă de la Apocalipsa 21:9 arată apoi mireasa, Adunarea glorificată, în timpul domniei de o mie de ani. Înainte de timpul Împărăţiei (Apocalipsa 19:7-8 ), după Împărăţie (Apocalipsa 21:2 ) şi în timpul Împărăţiei (capitolul 21,9-11), mireasa este văzută în curăţia şi frumuseţea ei, şi în starea veşnică nu se va schimba nimic din aceasta.
Cortul lui Dumnezeu la oameni
3. »Şi am auzit din cer un glas tare, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor.« - Acest glas tare vesteşte plin de bucurie o realitate în care este inclusă cea mai mare binecuvântare dintre toate binecuvântările în veşnicie: Dumnezeu la oameni. În Numele Emanuel (Matei 1:23 ) s-a făcut deja aluzie, că acest gând, această intenţie a lui Dumnezeu era şi este în inima Sa. Vedem aici împlinirea, dar El nu va fi atunci la iudei, ci la oameni într-un sens larg. Prin cuvântul »iată« atenţia este îndreptată spre un fapt uimitor, că atunci »cortul lui Dumnezeu« va fi la oameni. Dumnezeu umbla prin grădina Eden şi vorbea cu Adam, El S-a arătat patriarhilor lui Israel, El a locuit în întunericul Locului Preasfânt în Cortul din pustie şi în Templul lui Solomon, Dumnezeu era în Hristos în timpul zilelor când Hristos a fost în carne pe pământ, prin Duhul Său El locuieşte acum în Adunare, dar locuirea literalmente, realmente, a lui Dumnezeu la creaturile Lui răscumpărate pe pământ rămâne rezervată stării permanente şi veşnice, în care totul va fi în concordanţă cu El. Această binecuvântare inexprimabilă depăşeşte cu mult binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. În Apocalipsa 7:15 citim: »Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei«. Dar aici relaţia este mult mai apropiată şi mai intimă: »El va locui cu ei«. »Cortul lui Dumnezeu« la oameni este cetatea sfântă, noul Ierusalim, Adunarea glorificată. Cortul lui Dumnezeu va coborî din cer, patria de drept a sfinţilor, dar Dumnezeu Însuşi va coborî împreună cu ei, prin aceea că El va fi în mijlocul lor şi va locui la oameni.
Dumnezeu la oameni
3. »El va locui cu ei« - Această constatare categorică depăşeşte pe cele anterioare. Mai întâi glasul a spus: »Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«, aici însă, »El va locui cu ei«. Mai întâi s-a vorbit despre cort, aici se vorbeşte despre El Însuşi. Este un adevăr uimitor, că Dumnezeu, Dumnezeul adevărat, Creatorul şi Susţinătorul cerului şi pământului, va locui realmente şi efectiv la oamenii de pe pământ. Aceasta nu este o vorbire simbolică, ci atunci va fi o realitate minunată, a cărei măreţie mintea omenească nu o poate cuprinde.
3. »Ei vor fi poporul Său« - Dumnezeu va primi oamenii, care vor locui veşnic pe pământul nou, ca proprietate a Lui. În vechiul legământ poporul Israel era poporul lui Dumnezeu. Aici însă denumirea »poporul Său« obţine o dimensiune care cuprinde toţi oamenii de pe pământul nou, şi ea cuprinde o plinătate de binecuvântări pentru toţi aceştia, binecuvântări care în timpul Vechiului Testament erau complet necunoscute.
3. »Şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor.« - În această făgăduinţă minunată Dumnezeu, ca să spunem aşa, iese din cortul Său, ca personal să fie la poporul Său: »Dumnezeu Însuşi«. Aici nu se spune absolut nimic, ce ar putea să stea între Dumnezeu şi poporul Său, nici cortul şi nici altceva. El va fi »cu ei«, fără învelitoare şi fără mijlocitor. Atunci cuvântul Domnului se va împlini în totalitatea lui: »Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu« (Matei 5:8 ). Nu avem noi voie să dăm o aplicare mai extinsă cuvintelor pe care apostolul Pavel le citează din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a spus: »Voi locui şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu« (2. Corinteni 6:16 )?
În cuvintele de încheiere ale acestui verset minunat »Dumnezeul lor« este exprimată cea mai înaltă binecuvântare. Ar putea altceva să fie mai mare? Se poate imagina vreun fel de binecuvântare, care în adevărata ei valoare lăuntrică să depăşească ceea ce spun cuvintele acestea? Dumnezeu în măreţia, gloria şi caracterul ales al Fiinţei Sale, Dumnezeu în infinitatea Fiinţei Sale va fi atunci la poporul Său pe pământ! Totul este inclus în numele mare al Creatorului, mai mult decât cercetarea cea mai profundă a unui duh nesfârşit poate pătrunde sau înţelege. Dumnezeu Însuşi este singurul izvor independent a tot ce îşi doreşte inima şi duhul. Ce este El şi ce are El va fi atunci partea sigură şi veşnică a oamenilor, a tuturor oamenilor de pe pământul nou. Mielul nu mai este amintit, şi nu mai este amintită nici o schimbare a perioadelor de timp şi nici o altă schimbare de vreun fel. Aici se vorbeşte numai de Dumnezeu, de cortul Său şi de oameni. Dumnezeu este totul în toţi, şi aceasta pentru totdeauna. Cerul nou şi pământul nou vor fi tot aşa de veşnice ca şi Dumnezeu Însuşi; şi de aceeaşi durată şi stabilitate veşnică va fi şi viaţa şi bucuria locuitorilor cetăţilor veşnice. Acest verset conţine cinci făgăduinţe minunate: cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii; El va locui la ei; ei vor fi poporul Său; Dumnezeu Însuşi va fi la ei; Dumnezeu va fi Dumnezeul lor. În starea veşnică totul se va odihni pe un fundament stabil şi durabil, dar vor fi diferite feluri şi diferite mărimi de binecuvântare; şi atunci »vasele« nu vor avea toate aceeaşi capacitate, dar toate vor fi umplute uniform până la margine. Aceste cinci făgăduinţe ne arată diferite trepte de binecuvântare, care conduc progresiv până la Dumnezeu Însuşi.
Suferinţele din timpul vieţii de pe pământ se vor sfârşi
4. »Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut.« - Numai în starea veşnică vor fi înlăturate pe deplin urmările trupeşti şi sufleteşti ale păcatului. Aşa cum am văzut, în Împărăţia de o mie de ani nu se va atinge starea desăvârşită, şi de aceea chiar şi sub domnia binefăcătoare a Domnului pe pământ se vor vărsa lacrimi. Cuvintele »Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor« apar şi în Apocalipsa 7:17 . Acolo însă ele se referă la Împărăţia de o mie de ani, aici la starea veşnică. Nici aici şi nici acolo nu se spune că Mielul va şterge lacrimile, Dumnezeu o va face. Dacă El şterge lacrimile, atunci El va înlătura pentru totdeauna şi cauzele care au pricinuit lacrimi, suferinţele felurite din timpul acesta. Niciodată şi nicicând nu vor mai străluci lacrimi în ochi.
Moartea nu va mai fi. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23 ). Ea a domnit de la Adam şi până la Moise (Romani 5:14 ), şi ea a domnit şi în miile de ani care au urmat. Va mai rămâne aşa o perioadă de timp. Chiar şi în Împărăţia de o mie de ani ea va mai găsi pradă, dacă oamenii se vor împotrivi public domniei dreptăţii. Abia odată cu învierea morţilor pentru judecată ea îşi va găsi sfârşitul (Apocalipsa 20:12-14 ). După aceea nu va mai fi moarte.
Întristarea este expresia mâhnirii adânci din inimă, a necazului şi suferinţei lăuntrice. Deseori ea urmează când moartea îşi face lucrarea, dar de multe ori are şi alte cauze. Strigătul este produs de sentimentul lipsei de speranţă în suferinţă şi necaz (Isaia 65:19 ). Împreună cu acestea nu va mai fi nici durerea, nici venită din afară şi nici pricinuită de necazul lăuntric. Aceste lucruri, care împreună arată tot conţinutul suferinţei omeneşti, nu vor mai fi în starea veşnică, şi nici ceea ce a pricinuit feluritele necazuri: păcatul. Toate acestea vor fi atunci înlăturate, »pentru că cele dintâi au trecut«.
Dumnezeu vorbeşte
5–7 »Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi”. Şi a spus: „Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. Şi mi-a spus: „S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.« - Este remarcabil de câte ori în aceste versete Dumnezeu este numit cu Numele Său (Dumnezeu) sau prin pronumele personale (Eu, El) ca Izvorul şi Iniţiatorul oricărei binecuvântări din starea veşnică şi din orice acţiune. În aceste versete Mielul nu este amintit în mod deosebit, în afară de o singură dată în versetul 2 prin cuvântul Soţ, cu care Adunarea, care Îl va însoţi veşnic, este unită intim. Împărăţia va fi dată lui Dumnezeu. Aceasta însă nu înseamnă, că Hristos va înceta vreodată să domnească sau El va înceta vreodată să fie Om. Însă după ce domnia dreptăţii odată cu supunerea oricărei autorităţi şi domnii protivnice şi-a atins ţinta, vedem glorii de altă natură. Prin lucrarea Sa Dumnezeu face ceva nou, care corespunde în totul a ceea ce este El în Fiinţa Sa. Nu mai este vorba de supunerea duşmanilor, ci noi putem vedea că Îi place lui Dumnezeu să-Şi pregătească un popor şi să aducă toate lucrurile în armonie cu Sine Însuşi. Aici ni se arată, că Dumnezeu va lucra şi va desăvârşi totul după planul şi plăcerea Sa, în această privinţă noi însă trebuie să ne gândim că este vorba de Dumnezeire în sensul cel mai larg – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
5. »Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi”.« - Şezând pe tronul atotputerniciei Lui, al domniei Lui absolute peste toate, Dumnezeu Îşi proclamă voinţa de a face toate noi. Vechea ordine a lucrurilor nu va fi îmbunătăţită sau adaptată în vreun fel oarecare şi apoi preluată în starea veşnică, căci în starea veşnică totul trebuie să fie în deplină armonie cu voinţa şi Fiinţa lui Dumnezeu. El este, ca să zicem aşa, etalonul a toate, fie că este vorba de persoane, de lucruri sau de împrejurări. Nici cea mai neînsemnată nepotrivire cu prezenţa lui Dumnezeu nu poate dăinui în această stare veşnică neschimbătoare; de aceea El spune: »Iată, Eu fac toate noi«.
5. »Şi a spus: „Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. – Ca şi în capitolul 19, vizionarului i se cere să scrie. Acolo porunca este dată de un înger, aici vorbeşte Dumnezeu Însuşi. Fapte şi comunicări deosebite de importanţă mare trebuie reţinute în scris (vezi Luca 10:20 ; Ioan 20:31 ; Habacuc 2:2 ; Apocalipsa 3:12 ; 14:13 şi alte locuri). Care erau cuvintele, pe care vizionarul trebuia să le scrie? Dumnezeu le-a rostit tocmai de pe tronul Său: »Iată, Eu fac toate noi«. Această frază descrie natura stării veşnice; totul va fi făcut nou de Dumnezeu. Sunt cuvinte măreţe, care merită într-adevăr să fie reţinute în scris. După acea Dumnezeu confirmă propria lui explicaţie minunată, adăugând, »pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«. El cere atenţie din partea noastră şi aşteaptă consimţirea neîngrădită din partea noastră, venită din inimă. »Iată, Eu fac toate noi.« - »Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«. Aceasta nu este o făgăduinţă, ci constatarea divină a unei realităţi, care negreşit la timpul hotărât va deveni realitate.
6. »Şi mi-a spus: „S-a împlinit!« – Cele două explicaţii categorice ale lui Dumnezeu: »Eu fac toate noi« şi »S-a împlinit!« ne prezintă măreţia şi bunătatea Lui, înţelepciunea şi atotputernicia Sa. Prima ne arată planul lui Dumnezeu, cea de-a doua ne arată împlinirea Lui şi încheierea tuturor căilor lui Dumnezeu. Şi în Apocalipsa 16:17 se spune: »S-a sfârşit!« Contextul însă este un altul. Acolo s-a terminat mânia lui Dumnezeu, aici Dumnezeu Însuşi confirmă cu aceste cuvinte introducerea de durată a stării veşnice. Cu toate că şi astăzi ea este încă de viitor, Dumnezeu a denumit-o ca fiind deja realizată şi încheiată. Nimeni şi nimic nu poate şi nu-L va putea împiedeca să ducă la îndeplinire minunată toate gândurile Sale şi toate intenţiile Lui de binecuvântare. Numai Dumnezeu putea şi poate să vorbească în felul acesta.
Mărimea vorbitorului
6. »Eu sunt Alfa şi Omega*, Începutul şi Sfârşitul.« - Prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, împreună cu explicaţia »Începutul şi Sfârşitul«, arată că este Dumnezeul cel veşnic, care a rostit cuvintele anterioare, şi că orice mărturie despre El pe pământ îşi are începutul şi originea în Dumnezeu şi că ţinta oricărei mărturii este glorificarea Sa. Creaţia, căile providenţei sale, făgăduinţele, căile lui Dumnezeu cu oamenii în istorie, profeţiile, oricare altă mărturie, dragostea şi harul – toate îşi au originea în Dumnezeu şi tot în El este şi ţinta lor finală. Cu adevărat, nimic din ceea ce a făcut Dumnezeu nu se termină fără succes. Aici, la sfârşitul căilor Sale cu oamenii, se vede că Dumnezeu triumfă, prin aceea că El aduce totul în armonie deplină cu Sine Însuşi. Fiecare administrare încredinţată oamenilor pe pământ arată (şi aşa a fost intenţia lui Dumnezeu) numai slăbiciunea şi nedesăvârşirea creaturii, dar aceasta nu împiedică şi nu zădărniceşte în nici un caz împlinirea tuturor planurilor lui Dumnezeu. Gloria Sa se va vedea la sfârşit pe deplin.
* Vezi şi Apocalipsa 1:8 ; 22:13 ; în ultimul loc Hristos este Alfa şi Omega.
Dumnezeu dă
6. »Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată.« - Această frază face inima noastră să se bucure. Dumnezeu dă chiar şi în prezent, nu abia în viitor. În cerul nou şi pe pământul nou nu va mai fi nici foamete şi nici sete. Enumerarea minunată din versetul 4 a lucrurilor care nu mai sunt exclude gândul de însetare în starea veşnică; numai cei din iazul de foc vor înseta. Inima lui Dumnezeu este plină de îndurare şi gingăşie faţă de nevoiaşi şi lipsurile fiilor şi fiicelor oamenilor suferinzi, dar aici trebuie să ne gândim în mod deosebit la nevoile, la setea sufletelor acelora care nu cunosc pe Dumnezeu. Fie ca ei să simtă setea şi să vină! El vrea să dea. Apa vieţii din Izvorul vieţii este făgăduită fiecăruia care însetează după ea. Ea este darul lui Dumnezeu şi, ca toate celelalte daruri, este dată de bună voie şi gratuit (Isaia 55:1 ; Ioan 7:37 ).
Biruitorul
7. »Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.« - Acesta este un cuvânt de îmbărbătare şi întărire a oricărui ucenic obosit şi epuizat, pe care El îl vede în luptă, »obosit, totuşi urmărind« (Judecători 8:4 ). Făgăduinţele date învingătorilor din capitolele 2 şi 3 ţin seama de împrejurările respective şi garantează răsplătiri deosebite, corespunzătoare acestor împrejurări. Aici însă încurajarea de a persevera în lupta credinţei şi a vieţii până la sfârşit este mai cuprinzătoare şi răsplata este mai deplină decât în capitolele de început: »Cine va birui, va moşteni aceste lucruri«, el va savura toată bogăţia binecuvântărilor numite mai înainte. Dar pentru biruitor este păstrată o binecuvântare mult mai profundă şi mai bogată, o binecuvântare foarte personală: »Eu îi voi fi Dumnezeu«. Dumnezeu se dă totodată ca dar pe Sine Însuşi aceluia care în necazurile şi suferinţele de pe pământ a biruit. După părerea noastră această explicaţie cu adevărat remarcabilă depăşeşte chiar şi cuvintele triumfale ale apostolului Pavel: »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine« (Galateni 2:20 ). Fiecare afirmaţie a Sfintei Scripturi este desăvârşită la locul ei, dar sunt unele care au un înţeles mai profund decât celelalte, şi acestora aparţine explicaţia divină din acest verset. Desfăşurarea harul nu este însă prin aceasta epuizată, căci noi citim în continuare: »şi el Îmi va fi fiu«. Filiaţiunea este prin aceasta o relaţie veşnică. Biruitorul va avea pe Dumnezeu ca Dumnezeu al lui, şi Dumnezeu va avea pe biruitor ca fiu. Cum încurajează El pe luptătorii obosiţi, cu privire la ţinta care se apropie, să înainteze cu curaj pe drumul drept, potrivit Cuvântului Său! Făgăduinţele sunt aşa de cuprinzătoare, că ele sunt potrivite pentru a depăşi orice încercare şi orice greutate.
Opt clase de păcătoşi pierduţi
8. »Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte.« - Aşa cum în versetele 5-7 Dumnezeu este vorbitorul, tot aşa şi aici. Cineva a spus: „Să observăm cât de multe sunt cuvintele directe ale Dumnezeului nostru în acest verset.” Dumnezeu este dragoste; această parte a Fiinţei Sale o putem vedea foarte clar în explicaţiile lui anterioare. Dar El este şi lumină, şi aceasta se exprimă în mod deosebit în cuvintele Sale în versetul 8, care sunt valabile totodată şi pentru veşnicie. El este Judecătorul răului. Nici această însuşire Dumnezeu nu o va pierde niciodată. Iazul de foc este locul pedepsei veşnice, dar noi nu putem spune unde este el. Răspândita negare a unei pedepse veşnice nu-şi găseşte nici un sprijin în acest loc serios din Scriptură, ci este total contrazisă prin el. Versetul al optulea vorbeşte tot aşa de clar despre o parte sau stare veşnică, ca şi primul şi al doilea verset. Noi nu putem să introducem în aceste opt versete o măsură de timp sau o limitare. Ele cuprind veşnicia lui Dumnezeu şi a oamenilor, fie în cer sau pe pământ sau în iazul de foc. Sunt numite opt „clase” de oameni:
1. Fricoşii se tem să mărturisească pe Hristos şi să se aşeze de partea Lui. De aceea ei iau o atitudine de respingere faţă de mesajul despre harul lui Dumnezeu – spre condamnarea lor veşnică.
2. Necredincioşii reprezintă numeric cea mai mare clasă. Ei se găsesc în toate grupele şi straturile sociale de oameni şi vor merge în pierzarea veşnică.
3. Urâcioşii stau în legătură cu ce este rău, stricat şi murdar din punct de vedere moral sau religios; cuvântul urâcioşi trebuie înţeles aici în sensul lui cel mai larg (Apocalipsa 17:4-5 ; 21:27 ; Tit 1:16 ).
4. Ucigaşii aparţin unei clase care devine tot mai numeroasă. Este o chestiune foarte serioasă şi un păcat grav să te amesteci în ceea ce Dumnezeu Şi-a rezervat exclusiv pentru Sine: viaţa oamenilor.
5. Curvarii se fac vinovaţi de un păcat care s-a răspândit în mod înspăimântător. Decăderea vastă a valorilor etice şi a etaloanelor morale a condus până acolo, că păcatul curviei în societatea omenească nu mai este privit indecent şi reprobabil şi este practicat de mulţi fără teamă şi nestingheriţi. Dar sentinţa lui Dumnezeu asupra lui rămâne neschimbată. El va arunca pe curvari şi pe toţi ceilalţi, care mor în păcatele lor fără să se fi pocăit, în iazul de foc.
6. Vrăjitorii mărturisesc că au legături cu duhurile. După Lege, pedeapsa cu moartea era rânduită pentru toţi care se ocupau cu practici oculte (Exod 22:18 ; Levitic 20:27 ; Deuteronom 18:10-12 ), şi partea stabilită de Dumnezeu pentru toţi care se ocupă cu exorcism, vrăjitorie, adorarea diavolului şi alte forme de legătură cu duhurile, este iazul cu foc.
7. Idolatrii sunt toţi care venerează alţi dumnezei, de orice natură ar fi ei. Multe milioane de păgâni au fost în trecut slujitori ai zeilor, numeroşi oameni sunt astăzi adoratori ai zeilor, şi este ciudat, că şi în viitor vor fi încă foarte mulţi oameni „hotărâţi” să părăsească pe Dumnezeul adevărat şi se vor îndrepta spre idoli. Dar toţi slujitorii la idoli, dacă nu se întorc şi nu se pocăiesc, vor fi predaţi judecăţii veşnice în iazul de foc.
8. Mincinoşii, deci toţi cei care s-au folosit în măsură diferită de minciună în formele ei cele mai diferite şi în natura ei foarte variată, vor primi răsplata lor meritată. Niciunul din oameni nu va putea afirma, că nu a minţit, şi cine nu primeşte iertarea păcatelor lui prin credinţa în singurul Salvator trimis de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, îşi va avea partea în chinul veşnic. Toţi, cei care au murit fără să fie împăcaţi cu Dumnezeu, vor fi aruncaţi în iazul de foc, deoarece acesta este locul veşnic a tot ce este în contradicţie cu natura şi Fiinţa lui Dumnezeu.
Iazul arde cu foc şi cu pucioasă, şi focul lui nu se va stinge niciodată. Focul şi pucioasa vorbesc simbolic de chinul şi suferinţa îngrozitoare (Isaia 30:33 ). De şase ori este numit iazul de foc în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 19:20 ; 20:10 ; 20:14 – de 2 ori -; Apocalipsa 20:15; 21:8). De trei ori este amintită şi pucioasa în legătură cu el, la partea veşnică a fiarei şi a prorocului mincinos (Apocalipsa 19:20 ), a diavolului (Apocalipsa 20:10 ) şi a păcătoşilor enumeraţi aici (Apocalipsa 21:8 ).
Iazul de foc este moartea a doua. Prima moarte este despărţirea sufletului de trup, dar ea nu este nici sfârşitul existenţei omului şi nici a conştienţi lui, aşa cum este în iluzia multora. Întâmplarea din Luca 16:19-31 , pe care Domnul Isus nu o numeşte pildă, şi cuvintele din Apocalipsa 6:9-11 arată clar, că sufletele despărţite de trup sunt pe deplin conştiente şi au simţăminte clare şi că ele pot vedea, vorbi şi auzi. Nici moartea a doua, iazul de foc, nu este sfârşitul existenţei sau a conştienţei oamenilor, ea înseamnă mai degrabă chin fără sfârşit, simţit pe deplin.
Sunt trei enumerări de păcătoşi, şi este de folos să-i comparăm unii cu alţii: 1. Corinteni 6:9-10 ; Apocalipsa 21:8 ; 22:15 . Ultimele cinci clase din enumerarea a treia sunt aceleaşi ca şi ultimele cinci clase din enumerarea a doua, numai ordinea este diferită.
Cu mărturia deosebit de serioasă despre chinul veşnic în iazul de foc, care va fi partea sigură a tuturor care pleacă de pe pământ fără să se fi pocăit, neîmpăcaţi cu Dumnezeu, se încheie această comunicare dumnezeiască despre starea veşnică.
Mireasa în glorie în Împărăţia de o mie de ani (versetele 9-27)
Comparaţie între starea veşnică şi Împărăţia de o mie de ani
În secţiunile anterioare am fost conduşi până la finalul definitiv al istoriei omenirii şi a căilor lui Dumnezeu cu oamenii. În primele opt versete ale acestui capitol am văzut unele însuşiri ale stării veşnice şi neschimbătoare, şi anume atât binecuvântările minunate cât şi marea grozăvie a judecăţii veşnice. Partea binecuvântată a celor mântuiţi stă în contrast puternic cu condamnarea veşnică a celor pierduţi, care aici pe pământ au respins harul lui Dumnezeu şi au murit în păcatele lor. În starea veşnică totul este şi rămâne neschimbabil. Soarta veşnică a fiecărui om în parte va fi atunci irevocabil definitivă. Cărţile istoriei vor fi continuate până la sfârşit şi vor fi încheiate. În descrierea stării veşnice nu se vorbeşte despre Miel, ci despre Dumnezeu. Dumnezeu este atunci totul. Dumnezeu va fi introdus potrivit Fiinţei şi voinţei Lui o odihnă veşnică şi va dărui o simţire profundă a acestei odihne sfinte. În cerul nou şi pe pământul nou va locui dreptatea, aşa că nu va mai fi nici o deranjare a odihnei lui Dumnezeu şi a oamenilor Lui răscumpăraţi.
La studiul Împărăţiei de o mie de ani dimpotrivă, înaintea ochilor şi inimilor noastre stă Hristos ca Miel al lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Strălucirea gloriei Sale, sceptrul în mâna Sa, multele diademe de pe capul Lui, perfecţiunea domniei Sale, bogăţia binecuvântărilor care se revarsă, pe care El o va revărsa de bună voie peste pământul întreg – toate acestea şi încă multe altele se vor vedea şi se vor simţi şi fac Împărăţia de o mie de ani aşa de minunată şi măreaţă. Domnul Isus va prelua, ca să zicem aşa, firele rupte ale istoriei şi le va lega pe toate într-un tot unitar. Nici Adam, nici Moise, nici Solomon, nici Israelul întreg şi nici Adunarea nu au păstrat nevătămată şi intactă mărturia încredinţată lor. Fiecare administrator s-a dovedit a fi necredincios, fie pe fundamentul Legii, fie pe cel al harului sau în guvernarea încredinţată; fiecare purtător al mărturiei a eşuat într-un fel sau altul. Dar în Împărăţia de o mie de ani se va vedea clar, că Hristos, Purtătorul gloriei lui Dumnezeu, este singurul care în toate împrejurările S-a dovedit şi Se dovedeşte credincios. El va primi Împărăţia de la Dumnezeu (Luca 19:12 ), ca s-o administreze o mie de ani; după aceea El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ), nu numai în starea în care El a primit-o, ci cu o glorie mai mare.
Adunarea este rezultatul planului lui Dumnezeu în veşnicie şi al acţiunii Sale ca Creator şi Dumnezeu-Mântuitor în timp. Ea îşi are locul şi misiunea ei atât în Împărăţia de o mie de ani cât şi în starea veşnică (Efeseni 3:21 ), şi în ceea ce priveşte fiinţa ei ea este cerească. După Dumnezeu şi Miel, Adunarea este subiectul cel mai mult scos în evidenţă în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi în starea veşnică. Ea este mireasa şi soţia Mielului, şi ea va fi văzută în această relaţie, atunci când Hristos va ocupa tronul Lui şi Îşi va începe domnia. Ea va avea atunci parte de slava Sa şi de domnia Sa. Ca soţie a Sa ea stă desigur într-o legătură veşnică, indisolubilă cu El (Apocalipsa 21:2 ). Dar în starea veşnică legătura Adunării cuDumnezeu stă pe prim plan ca şi Cort al Său; acesta este gândul sublim din primele opt versete ale acestui capitol. Dumnezeu va locui atunci în acest cort la oameni. În comparaţie cu Împărăţia de o mie de ani, starea veşnică este desigur mai înaltă şi mai desăvârşită.
Înfăţişarea miresei
9-10 »Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte plăgi, şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. – După o comunicare relativ scurtă despre domnia de o mie de ani a lui Hristos cu sfinţii Săi cereşti în Apocalipsa 20:4-6 şi după studiul stării veşnice în Apocalipsa 21:1-8 , noi găsim în aceste versete şi în următoarele o descriere detaliată a miresei, a soţiei Mielului, în legătura ei cu Israel şi cu toată lumea în timpul Împărăţiei de o mie de ani. În aceste ultime secţiuni profetice ale cărţii vedem adevărata unire, corespunzătoare gândurilor lui Dumnezeu, a Bisericii cu statul. Revenirea la comunicarea scurtă anterioară din Apocalipsa 20:4-6 pentru studierea mai exactă a detaliilor nu este nicidecum ceva neobişnuit. În secţiunile anterioare din cartea Apocalipsa sunt diverse exemple în acest sens. Dacă studiem ordinea evenimentelor de la cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu în cer pentru judecata Sa asupra curvei celei mari (Apocalipsa 19:1-3 ) până la starea veşnică (Apocalipsa 21:1-8 ) şi apoi comparăm atent afirmaţiile despre starea veşnică cu cele referitoare la Împărăţia de o mie de ani, vom recunoaşte că această rânduială contribuie ca noi să înţelegem mai bine comunicările divine în contextul lor.
Locul Adunării în legătura ei cu Hristos în Împărăţia de o mie de ani corespunde nu numai planului lui Dumnezeu (Efeseni 1:22-23 ), ci este şi o răsplată divină pentru batjocura şi dispreţul pe care ea le-a suportat pe pământ din pricina Domnului.
În descrierea stării veşnice nu citim nimic despre vreo slujbă din partea îngerilor; aici, în legătură cu Împărăţia, vedem îngeri la lucru. Era unul din îngerii care a avut cele şapte potire, care i-a arătat lui Ioan mireasa; unul din aceşti îngeri i-a arătat şi curva şi sentinţa dată ei. O comparaţie a Apocalipsa 17:1-6 cu Apocalipsa 21:9-11 este foarte folositoare. Ambele, mireasa şi curva, au fost văzute şi denumite ca cetate, mireasa ca Ierusalim, curva ca Babilon. Trebuie să ţinem seama, că denumirea de cetate în acest context este numai simbolică. Ierusalimul şi Babilonul reprezintă fiecare o corporaţie sau comuniune religioasă de oameni. Prin cuvântul cetate (oraş) se leagă concepţia convieţuirii ordonate a oamenilor sub un regim coordonator, cu interese şi scopuri comune şi ajutorare şi grijă prietenească reciprocă; aceasta şi chiar mai mult decât atât va caracteriza „cetatea sfântă, Ierusalimul” (un tablou al Adunării) în Împărăţia de o mie de ani şi în starea veşnică.
În versetul 10 vedem cele două premise indispensabile, pentru ca un om să poată vedea lucrurile aşa cum Dumnezeu vrea să i le arate. Ioan a fost »dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt«. Aptitudinile lui naturale au trecut pe planul secund, şi Duhul a avut domnia asupra lui şi l-a condus. Apoi şi punctul de observare trebuia să fie corespunzător contemplării subiectului minunat, care i-a fost arătat. Nu de pe un teren plan, ci de pe un munte mare şi înalt el a văzut »cetatea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. În acelaşi fel, Duhul a fost, nu mintea omenească, forţa supranaturală care l-a făcut capabil să vadă curva, aşa cum o vede Dumnezeu; şi el a văzut-o într-o pustie, şi acest punct de privire a fost pe deplin corespunzător pentru aceasta. Cu toate că ea era împodobită cu fleacurile şi strălucirea lumii, pentru Dumnezeu şi pentru ochiul spiritual toate erau numai o pustie. Şi în Apocalipsa 4:1-2 vedem împlinite ambele premise.
În versetul 10 cetatea sfântă se numeşte simplu Ierusalim; în versetul 2, care ne arată starea veşnică, ea este dimpotrivă numită »noul Ierusalim«. De două ori se spune, că ea coboară. Prima dată (versetul 10) ea va rămâne peste pământ, a doua oară (versetele 2-3), o mie de ani mai târziu, ea va coborî pe pământul nou şi va fi cortul lui Dumnezeu la oameni. Ea va veni »din cer«, patria ei, şi »de la Dumnezeu«, Cel care a făcut-o şi care este Izvorul permanent al fericirii şi bucuriei ei.
Gloria cetăţii
11. »având gloria lui Dumnezeu« – Ceea ce în Romani 5:2 este pus înaintea inimii noastre ca speranţă, vedem aici înfăptuit. Cetatea va fi totodată înconjurată şi umplută cu tot ce Dumnezeu poate comunica Adunării Sale ca slavă lăuntrică, morală, şi exterioară. Ea va fi atunci nu numai vasul umplut cu gloria lui Dumnezeu, ci ea va reflecta aceasta ca o oglindă şi o va face să se răspândească pe pământ. Cetatea-mireasă se va întinde deasupra pământului* în Împărăţia de o mie de ani ca un splendid strălucitor acoperiş de cort de o incomparabilă frumuseţe şi claritate; înfăţişarea ei minunată va trezi admiraţia lumii timp de o mie de ani. Într-o măsură mai mică atunci şi Israel, şi în mod deosebit Sionul, cetatea Ierusalim de pe pământ, va reflecta gloria lui Dumnezeu spre naţiunile şi popoarele înconjurătoare, aşa cum este impresionant descris în Isaia 60 . Dar aici vedem că Adunarea va fi o mărturie luminoasă şi clară despre gloria lui Dumnezeu, cu care El a îmbrăcat-o. Dumnezeu a rânduit mai dinainte pe cei mântuiţi »să fie asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8:29 ; şi 1. Ioan 3:2 ), şi aceasta se va vedea atunci ca o realitate împlinită.
* În privinţa aceasta trebuie să nu uităm că este vorba de o vorbire simbolică despre Adunarea glorificată. Trupurile celor mântuiţi vor fi transformate asemenea trupului Său de slavă. Poziţia cetăţii simbolice deasupra pământului (ceea ce în domeniul natural nu ar fi posibil) nu ne va mai face atunci nici un fel de greutăţi.
Strălucirea cetăţii
11. »Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin« - Gloria lui Dumnezeu este strălucirea pe care o va reflecta cetatea. Curva străluceşte în fast omenesc, mireasa în glorie şi frumuseţe divină. În sine însuşi, din originea ei omenească, ea nu are nici o frumuseţe, ea va străluci însă în gloria Altuia – în gloria lui Dumnezeu, care îi va da gloria Sa.
Strălucirea ei este comparată cu o piatră de iaspis cristalin. Această piatră foarte preţioasă de iaspis cristalin este probabil diamantul, piatra preţioasă* cea mai de valoare, cea mai tare şi (dacă este corect şlefuită) cea mai dură şi cea mai frumoasă. În Apocalipsa 4:3 piatra de iaspis, împreună cu smaraldul, este folosită pentru descrierea simbolică a gloriei lui Dumnezeu pe tronul Său.
* Piatra denumită în zilele noastre iaspis este o piatră semipreţioasă de valoare relativ mică.
Sfânta Scriptură conţine trei enumerări de pietre preţioase. Ele ne arată gloria lui Dumnezeu, în măsura în care ea poate fi văzută şi are voie să fie văzută de creaturi, de fiecare date în contexte diferite: în legătură cu ce El a creat (Ezechiel 28:13 ), în legătură cu harul Său (Exod 28:17-20 ) şi în legătură cu guvernarea în Împărăţie (Apocalipsa 21:19-20 ). Iaspisul este amintit aici de trei ori în descrierea detaliată a cetăţii sfinte. Din aceasta putem deduce, că gloria lui Dumnezeu va fi strălucirea ei (versetul 11), zidurile ei, deci protecţia şi siguranţa ei (versetul 18) şi cea dintâi temelie a zidului ei (versetul 19); şi cetatea aşa de binecuvântată este simbolul Adunării glorificate.
Zidul cetăţii
12. »având un zid mare şi înalt.« - Ioan a văzut acest zid din iaspis (versetul 18) ca o construcţie tare, masivă şi strălucitoare. Un astfel de zid nu poate fi nici străpuns nici dărâmat. Înălţimea lui de 144 de coţi îl face de netrecut. Zidul din jurul cetăţii, care o înconjoară din toate părţile, vorbeşte simbolic de siguranţă deplină (compară Isaia 26:1 ; Zaharia 2:5 ). Gloria lui Dumnezeu va proteja cetatea sfântă ca un zid şi o va ţine despărţită şi pusă deoparte de tot ce este în afară. Dumnezeu Însuşi va fi atunci protecţia şi siguranţa Adunării Sale. El va sta între ea şi orice putere duşmană, care ar putea să-i producă pagube.
Zidul minunat, care reflectă în afară strălucirea din interiorul cetăţii, se sprijină pe douăsprezece temelii (versetele 14, 19, 20), şi fiecare temelie este o piatră preţioasă puternică, tare, scumpă. Fiecare din aceste temelii din pietre preţioase are o valoare inestimabilă, o frumuseţe incomparabilă şi o strălucire netrecătoare. Cele douăsprezece temelii alcătuiesc împreună un fundament absolut de tare cu o alcătuire minunată de culori şi nuanţe luminoase diferite. Nici o construcţie de pe pământ nu se poate compara cu acest zid. Deja Avraam »aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu« (Evrei 11:10 ); aici se vorbeşte simbolic despre zidul acestei cetăţi şi despre temeliile lui. Zidul mare şi înalt garantează nu numai siguranţa celor care sunt înlăuntrul lui, ci el protejează cetatea de pătrunderea acelora care sunt afară şi trebuie să rămână afară (versetul 27).
Porţile cetăţii
12. »având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.« - Numărul doisprezece, numărul complet cu privire la o administrare încredinţată oamenilor, apare frecvent în această descriere. Sunt douăsprezece porţi, doisprezece îngeri, douăsprezece nume ale seminţiilor lui Israel, douăsprezece temelii, douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli, douăsprezece perle, şi dimensiunile cetăţii şi a zidurilor ei sunt multiplu de doisprezece. Şi Ierusalimul pământesc din timpul Împărăţiei de o mie de ani va avea douăsprezece porţi »după numele seminţiilor lui Israel« (Ezechiel 48:31-34 ). Numărul doisprezece arată o administrare desăvârşită pe pământ (sau cu privire la pământ). Pe porţi erau scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi la porţi şedeau doisprezece îngeri. Prin aceasta ni se arată că domnia asupra Israelului în timpul Împărăţiei de o mie de ani, pe care Domnul a denumit-o şi ca „înnoirea tuturor lucrurilor”, va porni din cetatea cerească. Domnul va da această domnie în mâinile celor doisprezece apostoli ai Săi, ca să se împlinească cuvintele Sale din Matei 19:28 : »Voi, care M-aţi urmat, când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.« Această misiune ei o vor îndeplini de pe scaunele lor din cetatea cerească. Sfinţii vor judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-3 ), dar se pare că judecarea lui Israel va fi misiunea deosebită a apostolilor.
Îngerii de la porţi (nu din cetate) sunt slujitori gata de a îndeplini o lucrare, aşa cum ea corespunde poziţiei şi misiunii îngerilor (Evrei 1:14 ). În perioada de timp a vechiului legământ, îngerii au avut misiuni importante ca administratori, dar atunci toată administrarea şi guvernarea va fi predată lui Hristos în legătură cu sfinţii Săi glorificaţi (Galateni 3:19 ; Evrei 2:2,5 ). Îngerii vor sta la posturile lor la porţi, ca să îndeplinească misiunile care pornesc din cetatea sfântă. Poarta a fost odinioară locul adunărilor publice, în care se luau decizi importante şi angajante.
În versetul 13 sunt date direcţiile porţilor în ordinea răsărit, nord, sud, vest; în orânduiala lui Dumnezeu cu privire la tabăra seminţiilor lui Israel în jurul cortului întâlniri (Numeri 2 ) este de asemenea numit mai întâi răsărit, ordinea este însă răsărit, sud, vest, nord. La reîmpărţirea ţării făgăduite în Împărăţia de o mie de ani este numit mai întâi nordul – şi seminţia lui Dan (Ezechiel 48:1 ). Dumnezeu Îşi va aduce atunci aminte în har de această seminţie, ea fiind prima care a introdus permanent slujba la idoli (Judecători 18 ), însă partea ei de moştenire va fi cea mai îndepărtată de Locul Preasfânt al lui Dumnezeu*. Ordinea, în care sunt adunaţi copiii lui Israel împrăştiaţi din diferitele direcţii este redată în Isaia 43:5-6 cu răsărit, apus, nord, sud. Punctele cardinale sunt numite în locurile indicate în ordine diferită, şi fără îndoială la baza acestor diferenţe este un plan divin.
* Unii trag concluzia din cuvintele profetice ale lui Iacov din Geneza 49:17 , că anticrist va veni din seminţia lui Dan, şi aceasta este pus în legătură cu faptul că la enumerarea celor pecetluiţi din Israel (Apocalipsa 7:5-8 ), seminţia lui Dan este lăsată la o parte. Pare însă îndoielnic că acest gând ar fi adevărat.
Temeliile zidului cetăţii
14. »Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.«- Numărul doisprezece, numărul administrării depline, apare atât pentru porţi cât şi pentru temeliile cetăţii. Mai mult se va spune despre aceste temelii la studiul versetelor 19 şi 20. Fiecare temelie este prezentată simbolic printr-o piatră preţioasă minunată. Pe porţi stăteau numele seminţiilor lui Israel, dar pe temelii stăteau numele apostolilor. Prin aceasta ne amintim de cuvintele apostolului Pavel: »zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor« (Efeseni 2:20 ). Construcţia cetăţii, zidul ei şi temeliile ei stau în legătură cu apostolii; Israel nu are nici o contribuţie la aceasta. Când însă se priveşte exercitarea guvernării de către cetate, care lucrează în afară prin porţi, atunci Israel stă pe prim plan. De aceea Ioan a văzut scris pe porţi numele seminţiilor lui Israel (vezi şi Ezechiel 48:31-34 ). Străzile care pornesc dintr-un oraş spre exterior în mod obişnuit nu se denumesc după numele oraşului din care pleacă, ci după numele localităţii spre care conduc, şi deseori şi porţile sunt denumite în mod asemănător; aşa este şi aici. Adunarea glorificată, prezentată simbolic prin cetate, va sta într-adevăr în legătură cu Israel, ceea ce este neapărat necesar pentru cei care vor domni împreună cu Hristos; dar ea este clar diferenţiată de Israel şi este clădită pe un fundament care caracterizează exclusiv Adunarea.
Ioan a văzut »temeliile zidului cetăţii împodobite cu tot felul de pietre preţioase« (versetul 19); tot aşa de împodobit a văzut el şi cetatea sfântă, noul Ierusalim, »pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei« (versetul 2). Dar fiecare din pietrele preţioase diferite era nu numai o podoabă a temeliilor respective, ci ea însăşi era temelia: »cea dintâi temelie, iaspis; a doua, safir ...« (versetul 19). Fiecare din cele douăsprezece pietre preţioase lasă să strălucească o anumită parte a gloriei dumnezeieşti. Toate împreună ne arată simbolic pe Dumnezeu în toată gloria Fiinţei Sale, în care El este o temelie incomparabil de tare şi măreaţă. Cu uimire contemplăm adevărul minunat, care ne este pus aici înaintea ochilor în această vorbire simbolică: Dumnezeu Însuşi – în măreţia şi multipla glorie a Fiinţei Sale – este temelia Adunării în acel timp fericit, care va începe în curând.
»Şi structura zidului ei era de iaspis« (versetul 18); aici este numită numai această singură piatră, probabil diamantul, piatra preţioasă cea mai valoroasă şi cea mai frumoasă dintre toate pietrele preţioase. Iaspisul era şi întâia temelie. A doua temelie era safir, o piatră preţioasă de culoarea albastră a cerului, a treia era calcedon cu culoarea cenuşiu deschis sau roşu ca purpura, a patra era smarald, o piatră preţioasă de culoare verde deschis, clar. Asemenea smaraldului era înfăţişarea curcubeului din jurul tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:3 ). Ea este un simbol potrivit al bunătăţii lui Dumnezeu şi al păcii, pe care o dăruieşte harul salvator al lui Dumnezeu. A cincea temelie era sardonix, o piatră de culoare alb-albăstrui, dar care se întâlneşte şi în alte culori şi poate avea nervuri roşii; a şasea era sardiu (sau rubin) de culoare roşu ca sângele, a şaptea era crisolit o piatră preţioasă de culoare verde sau aurie. A opta temelie era beril, clară şi de culoare albastră sau verde, cunoscută şi sub numele de aquamarin; a noua era topaz, de culoare verde sau aurie; a zecea era crisopraz, verde gălbui; a unsprezecea, hiacint, violet sau roşu; a douăsprezecea era ametist, de culoare purpurie sau violetă. Aceste pietre masive cu culorile lor diverse purtau zidul cetăţii, care a fost arătată vizionarului. Prin ele sunt prezentate în exterior în toate părţile gloriile felurite ale lui Dumnezeu.
Dimensiunile cetăţii
15. »Şi cel care vorbea cu mine avea o trestie de aur ca măsură, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.« - În Apocalipsa 11:1 vizionarului i s-a cerut să măsoare »templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină în el«; toţi aceştia trebuiau măsuraţi pe pământ ca semn pentru faptul că ei aparţin lui Dumnezeu şi El îi recunoaşte ca proprietate a Sa. Dar aici trebuie măsurată cetatea sfântă de sus, şi aceasta a făcut-o îngerul. Şi instrumentele de măsurat folosite erau diferite. Vizionarului i s-a dat »o trestie asemenea unui toiag«; Ierusalimul pământesc în Împărăţia de o mie de ani cu templul său, curţile şi multele detalii au fost măsurate în viziunea lui Ezechiel cu o sfoară de in şi o trestie de măsurat (Ezechiel 40:3 ); pentru măsurarea cetăţii din aur (versetul 18) măsura potrivită era o trestie de aur.
Cetatea şi porţile ei şi zidul ei trebuiau măsurate, dar ca rezultat este dat numai dimensiunea cetăţii şi a zidului; dimensiunile porţilor nu sunt făcute cunoscut. Aurul vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască şi iaspisul zidului (versetul 18) despre gloria dumnezeiască. Aşa cum aurul este cel mai valoros dintre metale, tot aşa este iaspisul (sau diamantul) cea mai preţioasă piatră preţioasă. Vedem deci că cetatea va fi măsurată cu trestia de aur, etalonul dreptăţii dumnezeieşti, şi rezultatul minunat este, că ea corespunde în totului tot acestei dreptăţi.
16. »Şi cetatea este construită în formă de pătrat şi lungimea ei este cât lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii; lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale.« - Suprafaţa cetăţii este deci un pătrat, ale cărei dimensiuni egale în lungime şi lăţime înseamnă simbolic desăvârşire. Dar se mai adaugă: »lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale.« Prin faptul că şi înălţimea are aceeaşi dimensiune, afirmaţia simbolică are putere de exprimare şi mai mare; cetatea este văzută în desăvârşire absolută. Acest rezultat minunat va fi cu totul după gândurile inimii lui Dumnezeu.
Măsurătoarea a dat 12.000 de stadii, acestea sunt mai mult de 2.000 de kilometri. Dacă am lua literalmente cele 12.000 de stadii, cetatea ar avea o extindere uriaşă în lungime şi în lăţime; o asemenea înălţime este de neimaginat. Din aceasta vedem clar, că şi aici numerele trebuie înţelese în înţelesul lor simbolic. Aşa cum s-a amintit deja, numărul doisprezece arată desăvârşirea administraţiei de pe pământ. Ce impresionat pune înaintea ochilor noştri această descriere cu simbolica ei multiplă desăvârşirea, gloria, curăţia şi durabilitatea cetăţii sfinte! Aici putem vedea cum vede Dumnezeu Adunarea glorificată. El lasă să se măsoare cetatea – ea este proprietatea Lui; El o verifică – rezultatul arată, că totul la ea şi în ea corespunde gândurilor Sale.
Dimensiunea zidului este dată prin 144 (12 x 12) de coţi (versetul 17). Numărul 12 multiplicat cu 12 arată că şi zidul este desăvârşit în toate părţile şi în orice privinţă.
Materialul de construcţie al cetăţii
18. »Şi structura zidului ei era de iaspis; şi cetatea, de aur curat, asemenea sticlei curate.« - Cu zidul ne-am preocupat deja la studiul versetului 12. Cetatea însăşi este din aur curat, simbolul dreptăţii dumnezeieşti. Noi am primit deja acum dreptatea dumnezeiască ca dar (Romani 5:17 ) şi suntem pe deplin îndreptăţiţi din credinţă (Romani 5:1 ). Ea va ieşi la iveală la noi, aşa că natura nouă din noi poate s-o prezinte practic într-un mediu contrar (Efeseni 4:24 ). Dar cetatea este începând de la centrul ei şi până la marginile cele mai îndepărtate ale ei din »aur curat«, limpede şi transparent »asemenea sticlei curate«. Adunarea, nu îngerul, corespunde în totalitate naturii dumnezeieşti. Totul din cetate corespunde Lui, în trăsătura Sa de caracter a dreptăţii. Pe pământul nou va locui dreptatea, dar Adunarea va fi dreptatea însăşi, reprezentarea vie, minunată a dreptăţii dumnezeieşti. Cu ce glorie a îmbrăcat El Adunarea Sa! Ea va reflecta natura lui Dumnezeu; aceasta ar trebui ea s-o facă şi astăzi, dar ea a eşuat foarte mult în privinţa aceasta. Atunci însă va fi înfăptuit în chip minunat. Minunat adevăr!
Porţile perle şi strada cetăţii
21. »Şi cele douăsprezece porţi erau douăsprezece perle. Fiecare poartă era dintr-o singură perlă. Şi strada cetăţii era de aur curat, ca sticla transparentă.« - Perla vorbeşte simbolic despre unitate, curăţie, frumuseţe şi scumpătate. Porţile perle ne amintesc de gândurile Domnului referitoare la Adunarea Sa. El a văzut şi vede frumuseţe adevărată în ea, dar dragostea Lui i-a dat această frumuseţe. Preţul unei perle frumoase şi foarte preţioase (Matei 13:45-46 ) a depăşit orice imaginaţie. Domnul »a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o«. În dragostea Sa »S-a dat pe Sine pentru ea« (Efeseni 5:25 ).
O perlă trebuie să aibă şi o ramă, potrivită cu valoarea ei. Aşa a văzut Ioan porţile, care constau fiecare dintr-o perlă, înzidite în ziduri de iaspis, care reprezintă simbolic gloria dumnezeiască. Pe fiecare din cele patru laturi ale cetăţii erau câte trei porţi-perle. Din aceasta vedem că în acele timpuri viitoare frumuseţea Adunării va putea fi văzută şi admirată din toate direcţiile pământului.
Conform versetului 25 porţile nu se vor închide ziua, iar noapte nu va fi acolo. Porţile permanent deschise vorbesc despre deplina libertate. Ele arată de asemenea, că va fi o circulaţie permanentă între Ierusalimul ceresc şi Ierusalimul pământesc. Porţile cetăţii de odinioară erau în mod normal închise noaptea, ca să nu pătrundă pe neobservate nici un duşman. Dar porţile cetăţii cereşti nu trebuie să se închidă niciodată, căci întunericul nopţii nu va fi niciodată peste ea.
Strada (nu străzile) cetăţii era din aur curat, asemenea sticlei transparente. Adunarea nu numai va reflecta strălucirea dreptăţii dumnezeieşti, ci umblarea ei şi căile ei vor fi în armonie deplină cu ea. Cei mântuiţi vor înainta pe strada dreptăţii desăvârşite în totală armonie cu gândurile lui Dumnezeu. Dreptatea este acum peste noi (Romani 3:22 ), ea va fi lucrată şi în noi (Efeseni 4:24 ); noi o vom prezenta în veşnicie (Apocalipsa 21:18 ), şi noi vom umbla şi pe ea, pe strada dreptăţii (versetul 21). Această stradă din aur curat arată că sfinţenia şi dreptatea caracterizează, împodobeşte şi înnobilează toată umblarea noastră. Aurul simbolic »ca sticla transparentă« vorbeşte despre faptul, că umblarea dreaptă şi căile drepte ale Adunării vor lăsa să se recunoască clar şi din toate părţile ce este ea şi ce înseamnă ea, nu numai în ochii lui Dumnezeu, ci realmente şi înaintea ochilor tuturor: dreptatea lui Dumnezeu (2. Corinteni 5:21 ).
Nici un templu în cetate
22. »Şi nu am văzut templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei.« - Un templu conduce la gândul, că prezenţa lui Dumnezeu se va găsi numai în partea dinlăuntru a templului şi că numai anumiţi oameni au voie să se apropie de El ca adoratori, în timp ce ceilalţi trebuie să rămână la o anumită depărtare de El. Dacă nu este prezent nici un templu, atunci aceasta înseamnă că atunci tuturor le este oferit acces deplin şi liber la Dumnezeu, fără intervenţia unui preot sau a unui mijlocitor. Aici citim, că Domnul, Dumnezeu, Cel Atotputernic, va fi El Însuşi Templul cetăţii, »şi Mielul«. Numele Domnul, Dumnezeu, Cel Atotputernic (Jehova Elohim Şadai) cuprind împreună revelarea deplină, pe care Dumnezeu a dat-o despre Sine în Vechiul Testament. Sub Numele Jehova (sau Domnul), El a stat într-o anumită legătură cu părinţii şi poporul Israel; Dumnezeu (sau Elohim) este Creatorul neîngrădit, care prin Cuvântul puterii Sale a chemat totul la existenţă; ca Cel Atotputernic El stă maiestos peste toate împrejurările şi peste toate autorităţile împotrivitoare. La toate aceste nume şi titluri dumnezeieşti se mai adaugă: »şi Mielul«. Dumnezeu şi Mielul constituie însăşi templul. Când Dumnezeu este în cetate şi Mielul, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19 ; 2:9 ) şi aceasta este revelarea lui Dumnezeu (Ioan 17:23 – un loc, care în timpul acela se va împlini pe deplin), ce nevoie mai este atunci de un templu? Dumnezeul mare şi sublim, care a guvernat şi a lucrat din cele mai vechi timpuri, va fi atunci revelat într-o glorie vizibilă prin Miel. Prezenţa dumnezeiască se va simţi pretutindeni, Dumnezeu şi Mielul se vor revela în orice loc al cetăţii din aur.
Nici o lumină creată
23. »Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul.« - Nici o sursă de lumină independentă, dar nici creată – cum este soarele - şi nici o sursă de lumină dependentă, cum este luna, nu va fi necesară pentru cetatea cerească. Lumina ei este gloria lui Dumnezeu, şi Mielul, care a murit pentru noi, este lampa din care va fi reflectată lumina gloriei dumnezeieşti. El va face ca această lumină să lumineze peste orice parte a cetăţii. Sursa luminii este Dumnezeu şi Mielul face să lumineze lumina gloriei lui Dumnezeu. Cuvântul Miel menţine trează în veşnicie amintirea de jertfa Sa, de lucrarea Sa la cruce.
Legătura cetăţii cu naţiunile şi cu împăraţii
24. »Şi naţiunile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îi vor aduce gloria lor.« - Mielul va răspândi lumina şi va revela gloria lui Dumnezeu în mijlocul şi înaintea Adunării glorificate, dar Adunarea va fi mijlocul prin care această lumină va merge în afară în lume. Naţiunile vor umbla prin lumina ei. Împăraţii şi naţiunile vor onora şi recunoaşte cetatea cerească, şi ei îi vor aduce gloria şi onoarea lor (versetele 24-26). Domnia cerului va fi atunci recunoscută fără nici o rezervă. Reşedinţa guvernării va fi în mijlocul cetăţii, şi împăraţii şi naţiunile în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor savura pe deplin lumina strălucitoare a cetăţii minunate şi cu plăcere şi inimi mulţumitoare umplute de bucurie îi vor aduce dovezile respectului şi onoarei. Dar ei nu vor intra niciodată în cetatea cerească. Adunarea va fi purtătorul luminii şi donatorul binecuvântării pentru toată lumea, reşedinţa domniei şi guvernării peste pământul întreg.
Nici o noapte
25. »Şi porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo.« - Despre porţile permanent deschise am vorbit la studiul versetului 21. Cetatea însăşi va fi umplută în interiorul ei cu lumină şi glorie şi acestea le va lăsa să fie văzute şi în afară, o lumină, care niciodată nu va dispărea sau va slăbi în intensitate. Nici un nor şi nici o umbră nu va acoperi lumina strălucitoare. Nu va mai fi nici o noapte cu întuneric, teamă şi spaimă. Lunga şi întunecata noapte a întunericului moral, care ne înconjoară astăzi, nu va mai fi. Pentru Adunare va începe o zi eternă.
Nici o necurăţie
27. »Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.« - Răul şi păcatul sub orice formă nu vor putea să intre în cetatea sfântă. Cineva, pe care este cea mai mică pată sau cea mai neînsemnată urmă a răului, nu va putea suporta lumina strălucitoare a gloriei dumnezeieşti. Numai aceia care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului vor intra în fericirea cerească şi vor avea parte de ea. Cetatea simbolică, pe care noi o vedem în toată această descriere deosebit de frumoasă, este un tablou al Adunării; ea constă din totalitatea sfinţilor începând din ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor 2 ) şi până la răpire (1. Tesaloniceni 4 ). Dar acest verset pare să arate, că şi alţi sfinţi cereşti vor intra în cetate. După părerea noastră sfinţii Vechiului Testament şi martirii din timpul necazului cel mare vor avea intrare liberă. Cu toate că ei nu aparţin acelora din care este constituită cetatea, ei vor avea totuşi parte de fericirea locuitorilor. Potrivit cu Apocalipsa 20:4 şi ei vor domni o mie de ani împreună cu Hristos, şi noi am văzut, că domnia va porni din cetate. Credinţa lui Avraam »aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu« şi care este în patria cerească, pe care el şi ceilalţi sfinţi cu el, care erau străini pe pământ, o căutau prin credinţă (Evrei 11:10,13-16 ). Despre intrarea în cetate se vorbeşte şi în Apocalipsa 22:14 : »Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!« În acest verset se numeşte o condiţie pentru viitor. Hainele lor trebuie să fie spălate şi prin aceasta, curate şi albe (compară cu Apocalipsa 3:4,5,18 ; Isaia 61:10 ; Zaharia 3:3-5 ). În afară de aceasta ei trebuie să fie »scrişi în cartea vieţii Mielului«.
Cetatea sfântă, Ierusalimul, care a fost văzută şi descrisă, este un simbol al Adunării, care este şi mireasa, soţia Mielului. În Isaia 60 este descris Ierusalimul pământesc din Împărăţia de o mie de ani şi în acest capitol minunat găsim multe paralele la această descriere a cetăţii cereşti.
sursa: https://comori.org/