Categorie: Cartile Bibliei
Cântarea de laudă din cer cu privire la judecata Babilonului
1-4 »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare, spunând: „Aleluia! Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« - Şi aici citim cuvintele: »După aceea«. Înainte au avut loc două viziuni diferite cu privire la Babilon, în care au fost descrise caracterul curvei celei mari, vina ei şi legăturile ei cu împărăţia romană şi cu creştinătatea decăzută, precum şi judecata ei îngrozitoare şi nimicirea ei. Capitolele 17 şi 18 conţin detalii care întregesc afirmaţiile scurte din Apocalipsa 14:8 ; 16:9 , în care în principal este prezentată succesiunea evenimentelor. Într-o viziune totul este prezent pentru duhul vizionarului. Scenele se schimbă şi se modifică şi derulează una după alta înaintea ochilor spirituali, şi în toate acestea nu este nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent. Alte locuri din Scriptură ne ajută însă să plasăm diferitele viziuni şi părţile lor componente la locul lor potrivit în timpul derulării evenimentelor.
Este clar, că mireasa adevărată nu poate fi prezentată şi nici frumuseţea ei în haina de nuntă, atâta timp cât Babilonul, curva, n-a fost judecat. Mireasa rămâne ascunsă în cer până femeia falsă va fi nimicită pe pământ şi înlăturată. Curva şi mireasa nu pot sta una lângă alta. Cuvintele »după aceea« se referă la căderea şi nimicirea completă a Babilonului. Acelaşi eveniment este evaluat foarte diferit în cer şi pe pământ. Pe pământ produce plânsete şi tânguiri, în cer laudă şi glorie. Ce pe pământ duce la plângeri şi întristare, în cer dă naştere la o bucurie mare. Cântarea de laudă în cer va răsuna imediat după nimicirea Babilonului. Prezenţa lui pe pământ s-a dovedit totdeauna a fi obstacolul cel mai mare pentru revelarea gloriei lui Dumnezeu şi totodată s-a dovedit a fi o jignire a cerului. Atunci însă, prin deplina înlăturare a Babilonului se va crea loc şi drumul va deveni liber pentru recunoaşterea publică a gloriei şi puterii Domnului, Dumnezeului nostru, pe tronul Său şi pentru nunta Mielului, cele două teme mari ale cântării de laudă.
Chemării la bucurie (Apocalipsa 18:20 ) îi răspunde aici oştirea cerească. »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare.« Cine aparţine acestei »mulţimi mari«, care vesteşte cu putere şi bucurie triumful lui Dumnezeu în judecata asupra Babilonului? Citim în Apocalipsa 7:9 despre o altă mulţime mare de popor dintre naţiuni; însă aceasta stă pe pământ, după cum am văzut, în timp ce mulţimea mare de aici este în cer. Nu este nici mulţimea îngerilor, şi nicidecum nu sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care vor fi răpiţi în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul la venirea Sa (1. Tesaloniceni 4:17 ). Diferitele grupe de martiri din timpul necazului cel mare trebuie diferenţiaţi de bătrâni, dar ei nu vor fi încă înviaţi în acest moment. Gândim că această »mulţime mare« cuprinde pe toţi sfinţii, care vor fi atunci în cer.
Ei spun: Aleluia! Acest cuvânt ebraic îl întâlnim de patru ori în cântarea de laudă solemnă adresată lui Dumnezeu în primele versete ale acestui capitol (versetele 1,3,4,6), în rest în nici o altă parte a Noului Testament. Se întâlneşte însă des în cărţile psalmilor. În ultimii cinci Psalmi, care în totalitatea lor şi în caracterul lor comun exprimă cântarea de laudă a lui Israel în timpul Împărăţiei de o mie de ani, acest aleluia apare de fiecare dată ca prim şi ultim cuvânt. Aleluia înseamnă „lăudaţi pe Iehova” sau „lăudaţi pe Iah” (Iah este probabil forma prescurtată a numelui Iehova).
1. »Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!« - Articolul hotărât pentru cele trei substantive oferă acestora un înţeles anumit, deosebit. Primul se referă la eliberare, al doilea la slava morală a lui Dumnezeu şi desăvârşirea în judecată, şi al treilea se referă la puterea Sa, care atunci se va descoperi în exercitarea judecăţii asupra curvei. Această laudă va fi adusă »Dumnezeului nostru«. Şi îngerii spun în poziţia şi starea lor »Dumnezeul nostru« (Apocalipsa 7:12 ). Aici însă este vorbirea oştirilor cereşti mântuite şi nu a îngerilor.
2. »Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.« - Cu aceste cuvinte ei numesc motivul laudei lor. În Apocalipsa 15:3 cântăreţii la harfe de la marea de sticlă cântă şi spun: »Drepte şi adevărate sunt căile Tale«, şi în Apocalipsa 16:7 altarul spune: »Adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale«. În primul loc se vorbeşte despre căile lui Dumnezeu, în locul al doilea se vorbeşte despre judecăţile lui Dumnezeu asupra împotrivitorilor. Există un adevăr de bază în Scripturi, pe care neapărat trebuie să-l respectăm, şi anume, că orice acţiune a lui Dumnezeu cu creaturile Lui, fie în har sau în judecată, este caracterizată prin adevăr şi dreptate. Aceste însuşiri ale lui Dumnezeu devin clare şi în judecata asupra curvei celei mari, ale cărei două păcate mari sunt numite aici încă o dată şi pentru ultima dată. Ea »a stricat pământul cu curvia ei«, prin aceea că a condus pe oameni şi popoare în rătăcire şi întuneric spiritual, care odinioară au cunoscut adevărul şi adorau pe Dumnezeu. Apoi Dumnezeu »a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei«. Strigătul martirilor – începând de la Abel – după judecată este auzit şi Dumnezeu, potrivit cu natura Sa sfântă, va vărsa mânia Lui în judecata dreaptă asupra acestui sistem al curviei şi al crimei, care a fost aşa de mult timp un blestem pe pământ.
3. »Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!”« – Ca să scoată în relief mărimea triumfului, ei spun a doua oară: »Aleluia!« Cuvintele care urmează confirmă clar şi pătrunzător, că judecata făcută de Dumnezeu este definitivă şi veşnică. Soarta Babilonului simbolic va fi o mărturie veşnică a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (compară cu Isaia 34:10 ).
4. »Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« - O undă de adorare străbate totodată întinderea cerului. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai sfinţilor mântuiţi, care stau pe tronuri, şi fiinţele vii, simbolurile guvernării divine în creaţie, »s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu«. Cât de profundă este adorarea lor, cât de corespunzătoare este acţiunea lor! Ei adoră pe Dumnezeu, nu pe Hristos. Dumnezeu va judeca Babilonul, şi de aceea ei aduc adorare lui Dumnezeu. În acest moment Hristos încă nu a preluat guvernarea asupra pământului. Dumnezeu va fi Judecătorul Babilonului, Hristos va fi Judecătorul fiarei. Judecata fiareio va avea loc după judecata Babilonului şi va fi prima acţiune publică a Domnului după venirea Sa (versetul 11-21). Bătrânii şi fiinţele vii spun: »Amin, Aleluia!« Prin aceasta confirmă adevărul celor spuse mai înainte, şi ei înşişi cântă cu bucurie în triumful tuturor sfinţilor din cer cu privire la judecata veşnică a curvei. În opoziţie cu Apocalipsa 5:8 , cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi înaintea fiinţelor vii, deoarece judecata asupra curvei are mai mult a face cu ei.
Glasul din tron
5. »Şi un glas a ieşit din tron, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!”« - În Apocalipsa 16:7 s-a auzit un cuvânt al altarului, aici vorbeşte tronul însuşi. Într-una din viziunile dinainte, în care sfinţii au fost văzuţi ca martori suferinzi, altarul a trecut pe prim plan. Aici dimpotrivă, Dumnezeu, Cel care şade pe tron, a adus judecata asupra răului de pe pământ. Nu după mult timp şi Hristos Se va aşeza mai târziu pe tronul Său. În acest verset tronul lui Dumnezeu (desigur simbolic) este condus să vorbească; de pe locul şi punctul de plecare al guvernării divine, de care cei răi se sperie, în timp ce sfinţii se bucură înaintea lui, iese un apel spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Toţi cei care Îi slujesc şi toţi care se tem de El, mici şi mari, sunt solicitaţi să intoneze cu bucurie în lauda adusă lui Dumnezeu. După tabloul întunecat al celor petrecute pe pământ aceasta este o binefacere. Solicitarea este făcută aşa fel, că ea include orice suflet din cer – îngeri, robi ai lui Dumnezeu şi toţii mântuiţii. Ea nu se adresează unei adunări de persoane opozante, ci toţi sunt gata cu inima şi vreau să laude pe Dumnezeul nostru. După aceea le este prezentat un alt motiv de bucurie şi laudă a lui Dumnezeu: nunta Mielului.
Domnia lui Dumnezeu şi nunta Mielului
6-10 »Şi am auzit un glas de mulţime mare şi un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!” Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta! Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.«- Am redat acest bogat în conţinut pasaj din Scriptură în toată mărimea lui. El ne arată în principal două evenimente de o importanţă deosebită, preluarea domniei de către Dumnezeu şi nunta Mielului cu mireasa Sa, Adunarea. Pentru Domnul Isus Hristos, care a suferit ca nimeni altul, aici încă nu a sosit clipa să preia tronul Său. Dar toate pregătirile pentru acest eveniment mare au loc. După această clipă deosebit de importantă aşteaptă întreaga creaţie cu suspine, Adunarea o priveşte cu speranţă şi rugăciune, şi seminţiile lui Israel o doresc cu aşteptare nostalgică. Nazarineanul este Regele hotărât de Dumnezeu. Însă două evenimente trebuie neapărat să aibă loc mai înainte ca Hristos să ocupe tronul de domnie peste toate: pe pământ, Babilonul trebuie judecat, în cer trebuie sărbătorită nunta Mielului. Una a fost descrisă deja mai înainte, cealaltă este prezentată în continuare.
Marele Aleluia
Apelul tronului (versetul 5) dă naştere la un răspuns imediat şi minunat. Cântarea de laudă sublimă răsună cu glas puternic. »Mulţimea mare« din versetul 6 cuprinde probabil pe toţi cei mântuiţi din cer, cu excepţia miresei, care este amintită expres în versetul 7. Glasul, pe care l-a auzit vizionarul, era ca »un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice«; aceste expresii simbolice arată că era un glas maiestetic şi puternic. Corul puternic vorbea într-un glas, căci în cer toţi sunt una. Sufletul încântat al vizionarului a auzit un al patrulea aleluia. Şi aici lauda nu este adusă lui Hristos, ci lui Dumnezeu, care şade pe tron şi acţionează potrivit cu sfinţenia şi dreptatea Sa. Titlurile lui Dumnezeu, care sunt numite în această cântare de laudă, corespund diferitelor revelaţii, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament despre Sine Însuşi diferiţilor sfinţi şi poporului Său. Fiecare în parte arată relaţii şi glorii deosebite; împreună sunt un turn puternic (Proverbe 18:10 ). Cu privire la înţelesul diferitelor nume şi titluri am arătat deja la studiul Apocalipsa 11:17 .*
* „El Şi-a luat acum domnia ca Domn, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic; în aceste însuşiri El S-a preocupat cu pământul, fie ca Dumnezeu, ca Creator, ca Dătătorul făgăduinţelor, ca scut alor Săi în timpul pribegiei lor, sau Cel veşnic, care împlineşte toate făgăduinţele Lui – Iehova, Elohim, Şadai. Toate aceste titluri El le-a luat acum în putere şi a început domnia.” (J.N.D.)
Suntem convinşi, că acesta este momentul despre care s-a vorbit profetic deja în Apocalipsa 11:15 . Acum a venit Împărăţia şi El a început să domnească. Aceasta este prima temă mare a cântării de laudă a oştirilor cereşti. Ce binefacere va fi pentru creaţie, care timp de şase mii de ani a suferit sub păcat şi urmările lui! Înainte însă ca tema a doua să fie amintită, care dă naştere la adorare din partea celor mântuiţi, citim: »Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie«.
La revelarea lui Dumnezeu pe tronul Său ca »Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic«, întreg înlăuntrul răscumpăraţilor Săi se pleacă înaintea Lui (compară cu Psalm 103). Sufletele nu sunt umplute cu frică, dar sunt umplute de respect profund, şi cu siguranţă aceasta este corect şi se cuvine, dacă Îl privim în măreţia Fiinţei Lui. Dar în temele care urmează inimile sunt mişcate în profunzime şi sentimentele sunt din adâncul sufletului apelate. De aceea la început răsună îndemnul (versetul 7), să ne bucurăm şi să dăm glorie lui Dumnezeu, pentru că »nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit«.
Nunta
Acest eveniment mare şi însemnat va fi pentru Hristos ca Om desăvârşirea bucuriei. Nu se vorbeşte despre nunta miresei, ci despre nunta Mielului. Bucuria Sa stă pe prim plan, nu a noastră. Nunta, despre care nu se relatează nici un detaliu, va avea loc în cer şi anume în seara premergătoare revenirii Domnului în putere, sau apariţiei Lui, la câţiva ani după răpire (1. Tesaloniceni 4:17 ; Ioan 14:3 ). Nu Israel şi nici rămăşiţa din Israel, ci Adunarea Noului Testament este mireasa. Israel în ţara lui era soţia Domnului (Ieremia 3:6-9,14-20 ; Isaia 54:1 ), dar din cauza necredincioşiei ei ea a fost pusă în libertate. Israel însă va reprimi favoarea Domnului. Însă o femeie divorţată nu va putea niciodată să mai fie o fecioară şi Domnul se va lega nu cu o femeie divorţată, ci cu o fecioară (Levitic 21:13-14 ; compară cu 2. Corinteni 11:2 ).* În afară de aceasta, Israel are locul lui şi binecuvântările lui pe pământ, însă nunta Mielului va fi în cer, acolo unde este patria propriu-zisă a Adunării. Caracterul exclusiv ceresc al celor ce se petrec interzice aplicarea lui la Israel.
* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 17:2 .
Cine aparţine deci miresei? Fără ezitare răspundem: toţi sfinţii începând de la ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor) şi până la răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:17 ). Aceste două evenimente sunt începutul şi sfârşitul existenţei Adunării pe pământ.
Cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care sunt văzuţi în cer imediat după răpire (capitolul 4), sunt amintiţi pentru ultima dată în Apocalipsa 19:4 . Din aceasta deducem, că aici a sosit momentul în care Adunarea, mireasa, pentru prima dată în mod deosebit devine vizibilă. Bătrânii, ca să zicem aşa, se împart şi atât mireasa cât şi oaspeţii îşi ocupă fiecare locul care li se cuvine în scena cerească. Până atunci toţi au avut acelaşi loc. Pentru sfinţii timpului actual de har sunt binecuvântări deosebite (Matei 11:11 ; Evrei 11:40 ), şi mai sunt şi alte binecuvântări, care aparţin în comun tuturor sfinţilor. În viziunile din cartea Apocalipsa (Apocalipsa 4:1 până la Apocalipsa 19:4 ) nu se fac nici un fel de diferenţieri de vreo oarecare natură în interiorul grupei bătrânilor. Dar noţiunea de bătrâni dispare în momentul când grupele diferite de sfinţi îşi ocupă locurile care le-au fost acordate în legătura lor cu Mielul. Adunarea este mireasa. Deoarece Adunarea este întemeiată pe gloria şi demnitatea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ea nu va pieri (Matei 16:18 ). Trupul Său este pentru El cel mai apropiat dintre toate (Efeseni 1:23 ) şi mireasa Sa este lucrul cel mai preţios pentru inima Sa şi pentru ochii Săi. El a iubit Adunarea cu o dragoste netrecătoare şi neschimbătoare şi El o iubeşte cu o dragoste, care este totdeauna activă şi neobosită, până când El o va înfăţişa glorificată (Efeseni 5:25-27 ). Adunarea a supravieţuit în unele „furtuni”, în timp cu nori şi soare ea a dus dorul Mirelui ei ceresc, deseori ea împreună cu Duhul au strigat către El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă: Vino! (Apocalipsa 22:16-17 ). Sfinţii, care potrivit cu Ioan 14:2-3 îşi au locul în casa Tatălui, vor fi prezentaţi în Împărăţie ca mireasa şi soţia Mielului. Ce moment fericit!
Gloria Sa şi bucuria Sa se va revărsa.* Capul Lui va fi uns cu untdelemn de bucurie mai presus de toţi tovarăşii Săi (Evrei 1:9 ). Poziţia noastră, binecuvântarea noastră, bucuria noastră este inclusă în ale Sale. »Nunta Mielului a venit.« Atunci El, Cel care odinioară a suferit şi a murit, va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va sătura.
* Potrivit cu Efeseni 5:27 , Domnul Însuşi Îşi va prezenta Adunarea glorificată. Acesta este un eveniment care va avea loc într-o atmosferă intimă, care va precede evenimentul public, şi anume, acela al nunţii. Unul este urmarea celuilalt.
Soţia Mielului se pregăteşte
7. »Soţia Lui s-a pregătit.« - În acest context cuvântul mireasă nu s-ar potrivi aşa de bine. Sunt două aspecte ale pregătirii şi ambele îşi găsesc aplicarea la cei mântuiţi, care în totalitatea lor constituie Adunarea. Mai întâi Dumnezeu, în exercitarea harului Său nemărginit, face pe om să corespundă gloriei cereşti; în Coloseni 1:12 citim: »Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.« În al doilea rând credincioşii se pregătesc, atunci când vor intra în gloria veşnică. Tot drumul vieţii pe pământ trebuie să mai fie privit încă o dată în prezenţa Aceluia care este Lumină; noi trebuie să fim arătaţi (sau, descoperiţi) cu viaţa noastră înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ). Lumina tronului va cădea pe fiecare clipă a vieţii noastre, va descoperii ce este ascuns şi va face să se recunoască adevăratul caracter al faptelor noastre, al cuvintelor noastre, al slujbei noastre. Toate întrebările neclarificate ale vieţii noastre vor fi clarificate, enigmele şi problemele nerezolvate vor fi rezolvate şi toate greşelile şi neînţelegerile vor fi corectate. Aceasta şi multe altele vor fi efectul scaunului de judecată al lui Hristos asupra sfinţilor cereşti şi vor preceda nunta. »Soţia Lui s-a pregătit.« Lumina tronului şi-a făcut lucrarea binecuvântată şi a arătat clar tot parcursul vieţii pe pământ. Ce ar fi, dacă în veşnicie ne-am aduce aminte de un eveniment neplăcut, care nu ar fi pus în ordine? Un astfel de gând ar fi insuportabil. Dar la scaunul de judecată toate vor veni la lumină, fiind o chestiune între fiecare sfânt în parte şi Domnul. Nu va fi o prezentare publică. Nici nu trebuie să ne gândim la judecată. Toată judecata a fost efectuată pe cruce, El Însuşi a suferit-o pentru noi în cele trei ore de întuneric. Noi vom fi deja glorificaţi, »înviaţi în glorie« (1. Corinteni 15:43 ) sau transformaţi »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ), atunci când vom apărea înaintea tronului de judecată al lui Hristos, ca să vedem trecutul în lumina tronului. Ce har, că aşa este! După aceea noi vom păşi dinaintea scaunului de judecată cu lumina lui pătrunzătoare şi vom intra pentru totdeauna în prezenţa intimă a Mielului ca mireasă şi ca soţie a Sa.
Îmbrăcămintea miresei
8. »Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.« - Curva a fost gătită cu măreţie, dar ea gândea că are pretenţia legitimă la splendoare, strălucire şi podoabă. La mireasă este cu totul altfel; ea va fi îmbrăcată prin har: »i s-a dat.« Fără îndoială există o răsplătire pentru lucrarea făcută, aşa cum arată clar Matei 25:14-23 . Şi »Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său« (Evrei 6:10 ). Pentru noi ar fi probabil bine să uităm aceasta, Dumnezeu nu va uita niciodată.
Mai există un aspect, pe care niciodată să nu-l uităm, şi acesta este nemărginirea lui Dumnezeu. El are dreptul să dea ceva, sau să nu dea, să dea mai mult sau nu. Unii slujitori însemnaţi ai lui Dumnezeu au eşuat în viaţa lor şi în lucrarea lor, deoarece ei nu au ţinut seama de adevărul mare necesar pentru echilibru, că Dumnezeu este neîngrădit. Pilda talanţilor din Matei 25 arată harul lui Dumnezeu în răsplătire, în timp ce pilda despre lucrătorii viei din capitolul 20 al aceleiaşi Evanghelii pune înaintea ochilor neîngrădirea lui Dumnezeu; acolo El răsplăteşte pe toţi în aceeaşi măsură, independent de povara şi durata lucrării lor.
Hainele din in curat, strălucitor, cu care sunt îmbrăcaţi îngerii cu cele şapte plăgi (Apocalipsa 15:6 ), arată dreptatea judecăţilor făcute de ei. Inul subţire al miresei, strălucitor şi curat, sunt »faptele drepte ale sfinţilor«, pe care le-au făcut ei pe pământ. Mireasa însă nu îşi revendică nici un merit pentru sine, căci aceste fapte drepte au fost făcute prin puterea Duhului Sfânt în ea. Mai târziu vom vedea că ea are gloria lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:11 ). Aici se vorbeşte de propria ei dreptate (neprihănire), nu de dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu. Culorile stridente ale hainelor curvei stau în opoziţie clară cu inul curat, alb, strălucitor al miresei. Ea poate prin aceasta să intre în savurarea părtăşiei permanente şi în legătura cea mai intimă cu Soţul ei, cu Mielul. Faptele ei de pe pământ sunt preţuite în cer după adevărata lor valoare. Ea le poartă ca pe o haină a ei, sau – folosind cuvintele din versetul 7 – ea »s-a pregătit«. Prin aceasta ea va merge de la tronul de judecată la nuntă şi de acolo va merge să domnească împreună în Împărăţie.
Oaspeţii de la masa de nuntă
9. »Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!”« - Mireasa şi oaspeţii sunt clar diferenţiaţi. Mireasa stă desigur într-o legătură mai strânsă cu Mielul. Mireasa se căsătoreşte cu El, oaspeţii sunt invitaţi la nuntă.
Îngerul îl solicită pe vizionar să scrie. Acest apel, pe care îl găsim de mai multe ori pe parcursul viziunilor, arată o importanţă deosebită a comunicării. Aici sunt numiţi »fericiţi« cei invitaţi la masa de nuntă. Despre mireasă nu se spune aceasta. Ea are voie să savureze binecuvântarea cea mai înaltă, care este totuşi exprimată în cuvintele simple mireasă şi soţie. Ce bucurie negrăită este partea ei veşnică! Dar şi oaspeţii sunt consideraţi fericiţi. Cine sunt ei? Sunt prietenii Mirelui. Dacă ei ar fi numai prietenii miresei, atunci fericirea lor nu ar putea fi aşa de mare şi de preţioasă ca aceea a prietenilor Mirelui. Ioan Botezătorul spune categoric, că el este un prieten al Mirelui (Ioan 3:29 ). El a murit ca martir, înainte ca Adunarea să se fi înfiinţat. De aceea el va fi probabil oaspetele cel mai onorat la ospăţul nunţii. Sfinţii din timpul Vechiului Testament vor constitui marea ceată a oaspeţilor invitaţi. Deoarece ei toţi sunt prieteni ai Mirelui, ei se vor bucura să-I audă glasul şi să umble în prezenţa Lui. Martirii amintiţi în cartea Apocalipsa vor fi înviaţi după ce a avut loc nunta şi de aceea nu pot fi socotiţi în rândul oaspeţilor la nuntă. Îngerii ar putea să ia parte ca spectatori, dar ei nu pot fi oaspeţi. Niciodată nu se vorbeşte despre îngeri în felul în care se vorbeşte aici despre oaspeţi. – Acest ospăţ stă în opoziţie cu ospăţul de mai târziu al judecăţii (versetul 17). Ospăţul nunţii stă în legătură cu Mielul şi prietenii Lui, ospăţul judecăţii stă în legătură cu Dumnezeu şi cu judecata, pe care El o va face celor păcătoşi. Însă această judecată va fi executată prin Domnul, atunci când El va fi venit cu sfinţii Lui cereşti.
Confirmarea comunicărilor
9. »Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!”« - Ele sunt adevărul curat al lui Dumnezeu şi cu certitudine vor avea loc. Acestor comunicări divine, fie că ele sunt făcute de un înger sau sunt văzute de Ioan, li se acordă întreaga greutate a autorităţii lui Dumnezeu. Nu presupuneri sunt temelia credinţei noastre, ci certitudinea că Dumnezeu a vorbit. Adevărurile cuprinse în primele nouă versete ale capitolului nostru sunt confirmate aici divin. Certitudinea absolută este deosebit de importantă în aceste zile în care principiul credinţei într-o revelaţie divină este privit ca semn al unui duh limitat şi redus. Însă Dumnezeu a vorbit. În timpurile din vechime Dumnezeu a vorbit prin proroci, în timpul Noului Testament Dumnezeu a vorbit în Fiul Său (Evrei 1:1 ). Ce binecuvântat este să ai confirmarea clară a acestor adevăruri sublime, care fac inima fericită!
Îngerii şi sfinţii ca împreună-robi
10. »Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin lui. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta!”« - Evident vizionarul a fost copleşit de conţinutul minunat al comunicărilor care i s-au făcut; probabil şi îngerul, care i s-a arătat în viziune, era o apariţie prea minunată pentru ochiul omenesc. Probabil de aceea a căzut la picioarele lui, ca să-i aducă adorare. Dar sfinţii îngeri sunt foarte atenţi cu privire la onoarea şi drepturile lui Dumnezeu. Unei creaturi aflată într-o poziţie înaltă i se poate aduce respect, dar adorarea se cuvine numai Creatorului. Atitudinea lui Ioan a fost imediat oprită: »Vezi, nu face aceasta!« Adorarea chiar şi a celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu este idolatrie. Atât îngerii cât şi sfinţii adoră pe Dumnezeu şi pe Hristos, aşa cum cartea Apocalipsa o confirmă din belşug. La o ocazie viitoare (Apocalipsa 22:8-9 ) Ioan a vrut din nou să adore un înger, dar nici atunci îngerul nu i-a permis.
10. »Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.« - Îngerul s-a numit împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului. Aşa cum un sclav este obligat pe viaţă să slujească domnului său, aşa sunt îngerii şi sfinţii obligaţi pentru slujba permanentă a lui Dumnezeu; ei sunt cu plăcere şi de bună voie sclavii Lui. Toate creaturile inteligente stau realmente pe acest fundament. La îngeri aceasta se bazează pe crearea lor şi pe poziţia lor, la sfinţi se bazează pe faptul că ei au fost cumpăraţi şi eliberaţi (1. Corinteni 6:19-20 ). – Dacă fraza s-ar fi terminat cu explicaţia îngerului, că el este un împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului Ioan, atunci s-ar fi putut presupune, că este vorba numai despre apostoli sau despre persoanele deosebite din Adunare (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ; Apocalipsa 21:14 ; Matei 19:28 ). Dar îngerii, care slujesc cu bucurie, sunt împreună-robi ai fraţilor lui Ioan, care au »mărturia lui Isus« sau ţin cu tărie la ea. Mărturia lui Isus are în cartea Apocalipsa un caracter profetic şi se referă la preluarea evidentă a autorităţii de guvernare prin El, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi o realitate împlinită (vezi şi Apocalipsa 1:2 ). Dacă acest loc, care inutil a pus în încurcătură pe unii cititori, s-ar citi împreună cu Apocalipsa 12:17 , unde apar aceleaşi cuvinte, greutatea ar dispărea. Rămăşiţa temătoare de Dumnezeu din Iuda va avea »mărturia lui Isus« în timpul de necaz care va veni, şi din psalmi putem recunoaşte, că mărturia va purta un caracter profetic în împrejurările lor. Ei vor ofta şi vor implora fierbinte mult aşteptata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor. Ţinta nădejdii lor este prezenţa lui Mesia. Apariţia Lui pentru eliberarea lor. – Îngerul îi cere lui Ioan: »Lui Dumnezeu să I te închini!« Această solicitare este valabilă întotdeauna pentru cer şi pentru pământ, pentru îngeri şi pentru oameni.
Cerul deschis (versetele 11-21)
Introducere
11-16 »Şi am văzut cerul deschis; şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat; şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Şi ochii Lui sunt o flacără de foc şi pe capul Lui sunt multe diademe, având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El; şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge; şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat. Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea; şi El le va păstori cu un toiag de fier; şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« - Restul capitolului, căruia noi i-am dat titlul „Cerul deschis”, este împărţit în trei părţi:
1. Împăratul puternic şi oştirea Lui biruitoare (versetele 11-16);
2. Strigătul adresat păsărilor, să ia parte la »marea masă a lui Dumnezeu« (versetele 17-18);
3. Nimicirea totală a oştirilor duşmane, la care căpeteniile lor sunt aruncate de vii în iazul de foc şi restul sunt nimiciţi (versetele 19-21).
Versetele 11 la 16 conţin comunicări de mare importanţă. Am găsit multe şi diferite prezentări ale lui Hristos, căci întreaga carte vorbeşte mai mult sau mai puţin despre El, în timp ce ea ne vorbeşte nouă din belşug, »peste care a venit sfârşitul veacurilor« (1. Corinteni 10:11 ). Însă această vedenie este deosebită în conţinutul ei şi în efectele ei vaste şi este aproape de neîntrecut. Aici nu vedem Mielul în mijlocul tronului, ca în capitolul 5, ci pe marele Împărat şi Războinic în toată puterea Sa biruitoare asupra tuturor. Înaintea lui Hristos, aşa cum este El descris aici, tremură oştirile împăraţilor pământului şi inimile curajoase ale celor puternici se vor îngrozi. Dar această privelişte va umple cu bucurie pe cei sfinţi, căci ei Îl cunosc; Împăratul şi Judecătorul este Domnul şi Salvatorul.
Cerul deschis şi uşa deschisă în cer
11. »Şi am văzut cerul deschis.« - În această carte citim despre multe şi diferite evenimente cereşti, care au fost arătate vizionarului. El a auzit glasuri şi cântări, a văzut îngeri şi sfinţi glorificaţi, a văzut pe bătrâni şi fiinţele vii aducând adorare, a văzut tronuri, cununi, îmbrăcăminte, harfe, cărţi şi alte lucruri, şi toate acestea vorbesc despre fericirea şi activitatea neîntreruptă a locuitorilor cerului. Lui, şi nouă, i-au fost acordate priviri în cer, dar să vezi cerul deschis, această privelişte este ceva măreţ şi copleşitor. În Apocalipsa 4:1 , unde încep viziunile despre lucrurile cereşti, citim: »După aceasta am văzut; şi iată o uşă era deschisă în cer.« Cu cât mai mare trebuie să fi fost uimirea vizionarului, când în această viziune el a văzut cerul însuşi deschis şi nu numai o uşă, care i-a permis să intre în duhul. Cerul deschis este punctul de pornire potrivit al măreţului marş victorios din cer. O uşă deschisă în cer i-a permis vizionarului să intre, dar cerul se deschide pentru oştirile cereşti, ca să iasă. De cinci ori citim în Noul Testament în legătură cu Hristos despre cerul deschis (Matei 3:16 ; Luca 3:21 ; Ioan 1:51 ; Faptele Apostolilor 7:56 ; Apocalipsa 19:11 ). Trei din aceste locuri vorbesc despre evenimente din trecut, două despre evenimente din viitor. Odinioară trebuia mărturisită slava Sa morală în smerirea Lui. În viitor revelarea gloriei Sale în cer va cere ca cerul să se deschidă. Într-o viziune care va urma, vizionarului i-a fost arătată cetatea sfântă, Ierusalimul, »coborând din cer, de la Dumnezeu« (Apocalipsa 21:9-10 ), dar în legătură cu aceasta nu se spune, că cerul va fi deschis. El va fi o dată deschis, şi aceasta este suficient.
Descrierea Biruitorului şi a oştirii Sale
11. »Şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat.« - Primul lucru, din ceea ce a văzut vizionarul şi pe care el îl numeşte, este un cal alb, simbolul puterii biruitoare.1; Călăreţul, care mergea înaintea convoiului şi conducea totul, poartă numele simbolic »Credincios şi Adevărat«. Şi alţii ar putea într-o oarecare măsură să fie caracterizaţi prin aceste însuşiri, dar numai Hristos poate fi numit aşa fără nici o restricţie. El este în Persoana Sa şi în acţiunea Sa încorporarea desăvârşită a acestor însuşiri.2; El este credincios în împlinirea oricărei făgăduinţe şi a oricărei ameninţări cu judecata, la care fiecare cuvânt al Său şi orice acţiune a Sa poartă pecetea adevărului absolut.
1 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 6:2 .
2 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 15:3 .
11. »El judecă şi se luptă cu dreptate.« - El vine ca să ia soarta lumii în mâinile Sale pentru o mie de ani. El este Războinicul puternic, şi El va lua lumea în posesiune şi o va judeca. Dumnezeu »a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi« (Faptele Apostolilor 17:31 ). Ziua hotărâtă de El este aproape, şi Omul hotărât de El stă aici înaintea noastră ca şi Conducător al oştilor cereşti. Războiul, pe care El îl duce, nu va fi un război nedrept. El nu va fi dus, ca multe alte războaie, din simpla plăcere de a cucerii şi pentru extinderea propriului domeniu de stăpânire. Judecarea este numită înaintea luptei, deoarece El va face totul în mod drept şi înţelept. Chiar şi lupta, al cărei final este deja clar, va fi condusă cu înţelepciune. Dreptatea Îl caracterizează ca Judecător, dar şi ca Luptător.
12. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« - În Apocalipsa 1:14 şi Apocalipsa 2:18 se spune despre Hristos, că ochii Lui sunt »ca o flacără de foc«, dar aici cuvântul de comparare este lăsat la o parte. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« Aceasta înseamnă, că El posedă a-tot-cunoaşterea divină, că El vede totul şi depistează orice rău ascuns. Evaluarea tuturor lucrurilor din partea Sa aparţine în locurile numite caracteristicilor celor mai remarcabile ale Persoanei Sale. Urmările privirii ochilor Săi sunt aici mult mai grave.
12. »Şi pe capul lui sunt multe diademe.« - Coroanele şi diademele trebuie diferenţiate.* Sfinţii cereşti poartă coroane (Apocalipsa 4:4,10 ) ca semn al demnităţii lor regale, dar Hristos are pe capul Său diademe, care arată autoritatea Sa absolută şi cea mai înaltă. Balaurul are şi el diademe pe cele şapte capete ale lui (Apocalipsa 12:3 ), şi fiara are şi ea diademe pe cele zece coarne ale ei (Apocalipsa 13:1 ). Prin aceasta atât balaurul cât şi fiara fac paradă de autoritatea lor cea mai înaltă. Dar este numai Unul, căruia I se poate încredinţa exercitarea autorităţii absolute şi domniei neîngrădite, şi acesta Unul este Fiul Omului (Psalmul 8 ). Balaurul are şapte diademe şi fiara are zece, dar Hristos are întâietatea înaintea tuturor; pe Capul Lui sunt »multe diademe«. Ele vorbesc despre faptul, că Lui I-a fost dată toată autoritatea şi puterea de guvernare.
* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 12:3 .
12. »Având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El.« - În Sfânta Scriptură găsim nume diferite ale Persoanelor Dumnezeirii, aşa cum ar fi Dumnezeu, Iehova, Isus, Hristos, Domnul şi altele, care de fiecare dată desemnează Persoanele divine în relaţii speciale cu creaturile. Dar aici un Nume nu este revelat; nimeni nu-L cunoaşte. Există ceva în Hristos, care a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna, pe care nici un nume nu-l poate exprima, pe care nici o creatură nu poate să-l cunoască sau să-l înţeleagă. În toată plinătatea Fiinţei Lui ca Dumnezeu şi Om, Fiul poate fi cunoscut numai de Tatăl (Matei 11:27 ). Însă în Sine Însuşi Hristos poartă întotdeauna deplina conştienţă a ce a fost şi ce este El.
13. »Şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.« - Acest tablou nimerit şi impresionant vorbeşte despre răzbunarea Sa, despre acţiunea Sa judecătorească faţă de oştirile duşmane din Europa decăzută, care vor porni să facă război cu Mielul. În Isaia 63:1-4 vedem revenirea triumfătoare a Domnului din ţara Edom şi din capitala acesteia Boţra; ziua răzbunării era în inima Lui, şi hainele Lui şi toată îmbrăcămintea Lui erau stropite cu sângele duşmanilor Săi. Dar aici haina este înmuiată* în sânge înainte de a fi lupta, un indiciu clar la faptul că răzbunarea Lui dreaptă va lovi în măsură deplină oştirile adunate sub cei doi conducători mari ai lor, fiara şi prorocul mincinos.
* Nu este corect să se aducă »haina înmuiată în sânge« în legătură cu sângele de pe cruce. Domnul acţionează aici în judecată şi nu în har. Nu este sângele Lui propriu, ci al duşmanilor Săi. Contextul face clar acest sens.
13. »Şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.« - Dintre cei opt scriitori sfinţi ai Noului Testament, Ioan este singurul care foloseşte acest titlu al Domnului. Ca »Cuvânt al lui Dumnezeu« El este expresia şi prezentarea a ceea ce Dumnezeu este în Fiinţa Sa, în caracterul Său şi în lucrările Sale. El este »Cuvântul vieţii« (1. Ioan 1:1 ), deoarece în Persoana Sa şi în acţiunea Sa El este întruparea vie şi revelarea acestei vieţi. Ca revelare desăvârşită a lui Dumnezeu în judecată El este numit şi aici »Cuvântul lui Dumnezeu«. Ca şi »Cuvântul«, El are o existenţă personală, independentă şi veşnică (Ioan 1:1,2 ), şi ca şi »Cuvântul« El este Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3 ). El este revelarea lui Dumnezeu, Cel care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1:18 ). Cuvintele noastre trebuie să fie expresia exactă a ceea ce suntem noi. Cuvintele Domnului Isus au fost permanent expresia desăvârşită a ceea ce El a fost întotdeauna şi este (Ioan 8:25 ). Ca şi Cuvânt El revelează pe Dumnezeu în însuşirile naturii Sale ca lumină şi dragoste, şi ca »singurul Fiu« El revelează pe Tatăl. Prima fără a doua ar fi lăsat un gol mare, căci inima noastră doreşte bucuria lăuntrică, pe care o dă legătura cunoscută cu El. Noi avem dreptul să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru.
În context numele sau titlul »Cuvântul lui Dumnezeu« folosit aici pentru Domnul Isus are un înţeles deosebit. Este Dumnezeu, care intră în acţiune ca Judecător. Natura Lui cere judecarea acelora care pe pământ în nebunia lor vor să încerce să împiedice principiul divin, instaurarea Fiului Său ca Împărat pe muntele Sion şi punerea în mâinile Sale a guvernării asupra pământului (Psalmul 2 ). Hristos, »Cuvântul lui Dumnezeu«, este expresia cuprinzătoare a lui Dumnezeu şi în judecata, care aici este gata să înceapă.
Oştirile de război triumfătoare
14. »Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat.« - Oştirile de război din cer urmează pe Conducătorul lor sublim. Şi ele călăresc pe cai albi, care simbolic vorbesc despre victorie, căci biruinţa Lui este şi biruinţa lor şi triumful Lui este şi triumful lor. Această oştire sunt sfinţii cereşti, sfinţii din timpul Vechiului Testament şi sfinţii care fac parte din mireasă. Ei toţi sunt îmbrăcaţi în haine care mărturisesc despre dreptatea personală şi despre faptul că ei aici în lupta personală au acţionat drept, prin aceea că au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu în împrejurări caracterizate de contrazicere şi împotrivire faţă de Dumnezeu şi faţă de Hristos. Haina miresei (versetul 8) este şi haina fiecăruia care face parte din această oştire de război. Oştirile din cer, care Îl urmează cu bucurie pe Domnul, şi vor pleca cu El, nu constau din îngeri, ci din sfinţi, din oameni mântuiţi. În această coloană militară simbolică, oştirile sfinţilor din cer însoţesc pe Conducătorul lor. Vedem aici împlinirea prorociei lui Enoh, care cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a rostit-o, dar care a fost scrisă numai în epistola lui Iuda: »Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi« (Iuda 14 ). Zaharia a scris despre aceeaşi venire (Zaharia 14:5 ), dar el vesteşte judecata asupra puterilor duşmane, care vor fi adunate împotriva lui Iuda şi Ierusalim, în timp ce cartea Apocalipsa aminteşte naţiunile ca fiind primele subiecte ale judecăţii, care vor să facă război cu Mielul. Şi îngerii vor însoţi convoiul Domnului (Matei 16:27 ; 25:31 ; Evrei 1:6 ). Puterea Lui biruitoare (caii albi) se va arăta în ziua în care mânia Mielului va aduce o judecată aşa de îngrozitoare asupra duşmanilor. Descrierea oştirilor cereşti, care Îl însoţesc pe Hristos în marşul Său într-un război drept, este o întrerupere în descrierea generală a lui Hristos, care se continuă după aceea. Războiul însuşi este numit foarte scurt (versetul 19), dar Persoana marelui Conducător (sau Urzitor) al salvării noastre este descrisă* detaliat. Ne bucurăm, că aşa de multe lucruri sunt făcute cunoscut despre El.
* Hengstenberg a scris în privinţa aceasta: „Descrierea războiului este tot aşa de remarcabilă pentru scurtimea ei ca şi descrierea Domnului pentru lungimea ei. Însă aceasta este foarte natural, deoarece nu se poate duce o luptă permanentă împotriva Aceluia care ucide cu suflarea gurii Lui" (2. Tesaloniceni 2:8 ).
Hristos ca Judecător
15. »Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.« - Această sabie ascuţită este singura armă de atac a întregii oştiri cereşti. Ea iese numai din gura Lui. Oştirile care Îl urmau nu aveau nici o armă, şi ele nici nu aveau nevoie de ele, căci Domnul va duce lupta. O afirmaţie asemănătoare citim în Isaia 11:4 . Domnul va vorbi atunci, aşa cum a vorbit odinioară în grădina Ghetsimani, şi duşmanii Lui au căzut la pământ (Ioan 18:5-6 ). Cuvântul Său are o putere căreia nu I se poate împotrivi nimeni; când El vorbeşte ca Judecător, El este în stare să bată şi imediat să onoare. Cuvântul rostit al Domnului nu este ca o armă carnală, ci El este o putere nimicitoare, care are un efect mai puternic decât oricare armă creată prin priceperea omenească.
15. »Şi El le va păstori cu un toiag de fier.« - La această descriere minunată a puterii Lui atotputernice cu siguranţă scriitorul s-a gândit la Psalmul al doilea. Toiagul de fier tare şi rezistent vorbeşte simbolic despre domnia Lui severă şi intransigentă asupra naţiunilor rebele. »El le va păstori [sau paşte]« înseamnă că El va domni (ca în Apocalipsa 12:5 ). Unirea celor evlavioşi ai Săi cu El în guvernarea Sa asupra lumii şi în judecata duşmanilor (Psalmul 149:6-9 ) nu stă în nici un caz în contradicţie cu adevărul, că El îi »va păstori cu un toiag de fier«. Este lucrarea Sa, şi El este dotat cu plinătate de putere, ca să facă această lucrare. Voinţa neînduplecată a naţiunilor trebuie frântă şi puterea lor trebuie bătută.
15. »Şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic.« - Deci aici nu se vorbeşte despre recolta, în care ce este bun va fi despărţit de ce este rău, ci de culegerea viei cu judecata ei necruţătoare a răului, în mod deosebit a răului religios, care atunci se va fi dezvoltat până la decăderea totală (Apocalipsa 14:17-20 )*. În acest verset 15 vedem trei simboluri ale judecăţii.
1. O sabie ascuţită pentru pedepsirea judecătorească imediată cu moartea;
2. Un toiag de fier pentru o guvernare severă şi intransigentă;
3. Teascul mâniei neamestecate a lui Dumnezeu pentru judecarea celor vinovaţi.
* Vezi explicaţiile la capitolul 14.
Este teascul mâniei Dumnezeului Cel atotputernic. »A Mea este răzbunarea«, vorbeşte Domnul. Şi aici cuvintele »El calcă teascul« arată că Domnul singur va face judecata. El a vorbit deja prin prorocul Isaia: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine« (Isaia 63:3 ).*
* Nu se spune, că oştirile cerului Îl însoţesc pe Domnul, atunci când El exercită judecata în Edom, dar atunci când El va birui fiara şi oştirile ei, ei »vor fi cu El«. Domnul singur va face răzbunarea, fie că este vorba de Edom sau de oştirile adunate ale naţiunilor decăzute ale Europei. Dar la şedinţele de judecată vor participa sfinţii Săi cereşti, aşa cum arată făgăduinţa dată biruitorilor din Tiatira (Apocalipsa 2:26-27 ; 20:4 ). La exercitarea judecăţii asupra anumitor puteri vor participa şi iudeii (Isaia 11:14 ; Zaharia 9:13 ; 12:6 ; 14:14 ).
16. »Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« - Descrierea detaliată se termină cu această confirmare impresionantă a slavei* Sale. Haina este ceva, care se vede de alţii. Haina, care arată spre caracterul Său vizibil în exterior – în acţiunile şi căile Lui – poartă Numele care exprimă clar hegemonia Sa atotcuprinzătoare. În locul sabiei încinsă la coapsă (Psalm 45:3), acest Nume stă scris şi pe coapsa Sa. Sabia iese din gura Lui, Numele Îl poartă pe coapsa Sa. În mod normal acolo s-ar căuta sabia, dar în locul acesteia acolo se confirmă demnitatea sublimă a lui Hristos ca Domnitor peste toţi domnitorii şi ca Domn peste toţi neînsemnaţii deţinători ai puterii. În Apocalipsa 1:4 sunt numite aceleaşi titluri ale Domnului, însă acolo în ordine inversă: »Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor«. Nici o peniţă nu este în stare să descrie aşa cum se cuvine această Personalitate minunată. – La explicarea simbolurilor şi a constatărilor categorice este necesară grijă, dar o greutate reală nu există. Să ne gândim la împrejurările, la cauza şi adevăratul motiv al acestui război: toate popoarele de pe pământ se vor răscula public şi cutezător cu forţă armată împotriva autorităţii lui Dumnezeu, fie că este vorba de autoritatea Sa morală ori de autoritatea guvernării Sale. Naţiunile de pe pământ şi sfinţii care coboară din cer sunt adevărate oştiri, dar care au intenţii, scopuri şi planuri total opuse. Studiile care urmează au scopul de a ne ajuta să ieşim din neclaritate şi nesiguranţă şi să ajungem să cunoaştem ce este adevărat şi real, ce urmează să aibă loc în curând şi la care vom participa cu toţii.
* „Hristos este public, în ceea ce priveşte poziţia Lui oficială precum şi Fiinţa Lui lăuntrică, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (J. N. D.)
Marea masă a lui Dumnezeu
17-18 »Şi am văzut un înger care stătea în soare; şi a strigat cu glas tare, spunând tuturor păsărilor care zboară în mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la marea masă a lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor şi carnea comandanţilor şi carnea oamenilor puternici şi carnea cailor şi a celor care stau pe ei şi carnea tuturor, şi liberi şi robi, şi mici şi mari!”« - După ospăţul plin de bucurie al nunţii Mielului citim acum despre »marea masă a lui Dumnezeu«. Ioan a văzut îngerul stând în soare, ca să zicem aşa în mijlocul celei mai înalte autorităţi de guvernare. El stă acolo, unde poate fi văzut de toţi şi de unde el poate avea o privire de ansamblu asupra întregii scene a războiului. Ospăţul, la care el invită păsările răpitoare, va avea loc abia după bătălie, dar păsările sunt chemate deja înainte de a avea loc bătălia. Marele ospăţ va consta din cadavre. În liniştea morţii vor zace împăraţi, comandanţi, oameni puternici, cai şi călăreţii lor, liberi şi robi, mici şi mari, şi trupurile lor vor fi prada păsărilor cerului. Ei toţi vor fi ucişi cu o singură sabie ascuţită a Conducătorului oştirilor cerului, care va ieşi din gura Lui. Prin Cuvântul Domnului va avea loc o judecată imediată a oştirilor duşmane adunate. Trebuie să observăm că acest eveniment îngrozitor va avea loc cu adevărat şi literalmente; judecata anunţată aici nu trebuie privită ca fiind simbolică. Pornirea războiului împotriva Mielului este privită mai dinainte, şi rezultatul lui este arătat. Aceşti ucişi vor învia iarăşi la învierea morţilor, ca să mai întâmpine încă o dată pe Domnul. Atunci El nu va şedea pe calul alb al Biruitorului puternic, ci pe marele tronalb, şi imediat după judecată ei vor avea parte de condamnarea veşnică în iazul de foc (Apocalipsa 20:11-15 ). Învierea lor pentru judecată va avea loc o mie de ani după pedepsirea lor pe pământ.
De cinci ori citim în versetul 18 cuvântul carnea; carnea lor va fi hrana păsărilor cerului. Ce sfârşit umilitor pentru mândria, luxul, tăria şi puterea de luptă a oştirilor Europei! Vulturul, acvila şi alte păsări răpitoare se vor sătura cu carnea oamenilor, chiar şi cu a celor mari şi puternici dintre ei, ale căror nume sunt notate pe paginile istoriei timpului acesta (compară cu Ezechiel 39:4,17-20 ). »Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor« (versetul 21), săturat peste măsură. Ce eveniment dezgustător va fi acesta şi ce mare va fi numărul morţilor!
Înfrângerea fiarei şi a împăraţilor adunaţi şi a oştirilor adunate
19-21 »Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui. Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea, care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« - Aici se vorbeşte de asocierea militară cea mai uriaşă din toate timpurile, în care se vor uni împăraţi şi popoare. Mai întâi este numită fiara – ca punct central şi căpetenie a întregii mişcări. Noţiunea »fiara« desemnează puternicul imperiu roman reinstaurat cu toată puterea lui materială şi toate sursele lui de ajutor. – După aceea sunt amintiţi »împăraţii pământului«, împăraţii care vor deplânge pustiirea Babilonului (Apocalipsa 18:9 ). Persoanele de conducere şi guvernare ale creştinătăţii total decăzute se vor uni cu fiara în acest război fără raţiune.* – Şi »oştirile lor«, oştirile fiarei şi ale împăraţilor, vor fi adunate la acest război. S-ar putea presupune, că reunirea vastă de puteri va lua naştere prin acţiunea omenească. Dar nici un Cezar şi nici un Napoleon nu ar putea să dea naştere la o astfel de reunire vastă – şi pentru un scop aşa de temerar ca aici. Satan şi uneltele lui vor sta înapoia acestei mişcări. În Apocalipsa 16:13,14,16 se ridică voalul şi se arată planul secund al acestei adunări. Trei duhuri necurate, satanice în ce priveşte originea şi fiinţa lor, dotate cu putere supranaturală, ca să facă semne, vor merge »la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Chiar şi locul strângerii lor este redat în Cuvântul lui Dumnezeu: Armaghedon (Apocalipsa 16:16 ).
După ce am văzut, prin cine şi unde vor fi adunate puterile duşmane, să studiem scopul unirii lor. Citim faptul simplu, dar consternant, că oştirile pământului vor fi adunate »să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui«. A mai fost aşa ceva în istorie? Naţiunile Europei şi a altor câteva ţinuturi, care cândva au fost luminate şi s-au declarat de partea creştinismului, vor fi înşelate de Satan în aşa măsură, că ele vor îndrăzni să pornească la luptă împotriva »Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor«. Ce iraţional şi nebun! În această zi se va pune întrebarea, cine aredomnia asupra pământului, şi ea va fi decisă odată pentru totdeauna prin lupta care va avea loc. Ura oamenilor se îndreaptă împotriva Celui care şede pe calul alb, împotriva Mielului, împotriva Împăratului, căci creştinătatea decăzută Îl urăşte, fie ca Mielul sacrificat ori ca Domnitor şi Împărat. Apoi este amintită şi duşmănia faţă de aceia care sunt proprietate a Lui şi Îl urmează. Adversarii vor să lupte şi împotriva »oştirii Lui«. Vedem o diferenţă mare între »oştirile lor« şi »oştirea Lui«, care constă din »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« (Apocalipsa 17:14 ). Va fi o oştire, deoarece ei toţi vor avea numai un gând şi un scop împreună cu Conducătorul lor sublim. Nu sunt date detalii despre această luptă, căci nu se va putea ajunge la o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Numai rezultatul este făcut cunoscut; sfârşitul îngrozitor al duşmanilor a fost deja anunţat mai dinainte (versetele 17-18).
20. »Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea.« - Căpetenia personală a împărăţiei romane va reda întregului imperiu caracterul ei propriu. Acest imperiu şi domnitorul lui vor fi realmente una în toate planurile şi ţelurile lor. Desigur ei pot fi diferiţi (ca în Daniel 7 ), dar aici şi în alte locuri din cartea Apocalipsa fiara şi ultimul ei mare conducător regal vor fi aşa de indestructibil legaţi unul de altul, că imperiul se va prăbuşi când conducătorul lui va fi dat nimicirii veşnice. Fiara va fi aruncată de vie în iazul de foc; desigur este un om, dar el este denumit »fiara«, deoarece el nu are legături conştiente cu Dumnezeu.
»Falsul profet« este anticrist, întruchiparea decăderii religioase. Partenerul lui, fiara, este remarcabilul conducător păgân, căruia Satan îi va acorda aproape nelimitata putere statală. De trei ori se foloseşte denumirea »falsul profet« pentru anticrist (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ), ca să arate învăţătura lui rătăcitoare în Iudeea şi în toată creştinătatea. Cuvintele »care era cu ea« arată că fiara şi falsul profet vor lucra împreună. Fiara va pune la dispoziţie puterea ei, falsul profet sfatul lui. Se pare că ultimul va lucra cu o energie mult mai mare decât fiara.
20. »Care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei.« - Falsul profet va înşela pe oameni prin semnele supranaturale, pe care el le va face. Efortul lui se va îndrepta în principal, ca să aducă toată lumea să se închine fiarei. Falsul profet va fi trimis şi cu mare viclenie va exercita influenţa lui rea, satanică, în timp ce fiara va exercita mai mult autoritatea şi puterea ei statală. Acţiunea diabolică a falsului profet, activitatea lui deosebită în sprijinirea fiarei, este tema principală din Apocalipsa 13:11-17 . Acolo el este denumit »cealaltă fiară«, aici ca »falsul profet«; dar este aceeaşi persoană.
Nimicirea veşnică
20. »Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.« - Cine ar putea descrie în cuvinte groaza unui astfel de sfârşit? Literalmente şi efectiv aceasta este pedeapsa hotărâtă mai dinainte a celor două persoane, una dintre ele dintre iudei, cealaltă dintre păgâni. Ambele trăiesc probabil deja astăzi pe pământ. Aceşti doi oameni nu vor fi ucişi, aşa cum vor fi ucişi urmaşii lor duşi în rătăcire. Ei nu vor avea parte de moartea trupului lor, ci ei, prinşi în păcatele lor de mâna Celui Atotputernic, vor fi imediat aruncaţi în iazul de foc, în acest domeniu al chinurilor de nedescris. Ei nu vor merge treptat în întâmpinarea soartei lor îngrozitoare, şi nici nu vor fi mânaţi încet într-acolo, ci amândoi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, aşa cum se aruncă un lucru fără valoare. După o mie de ani va ajunge şi Satan la ei în acelaşi loc de groază; şi el va fi aruncat în iazul de foc, aşa cum arată capitolul următor. În iazul de foc nu este odihnă. Focul şi pucioasa vorbesc despre chinuri arzătoare (Isaia 30:33 ). Acest iaz – nu plin cu apă, ci plin cu foc – este locul pedepsei veşnice pentru diavol, pentru oamenii pierduţi şi pentru îngerii căzuţi. Este un loc şi nu numai o stare, este iadul. Nu este semnificativ faptul că iazul de foc – o noţiune pe care noi am primit-o din tinereţe în duhul şi sufletul nostru ca pe o expresie a ceea ce este întunecat şi foarte chinuitor – este numit pentru prima dată aici? Aceşti doi oameni vor fi primii, care îşi vor primi judecata veşnică în iazul de foc.
21. »Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« - Oştirile Europei vor zace în tăcere – omorâte, însă nu printr-o sabie de oţel. Glasul mânios al Împăratului împăraţilor va pătrunde printre rândurile strânse şi deodată va răpi pe cei doi conducători mari ai lor. După aceea oştirile adunate în decădere, răzvrătire şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Mielului vor fi ucise pe loc. Toată această acţiune este descrisă aici în cuvinte puţine. Enoh şi Ilie au fost luaţi în cer, fără să vadă moartea. Fiara şi falsul profet vor fi aruncaţi în iazul de foc, fără să moară. Numele lor nu este numit, ele nu au o însemnătate care rămâne. Numărul morţilor va fi aşa de mare, că toate păsările cerului vor fi săturate cu carnea lor. Soarta definitivă şi veşnică a adoratorilor şi adepţilor fiarei este descrisă în Apocalipsa 14:9-11 şi Apocalipsa 20:11-15 .
sursa: https://comori.org/