Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Ultimele două evenimente din capitolul anterior sunt recoltarea şi culesul viei. Ambele vor avea loc după ce Domnul va fi venit deja pe pământ. Secerătorul divin stă pe norul alb, ceea ce face aluzie la prezenţa Sa (Apocalipsa 14:14 ). În Ioel 3:13 se vorbeşte despre recoltă şi despre culesul viei. Domnul va sta atunci pe scaunul Său de judecător în Valea Iosafat (Ioel 3:12 ). În Evanghelia după Matei 13:36-42 se diferenţiază clar între recoltare şi culesul viei, însă ambele au ca premisă prezenţa reală a Domnului. El va fi atunci venit ca să judece răul de pe pământ. Tablourile recoltării şi culesului viei arată că lumea întreagă va fi judecată de Domnul, dar ele nu prezintă judecata asupra Babilonului, asupra acelui sistem religios organizat, care este în opoziţie totală cu Dumnezeu şi cu gândurile Sale. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea recoltării şi înaintea culesului viei. Ea va avea loc după vărsarea potirului al şaptelea (Apocalipsa 16:19 ) şi în acest timp va fi vestită şi căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8 ). Această vestire este a treia vestire din şirul evenimentelor din capitolul 14. Din aceasta rezultă, că înştiinţările cu privire la soarta adoratorilor fiarei (Apocalipsa 14:9-11 ) şi cu privire la fericirea morţilor care mor în Domnul (Apocalipsa 14:13 ), precum şi judecata decisivă a recoltei (Apocalipsa 14:14-16 ) ca şi judecata necruţătoare a culesului viei (Apocalipsa 14:17-20 ) sunt evenimente care toate vor avea loc după vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu. După vărsarea celui de-al şaptelea potir, mânia lui Dumnezeu se va sfârşi, dar după aceea vor mai veni judecăţi prin mânia Mielului. Venirea Domnului nu va avea loc imediat după judecata provocată prin vărsarea celui de-al şaptelea potir. Între terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor şi venirea Domnului va trece un timp scurt. Potirele vor conţine mânia lui Dumnezeu asupra celor vinovaţi, şi ele vor fi vărsate prin diverse lucruri ale judecăţii Sale. În acest timp Domnul Isus nu se va vedea încă. Însă după judecăţile provocate prin vărsarea potirelor El va veni ca să strângă recolta pământului şi într-o judecată de răzbunare să calce teascul mâniei, şi aceasta nu numai în Edom, de unde odinioară a pornit duşmănia aprinsă împotriva lui Israel (Isaia 63:1-6 ; Psalmul 137:7 ) ci să judece lumea întreagă (Apocalipsa 19:15 ; Ţefania 3:8). Deci recoltarea şi culesul viei vor veni după căderea Babilonului.
Capitolele 15 şi 16 trebuie citite împreună şi studiate împreună. Prin vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu se va împlini în detaliu ceea ce în Apocalipsa 11:18 se spune în puţine cuvinte: »A venit mânia Ta«. După trâmbiţa a şaptea nu urmează imediat o altă judecată, dar vărsarea celui de-al şaptelea potir va avea ca urmare o judecată deosebit de grea. Cu terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor se vor încheia judecăţile mâniei lui Dumnezeu. După aceea se va arăta mânia Mielului prin judecăţi, pe care El personal le va face.
Un alt semn
1. »Şi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, având şapte plăgi, cele din urmă; pentru că în ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu.« - În Apocalipsa 12:1 s-a arătat »un semn mare«, femeia sau Israel, în Apocalipsa 12:3 »un alt semn«, balaurul. Aici Ioan a văzut iarăşi »un alt semn«, care este caracterizat ca fiind »mare şi minunat«. Toate cele trei semne au fost văzute »în cer«, domiciliul lui Dumnezeu şi al îngerilor. Ceea ce oferă celui de-al treilea semn o importanţă aşa de serioasă, mult mai mult decât au avut cele două semne anterioare, este faptul că după acest semn – corespunzător cu vestirea la cel de-al treilea vai (Apocalipsa 11:18 ) – se va vărsa toată mânia lui Dumnezeu asupra fiarei, asupritorul femeii condus de satan şi corupătorul pământului. Primul semn îndreaptă atenţia spre Israel, al doilea spre instigatorul propriu-zis la rău, balaurul şi al treilea spre puterea statală duşmănoasă, care sub influenţa lui satan batjocoreşte pe Dumnezeu şi prigoneşte pe Israel.
Ioan a văzut aici şapte îngeri. În total găsim patru grupe de îngeri, la care este numit numărul lor: o dată sunt patru îngeri (Apocalipsa 7:1 ), de două ori sunt şapte îngeri (Apocalipsa 8:2 ; 15:1 ; 16:1 ) şi o dată sunt doisprezece îngeri (Apocalipsa 21:12 ). Ca slujitori ai judecăţii la judecăţile provocate prin trâmbiţe şi la judecăţile provocate prin vărsarea potirelor se folosesc două grupe diferite de câte şapte îngeri. Îngerii cu trâmbiţele constituie evident o grupă cu totul deosebită; despre ei se spune că ei »stau înaintea lui Dumnezeu«, şi ei sunt denumiţi cu articol hotărât »cei şapte îngeri« (Apocalipsa 8:2 ). Aceste două lucruri nu le găsim în acest verset la îngerii cu cele şapte potire.
Cei şapte îngeri aveau »şapte plăgi, cele din urmă«. Judecăţile provocate prin ruperea peceţilor urmează după judecăţile provocate prin trâmbiţe, şi după aceea vor fi vărsate cele şapte potire cu cele şapte plăgi, care vorbesc despre măsura deplină a mâniei concentrate a lui Dumnezeu. Acestea vor fi ultimele judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu. Se accentuează categoric, că sunt cele din urmă plăgi. Aceasta însă nu înseamnă că odată cu judecăţile provocate prin vărsarea potirelor se termină toate judecăţile divine; numai judecăţile providenţei lui Dumnezeu se termină prin acestea. Cu siguranţă vor urma şi alte lovituri ale răzbunării lui Dumnezeu, însă acestea vor fi făcute de Miel personal la venirea Sa (Apocalipsa 19 ; Matei 25:31-46 ).
Prin cuvintele »pentru că în ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu*« se dă motivul pentru care aceste şapte plăgi sunt cele din urmă. În ele este vărsată pe deplin şi complet mânia lui Dumnezeu asupra lumii stricate şi păcătoase. După terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor urmează mânia Mielului, care pare mult mai îngrozitoare decât mânia lui Dumnezeu, care loveşte deschis şi clar vizibil elementele răzbunării Sale. Un alt comentator a scris: „De îndată ce s-a împlinit misiunea potirelor, Hristos primeşte misiunea de a acţiona.” Acţiunea mai mult ascunsă a lui Dumnezeu în providenţa Sa se va termina cu vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu; după aceea Mielul va prelua personal şi public guvernarea lumii. Dar pentru că naţiunile şi împăraţii pământului, păcătoşi, răi, îndrăzneţi şi nechibzuiţi peste măsură de mult se vor ridica înarmaţi împotriva Lui, la venirea Sa, mânia Mielului va izbucni vehement. Deci mânia lui Dumnezeu se termină cu judecăţile provocate prin vărsarea potirelor, dar după aceea mânia Mielului va lovi pe duşmani.
* Mânia lui Dumnezeu este amintită de şapte ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 14:10,19 ; 15:1,7 ; 16:1,19 ; 19:15 ). În Apocalipsa 19:15 vedem unite furia şi mânia lui Dumnezeu şi mânia Mielului în judecată, cu toate că ultima nu este amintită textual.
Ceata martirilor biruitori din Iuda
2-4 »Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc, şi pe învingătorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei stând pe marea de sticlă, având harfe ale lui Dumnezeu. Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, spunând: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al naţiunilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? Pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!”« - În viziunea anterioară (versetul 1) Ioan a văzut anunţarea solemnă a plăgilor, care vor veni peste sistemele politice (Apocalipsa 16:10 ) şi religioase (Apocalipsa 16:19 ), care vor stăpâni atunci pământul, şi asupra oamenilor asociaţi cu ele. Asupra tuturor acestora se va vărsa mânia lui Dumnezeu cu o putere căreia nu i se va putea împotrivi. Stăpânitorii şi conducătorii acestor sisteme vor fi însă păstraţi pentru o judecată deosebită, care îi va lovi sub mânia Mielului la venirea Lui în putere. Viziunea din versetul 5 se leagă de vestirea judecăţii din versetul 1. În intercalarea între viziunile care mărturisesc despre mânia lui Dumnezeu vedem un tablou deosebit de sublim despre victorie şi cântare de laudă (versetele 2-4). Grozăviile anunţate de judecăţile provocate prin vărsarea potirelor sunt un prilej pentru Dumnezeu să lase să se vadă mult mai clar şi mai impresionant gândurile Sale cu privire la poporul Său suferind, şi El face aceasta înainte ca o lovitură să lovească pe duşmanii Săi. În această viziune intercalată se revelează acestea, şi anume, după vestirea judecăţii şi înainte de executarea ei. În timpul necazului cel mare fiara va putea să biruie pe sfinţi (Apocalipsa 13:7 ). Ei nu vor fi apăraţi împotriva puterii ei brutale. Însă aici vedem situaţia schimbată. Sfinţii, care suferă moartea de martir, sunt aici biruitorii din înălţime, şi fiara de pe pământ este subiectul răzbunării depline şi drepte a lui Dumnezeu.
O mare de sticlă
2. »Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc.« - Ce a văzut Ioan, avea înfăţişarea ca o mare de sticlă. În prima din aceste viziuni cereşti (capitolul 4), vizionarul a văzut înaintea tronului Celui veşnic ceva «ca o mare de sticlă, asemenea cristalului«, ceea ce arată o stare de curăţie neschimbabilă în concordanţă cu sfinţenia tronului. Marea de sticlă asemenea cristalului vorbeşte de liniştea netulburată a acelei scene în lumină clară. În viziunea de aici însă nu se vorbeşte de cristal. Amintirea cristalului în capitolul 4 stă în armonie minunată cu caracterul minunat, divin al întregii scene, în capitolul nostru nu ar fi potrivită. Marea de sticlă este aici »amestecată cu foc«, o aluzie evidentă la arşiţa caniculară a prigoanei sub fiară, un necaz, care cu aglomerarea suferinţelor pricinuite de el va întrece tot ce a avut loc mai înainte (Marcu 13:19 ). Prigonirile păgâne din timpurile de odinioară şi durerile mult mai rele pricinuite de metodele rafinate de schingiuire ale Romei papale nu vor atinge grozăviile din necazul cel mare.
Dar victoria învingătorilor, care stau pe marea de sticlă, va fi atunci obţinută. Fiara îşi va îndrepta puterea şi energia să zdruncine credinţa martirilor. Constatarea poate părea ciudată, este însă adevărat, că ei vor birui prin moartea lor. În victoria aparentă a fiarei vedem triumful sfinţilor. Ei sunt »învingătorii fiarei şi a chipului ei şi a numărului numelui ei«. Deci victoria lor va fi cuprinzătoare şi deplină, şi ei »vor sta pe marea de sticlă«. Învingătorii vor sta acolo în poziţia lor nouă ca adoratori. În Apocalipsa 4:6 nu se vede nimeni pe marea de sticlă, aici însă vedem ceata fericită a învingătorilor stând pe mare şi lăudând pe Dumnezeu.
Harfe
2. »Având harfe ale lui Dumnezeu.« - Harfa este singurul instrument muzical amintit în cartea Apocalipsa. Ioan a văzut două grupe în cer, care aveau harfe, mai întâi sfinţii glorificaţi, care vor fi răpiţi în văzduh la venirea Domnului (Apocalipsa 5:8 ), apoi martirii, care vor fi ucişi sub fiară, această ceată de învingători de pe marea de sticlă (Apocalipsa 14:2 ; 15:2 ). Noi presupunem că în capitolele 14 şi 15 este vorba de aceleaşi grupe de sfinţi care cântă cu harfa. În toate cele trei locuri cântecul cu harfa este unit cu cântarea cu gura. Cuvintele »harfe ale lui Dumnezeu« arată că ele vor fi puse de El la dispoziţia cântăreţilor, spre lauda Sa şi spre adorarea Sa. Sunt harfe ale lui Dumnezeu, şi cu aceasta sunt instrumente, cântăreţi cu instrumente şi cântăreţi cu gura, şi de asemenea teme dedicate numai Lui.
Fiecare din această ceată veselă este un cântăreţ iscusit şi un vesel cântăreţ cu gura. Sunetul harfei şi cântarea se unesc, nu este nici un ton fals, nicio disonanţă nu deranjează armonia cântării de laudă a învingătorilor din cer. Dacă Isus, Domnul şi Mântuitorul lor, este conducătorul cântării lor (Evrei 2:12 ), atunci nici vocile şi nici inimile nu pot fi fals acordate. O asemănare izbitoare există între această ceată triumfătoare şi vechiul popor Israel în ziua eliberării şi bucuriei lui. Egiptul, asupritorul, a fost bătut de Dumnezeu; Israel a traversat Marea Roşie şi a stat, salvat şi eliberat, pe malul de răsărit al Mării; acolo au cântat prima cântare, despre care se relatează în Sfânta Scriptură (Exod 15 ). Toate acestea au aici o replică. Fiara, asupritorul sfinţilor lui Dumnezeu, va fi bătută de Dumnezeu printr-o serie de plăgi; rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a scăpat de răutatea fiarei şi stă, salvată şi triumfătoare, pe marea de sticlă; acolo ea cântă cântarea lui Moise şi cântarea Mielului, ultima cântare despre care relatează Sfânta Scriptură (Apocalipsa 15 ).
Cântarea
3. »Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.« - Cele două cântări sunt legate aici una de alta. Cântarea lui Moise preamăreşte eliberarea puternică a lui Dumnezeu făcută poporului Său, faptele Sale măreţe şi căile Sale de har cu Israel şi pentru Israel până la triumful lor final. Harul şi slava sunt preamărite în cântarea minunată, care a fost cântată pe malul de răsărit al Mării Roşii şi care este înainte de toate cântarea lui Moise* (Exod 15 ). Eliberarea din Egipt era însă o salvare pământească, care a avut loc prin judecata divină asupra puterii oştirii duşmanului. – Cântarea Mielului are în conţinutul ei două teme principale. În primul rând înălţarea Mielului, despre care cartea Apocalipsa oferă numeroase mărturii, şi în al doilea rând, eliberarea de vină şi de urmările veşnice ale păcatului, prin sângele Mielului lui Dumnezeu.
* Cântarea profetică, pe care Moise a vorbit-o (Deuteronom 31:30 ; 32 ) înaintea urechilor lui Israel pe când el era de o sută douăzeci de ani, nu poate fi denumită „cântarea lui Moise”. Că se referă la cântarea din Exod şi nu la cântarea din Deutoronom apare clar din următoarele analize: şi în Apocalipsa 15 învingătorii stau pe mare (marea de sticlă); ei nu sunt conştienţi că duşmanul a fost înfrânt; atât judecăţile asupra Egiptului cât şi cele asupra fiarei sunt denumite plăgi; şi în felul plăgilor există concordanţă. Acestea, şi alte gânduri, conduc la concluzia că prin cântarea lui Moise se subînţelege cântarea din Exod 15 şi nu cântarea de mai târziu, de la sfârşitul drumului lui.
Cântarea martirilor* biruitori, cântăreţii cu harfa din Apocalipsa 14:2-3 , a fraţilor rămăşiţei iudaice păzite de pe muntele Sion (Apocalipsa 14:1 ), nu este aşa de sublimă şi nu conţine gânduri aşa de adânci ca şi cântarea bătrânilor (capitolul 5). Adorarea adusă de bătrâni este mai profundă, însă ambele grupe primesc o parte cerească.
* „Cântecul cântat de ei este foarte ciudat. Cântarea lui Moise preamăreşte victoria judecăţilor lui Dumnezeu asupra puterii răului. Cântarea Mielului preamăreşte pe Mesia cel lepădat şi suferind aici jos, aşa cum şi cântăreţii acestei cântări au suferit, căci noi vedem în ei rămăşiţa care a fost sacrificată în mijlocul Israelului necredincios şi răzvrătit. Cântarea preamăreşte pe Dumnezeu şi pe Miel, dar cântăreţii sunt martiri biruitori, care aparţin cerului.” („Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu” de J. N. D.)
Temele cântării
3. »Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al naţiunilor!« - Primele cuvinte ale cântării, mari şi minunate, apar şi în versetul 1. Desigur contextul este diferit, dar nu se poate trece cu vederea faptul că aceste cuvinte apar şi într-un verset care este clar că vorbeşte despre ultimele judecăţi, care vor aduce mânia lui Dumnezeu asupra răului vizibil. Semnul judecăţilor celor din urmă era mare şi minunat (versetul 1), şi tot aşa sunt şi lucrările lui Dumnezeu (versetul 3). Timpul judecăţilor pornite prin vărsarea potirelor va fi scurt, dar în el se va arăta clar puterea mare şi minunată a lui Dumnezeu în lucrările Sale.
Felul de adresare din această cântare este »Doamne, Dumnezeule Atotputernic« - Doamne (Iehova), Cel veşnic, Cel care nu se schimbă, Cel neîngrădit şi Cel independent; Dumnezeu (Elohim), Creatorul şi Dumnezeul absolut; Atotputernic (Şadai), Cel a cărui putere este nelimitată şi ale cărui izvoare de ajutor nu seacă, cu care El poate să sprijinească şi să susţină. Ca Domn (Iehova) El S-a revelat lui Israel (Exod 6:2-3 ). Ca Dumnezeu El stă în legătură cu creaţia (Geneza 1:1 ). Ca Atotputernic El S-a revelat patriarhilor (Geneza 17:1 ; 35:11 ). Succesiunea în care Numele şi titlurile divine sunt prezentate aici se diferenţiază de succesiunea apariţiei lor în Biblie. Dumnezeu, Domnul*, Atotputernicul, în această ordine sunt ele amintite. Dar cu ceata învingătorilor de pe marea de sticlă, adevăratul şi realul Israel stă aici înaintea lui Dumnezeu şi de aceea aceşti reprezentanţi ai naţiunii aşează titlurile divine aşa cum se cuvine pentru ei pe primul loc. Cât de credincios stă Dumnezeu faţă de Cuvântul Său şi faţă de Numele Său! Domnul, aşa cum S-a revelat El în zilele de demult din Exod 6 , va sta şi în timpul acela în legătură cu Israel. Această legătură oferă siguranţa că poporul nu v-a pieri niciodată, nu poate niciodată să fie uitat. Totalitatea acestor titluri divine este pentru poporul Său »un turn puternic«. Ce mângâietoare sunt aceste gânduri şi în aplicarea lor la credincioşii tuturor timpurilor! Dar ce îngrozitor trebuie să fie, când Dumnezeul mare, care S-a revelat cu aceste titluri, va aduce judecăţile Sale asupra duşmanilor Săi!
* Expresia divină: »Cu Numele Meu de Domnul nu M-am făcut cunoscut lor« (Exod 6:3 ) înseamnă că ei (patriarhii sau străbunii) nu stăteau într-o legătură cu Dumnezeu corespunzătoare acestui Nume. Legătura lor deosebită cu Dumnezeu se baza pe faptul că El li S-a descoperit ca Cel Atotputernic. Desigur numele Domnul (Iehova) era cunoscut patriarhilor şi de asemenea şi poporului, dar până atunci El nu a fost revelat clar poporului ca fundament al uneilegături deosebite. Aceasta a avut loc în Exod 3:14-15 ; 6:6-7 .
În cântare sunt preamărite şi căile lui Dumnezeu. Bunătatea şi gingăşia Lui, harul Său, dragostea Sa, înţelepciunea Sa şi toată îndurarea Sa, care s-au arătat în lucrarea cu sfinţii Săi, toate acestea trec retrospectiv înaintea ochilor învingătorilor. Sfinţenia lui Dumnezeu şi îndurarea Sa faţă de sfinţii Săi nu pot fi înţelese şi descrise de niciun om în toată plinătatea şi mărimea lor. Faptele neobişnuite ale lui Dumnezeu au avut loc înaintea ochilor întregului popor Israel. Aceste fapte de putere nu necesitau cunoştinţe mai detaliate despre trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu; ele puteau fi văzute şi înţelese de toţi. Dar căile lui Dumnezeu – acele acţiuni care decurg din ceea ce este El – puteau fi recunoscute numai de oamenii spirituali. De aceea citim: »El a făcut cunoscut căile Sale lui Moise,faptele Sale copiilor lui Israel« (Psalmul 103:7 ). Aici însă căile Sale sunt căi de judecată, şi judecata Sa, oricât de felurită s-ar arăta ea, este permanent »dreaptă şi adevărată«. Căile lui Dumnezeu în lucrarea Sa cu poporul Său sunt totdeauna drepte şi adevărate, dar ele sunt aşa şi în judecăţile făcute duşmanilor Săi; aceste căi ale judecăţii sunt văzute aici în mod deosebit.
Adresarea »Împărate al naţiunilor« se îndreaptă spre Hristos. El este Împăratul împăraţilor, Împăratul pământului, Împăratul lui Israel şi Împăratul naţiunilor. Însă El nu va fi niciodată numit „Împăratul nostru” şi niciodată Împăratul sfinţilor. Credincioşilor din perioada actuală li s-a încredinţat autoritatea şi domnia împărătească (1. Corinteni 4:8 ; 6:2-3 ; Apocalipsa 1:6 ), dar exercitarea ei va fi în viitor. Noi vom domni împreună cu Hristos (2. Timotei 2:12 ). Naţiunile, care aparţin imperiului Roman, trebuie judecate deci, de aceea titlul »Împărat al naţiunilor« este foarte potrivit aici (compară cu Ieremia 10:7 ). După înţelegerea noastră, în această cântare este preamărit atât Dumnezeu cât şi Hristos – Dumnezeu în măreţia şi sublimul Fiinţei Sale, însă în legătura lui cu Israel, şi Hristos în căile Sale de judecată a păgânilor sau naţiunilor.
4. »Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? Pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!”« - Întrebarea din acest verset se adresează tuturor şi prin întreitul »pentru că« sunt redate trei motive, pentru care cerinţele cuprinse în întrebare trebuie împlinite, să se teamă de Domnul şi Numele Lui să fie glorificat.
1. »Pentru că numai Tu eşti sfânt«. Cuvântul redat aici prin »sfânt« nu este cuvântul folosit în mod obişnuit, atunci când se vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu. El se foloseşte aici şi în Apocalipsa 16:5 în legătură cu El, în timp ce în rest se foloseşte cu privire la oameni, ca să semnifice însuşirile morale ale unui om temător de Dumnezeu sau evlavios. Dar în cele două locuri din Apocalipsa înseamnă că totalitatea însuşirilor lui Dumnezeu numai Lui Îi oferă dreptul să fie adorat de creaturile Sale. Cât de potrivită este folosirea acestui cuvânt cu privire la Domnul într-un timp în care tot pământul se miră de fiară şi îi aduce închinare – o închinare şi preamărire care numai lui Dumnezeu se cuvin, aşa cum arată acest cuvânt »sfânt«.
2. »Pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.« Profeţiile din cartea Apocalipsa stau în general într-o formă de vorbire la trecut sau la prezent, dar aici în caz aparte se foloseşte forma de viitor. Ca rezultat al căilor de judecată prin »Împăratul naţiunilor« mulţi oameni dintre naţiuni vor ajunge să-şi schimbe convingerea şi se vor întoarce de la sprijinul omenesc şi încrederea în el spre Dumnezeu şi se vor închina prezenţei Sale. Acesta va fi timpul când se vor împlini locuri din Scriptură cum sunt Psalm 100, Psalm 148; Isaia 2:2-4 ; 56:6-7 ; Zaharia 14:16-17 şi altele.
3. »Pentru că faptele* Tale drepte au fost arătate.« Şi acţiunile de judecată ale lui Dumnezeu sunt fapte drepte desăvârşite. Când Dumnezeu se revelează în judecăţile Sale, fără îndoială acesta este un prilej deosebit să te temi de El şi să glorifici Numele Său.
* Acelaşi cuvânt stă şi în Apocalipsa 19:8 , însă aici în capitolul 15 se foloseşte cu privire la judecata celor păcătoşi, în timp ce în Apocalipsa 19:8 se foloseşte ca să desemneze dreptăţile sau faptele drepte ale sfinţilor. J.N. D. a remarcat în privinţa aceasta: „În ebraică se foloseşte pluralul acţiunilor, care lasă să se recunoască o anumită însuşire, pentru desemnarea acestei însuşiri.” Aceasta se pare să fie şi aici în aceste două locuri; tot aşa în Psalmul 11:7 , unde se spune »dreptăţile« şi se referă la o dreptate practică (nu la una acordată).
Pregătirile pentru judecăţile pricinuite prin vărsarea potirelor
5-8 »Şi după aceea am văzut: şi s-a deschis templul cortului mărturiei în cer; şi cei şapte îngeri, având cele şapte plăgi, au ieşit din templu îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi încinşi peste piepturi cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii le-a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. Şi templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea intra în templu, până când cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri au fost împlinite.« - Cuvintele de început ale acestei judecăţi »după aceea« se întâlnesc de mai multe ori în cartea Apocalipsa şi arată încheierea a ceea ce a fost şi fac introducerea a ceva nou (vezi Apocalipsa 4:1 ). Şi judecăţile provocate prin vărsarea potirelor constituie o grupă nouă de judecăţi, unică în felul ei. Din două puncte de vedere ele se deosebesc de judecăţile pornite prin ruperea peceţilor şi de judecăţile pornite prin trâmbiţe. Ultimele două serii de judecăţi pornesc de la tronul din cer, judecăţile pornite prin vărsarea potirelor dimpotrivă pornesc din templu, şi la o poruncă din templu se varsă potirele. Această modificare arată o schimbare importantă şi iniţiază o serie de judecăţi grele, care în felul lor şi greutatea lor corespund a ceea ce este Dumnezeu în natura Sa sfântă şi dreaptă. A doua diferenţă clară între judecăţile pornite prin vărsarea potirelor şi cele anterioare este că prin ele mânia lui Dumnezeu împotriva sistemelor organizate ale răului se termină.
5. »Şi s-a deschis templul cortului mărturiei în cer.« - Am atras deja atenţia cu privire la faptul interesant, că în toată această parte a cărţii Apocalipsa începând cu Apocalipsa 11:19 şi până la capitolul 19 templul şi nu tronul – ca în prima parte a cărţii – este originea de unde pornesc evenimentele care au loc pe pământ. Atât aici, cât şi în Apocalipsa 11:19 templul din cer* s-a deschis, locul lui Dumnezeu şi al îngerilor. Dar în capitolul 11 s-a văzut chivotul legământului Său în templul Său, semnul prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său şi legătura Sa cu poporul Său, precum şi arvuna şi mărturia planului Său şi harului Său. Aici este cortul mărturiei, o mărturie despre drepturile lui Dumnezeu, care atunci vor fi contestate public. Chivotul mărturiei Lui era semnul siguranţei pentru Israel. Mărturia sa vorbeşte despre judecata care va veni potrivit cu natura lui Dumnezeu peste duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. Expresia »templul cortului mărturiei« este unică şi se întâlneşte numai aici (vezi însă li Numeri 9:15 ). Prin cuvântul grecesc naos, care aici s-a tradus cu »templu«, înţelegem Locul sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, unde I se aduce închinare. Tablele de piatră din chivotul poleit cu aur aflat în partea dinlăuntru a templului reprezentau odinioară mărturia, şi pentru că aceasta îşi avea locul în templu, se putea vorbi nu numai despre »templul mărturiei« (Faptele Apostolilor 7:44 ), ci de »templul cortului mărturiei«.
* În Apocalipsa 11:1 se vorbeşte despre templul pământesc din Ierusalim. La »templul lui Dumnezeu în cer« (Apocalipsa 11:19 ) nu trebuie să ne gândim la un templu în adevăratul sens al cuvântului, ci la ceea ce templul reprezintă simbolic.
6. »Şi cei şapte îngeri, având cele şapte plăgi, au ieşit din templu îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi încinşi peste piepturi cu brâie de aur.« - Ce privelişte ciudată se oferea vizionarului! Nu preoţii, care făceau slujba în locul sfânt, nu marele preot, care venea din Locul Preasfânt, ci »cei şapte îngeri, având şapte plăgi, au ieşit din templu« - deci nu preoţi, slujitori ai harului, ci îngeri, slujitori ai judecăţii. Misiunea pentru slujba lor şi echipamentul corespunzător îl primesc îngerii de la Dumnezeu Însuşi. Ei ies din apropierea imediată a Sa şi au împuternicirea să apere drepturile lui Dumnezeu şi prin judecăţi să confirme natura sfântă a Dumnezeului lui Israel. Templul vechiului legământ era o mărturie despre har; aici el este deschis pentru judecată. Răutatea şi păcătoşenia oamenilor merită această judecată, şi sfinţenia lui Dumnezeu o cere.
Caracterul drept al misiunii lor este arătat prin inul curat, strălucitor, în care ei sunt îmbrăcaţi (compară cu Apocalipsa 19:8 ) şi brâiele de aur de la piepturile lor dovedesc că acţiunea lor este caracterizată prin dreptate şi credincioşie divină (Isaia 11:5 ; Apocalipsa 1:13 ). Însă de ce sunt ei încinşi peste piept şi nu peste coapse, cum se obişnuieşte? Deoarece mânia lui Dumnezeu trebuie să se verse corespunzător etalonului naturii Sale sfinte.
7. »Şi una din cele patru făpturi vii le-a dat celor şapte îngeri şapte potire1 de aur2 pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.« - Fiinţele vii sunt executorii guvernării judecătoreşti a lui Dumnezeu. Aici trei paşi succesivi conduc la executarea judecăţii. Mai întâi cei şapte îngeri sunt împuterniciţi şi echipaţi în Locul sfânt (versetul 6). În al doilea rând ei primesc de la una din cele patru fiinţe vii potirele de aur pline cu mânia lui Dumnezeu (versetul 7). În al treilea rând Dumnezeu în autoritatea Sa dă porunca decisivă pentru vărsarea potirelor (Apocalipsa 16:1 ). Înainte ca această poruncă să fie dată, nu poate fi exercitată nicio judecată. Cât de liniştite şi ponderate sunt totuşi căile lui Dumnezeu, chiar şi în judecăţi! Cel ce este veşnic este şi Dumnezeul judecăţilor. Dumnezeu, care stă gata să aducă plăgile Sale asupra pământului şi să-l lovească cu toată mânia Sa, este Cel »care este viu în vecii vecilor«.
1 Astfel de vase s-au folosit şi pentru vărsarea jertfei de băutură înaintea lui Dumnezeu.
2 Aurul, arama şi inul ca simboluri vorbesc toate despre dreptate. Aurul vorbeşte despre dreptatea divină, lăuntrică (Apocalipsa 1:12-13 ; 3:18 ; 21:18,21 ), arama despre dreptatea în judecată sau, aşa cum cineva s-a exprimat, despre „dreptatea în acţiunea cu omul potrivit responsabilităţii lui” (Apocalipsa 1:15 ; 2:18 ), inul despre faptele drepte şi despre dreptatea omenească (Apocalipsa 15:6 ; 19:8 ).
8. »Şi templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea intra în templu, până când cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri au fost împlinite.« - Nu tămâie, ci fumul a umplut templul. Nu se putea vedea nimic, şi nimeni nu putea intra. Slava lui Dumnezeu va aduce greutăţi grele asupra pământului. În timpul acela rugăciunea de mijlocire va fi nefolositoare. Nici tămâia şi nici sângele nu vor putea să reţină furtuna judecăţilor lui Dumnezeu. Templul s-a umplut, nu de adorare sau de rugăciuni de mijlocire, ci de mânia aprinsă a lui Dumnezeu. Aici nu este un nor de tămâie, ci fumul unui foc, simbolul judecăţii divine mistuitoare (Isaia 6:4 ; Exod 19:18 ). Templul* umplut cu fum arată că în timpul acela nimeni nu trebuie să caute har la El. Nimeni nu-L va găsi atunci în templu. Judecăţile trebuie executate, şi până când cei şapte îngeri nu vor îndeplini lucrarea judecăţii încredinţată lor, Dumnezeu Se va ţine ascuns în întunericul de nepătruns al puterii şi slavei Sale proprii, în timp ce răzbunarea Sa dreaptă va lovi mulţimea stricată de pe pământ.
* La sfinţirea cortului din pustie Moise nu a putut să intre în cortul întâlnirii (Exod 40:34-35 ), şi când templul a fost sfinţit solemn ( 8:10-11 ), preoţii n-au putut să intre în templu. În ambele cazuri slava Domnului a umplut casa. Aici însă nu este slava ci fumul, deci slava lui Dumnezeu în judecată.
sursa: https://comori.org/