Categorie: Cartile Bibliei
Femeia şi Copilul de parte bărbătească
1-2 - »Şi un semn mare s-a văzut în cer: o femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele; şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.« - Capitolele 12, 13 şi 14 conţin o profeţie coerentă. Considerăm că această secţiune este deosebit de bogată în învăţăminte pentru cei care doresc să înţeleagă profeţia. O înţelegere corectă a ei legată cu atitudine morală temătoare de Dumnezeu îl va face capabil pe cititor să înţeleagă linia principală a profeţiei. Ce domeniu larg se deschide în acest capitol! De la naşterea lui Hristos (versetul 5) până în momentul când El calcă teascul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:20 ; 19:15 ) - o perioadă de timp mai lungă de două mii de ani, de la slăbiciunea Copilului şi până la descoperirea în judecată a puterii Sale absolute. Aceste evenimente minunate sunt prezentate în 56 de versete prin simboluri şi cuvinte.
1. »Şi un semn mare s-a văzut în cer.« - Un semn are însemnătatea lui şi arată un anumit lucru sau eveniment (vezi şi Apocalipsa 15:1 ). În acest capitol sunt amintite de mai multe ori lucruri mari, cuvântul mare apare de cinci ori. Primul - în ordine cronologică, nu în ce priveşte însemnătatea - semn mare este o femeie. Subiectul cu importanţă deosebită în acest capitol este însă Copilul de parte bărbătească. - În realitate femeia nu este în cer, ci pe pământ; numai semnul a fost văzut acolo. De ce a apărut el în cer, când însemnătatea lui deosebită şi locul suferinţei ei este pe pământ? Prin aceasta trebuie să se facă cunoscut gândurile lui Dumnezeu şi intenţiile Lui cu ea în reşedinţa Lui, în cer. Istoria ei trebuie să fie citită şi cunoscută în cer, în lumina prezenţei lui Dumnezeu.
1. »O femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele.« - În cartea Apocalipsa găsim patru femei, fiecare din ele reprezintă simbolic o organizaţie de persoane sau un sistem:
1. Izabela sau sistemul papal (Apocalipsa 2:20 )
2. Femeia dotată cu plinătatea guvernării, sau Israel (Apocalipsa 12:1 )
3. Curva cea mare sau biserica cu numele în stricăciunea şi decăderea ei viitoare (Apocalipsa 17:1 )
4. Mireasa, soţia Mielului, sau Biserica (sau Adunarea) glorificată în cer (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ).
Luminătorii cereşti, soarele, luna şi stelele, sunt văzuţi aici împreună în slava lor. Ei înfăţişează simbolic un sistem de guvernare complet. Deci în această femeie este unită întreaga autoritate de guvernare: autoritatea supremă (soarele), autorităţile derivate şi subordonate (luna) şi autorităţile publice şi de conducere (stelele). Aşa cum arată coroana de pe capul ei, ea are şi demnitate regală. Dar de ce se vorbeşte despre douăsprezece stele? Fără îndoială în aceasta se cuprinde un indiciu referitor la slava viitoare a lui Israel, cele douăsprezece* seminţii. Femeia este dotată cu toată splendoarea şi plinătatea autorităţii de guvernare pe pământ şi, cu toate că acest semn apare în cer, intenţiile lui Dumnezeu revelate în aceasta vor deveni realitate pe pământ.
* Este periculos să se folosească simbolica antichităţii (a înţelepţilor din antichitate) pentru interpretarea vorbirii simbolice profetice din Biblie. Din cauza numeroaselor şi foarte diferite sisteme religioase în care vorbirea simbolică şi simbolistica au găsit o mare utilizare şi aceasta deseori pentru prezentarea ideilor în sens opus, folosirea vorbirii lor simbolice pentru explicarea simbolurilor Bibliei nu oferă nici o siguranţă. Sfânta Scriptură se interpretează prin ea însăşi. Fiecare simbol din Apocalipsa se poate înţelege prin folosirea altor părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de o lumină împrumutată din lumea păgână. Ea dă şi niciodată nu se împrumută. Cu privire la numerele din Scriptură a scris cu multă sârguinţă şi iscusinţă fratele W. F. Grant din America, plecat la Domnul; Dr. Bullinger, din Anglia, fratele plecat la Domnul E. C. Pressland şi alţii au oferit de asemenea contribuţii valoroase la acest domeniu de cercetare a Scripturii. Dar tema nu este nicidecum nouă. În toate timpurile cercetători zeloşi s-au preocupat cu studiul numerelor. Numerele din Apocalipsa au preocupat întotdeauna gândurile şi peniţa teologilor. Numărul şapte este fără îndoială cel mai predominant în cartea Apocalipsa. El apare de aproximativ 53 de ori şi arată că ceva este complet sau desăvârşit. Acest număr este deseori subîmpărţit în trei şi patru, numărul trei arătând ceea ce este divin, în timp ce numărul patru stă în legătură cu ce este omenesc sau cu creaţia în totalitatea ei. Numărul doisprezece, care apare în textul nostru şi deseori şi în alte locuri, vorbeşte despre o administraţie pe pământ, aflată în mâna oamenilor, precum şi despre o comunitate statală sau bisericească, sau despre ambele împreună, aşa cum va fi în cazul unirii legitime a statului cu biserica, prezentată în Apocalipsa 21:9-27 . Şi între popoarele păgâne acest număr a fost pus deseori în legătură cu administraţia. Istoria chinezilor, egiptenilor, perşilor, grecilor şi romanilor oferă numeroase dovezi în privinţa aceasta.
2. »Şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.«- Femeia este văzută în versetul 1 ca împărăteasă, în acest verset ca mamă. Ca împărăteasă o vedem în glorie şi maiestate, ca mamă în dureri şi nevoi (Ieremia 4:31 ). Cine este această femeie şi cine este Copilul? Femeia este Israel, Copilul este Hristos. Un număr mare de comentatori văd în simbolul femeii biserica. Într-adevăr amândoi, Israel şi biserica, stau într-o legătură strânsă cu Hristos - Israel ca mamă, biserica sau Adunarea ca mireasă a Sa şi soţie a Sa. Dar dacă recunoaştem că în versetul 5 se vorbeşte despre Hristos şi realmente acest verset se poate referi numai la El, atunci întrebarea controversată este clarificată: Israel şi nu Biserica a fost mama lui Mesia (Isaia 9:6 ; Mica 5:2 ; Matei 1 ; Romani 9:5 ).
S-ar putea să fie greutăţi să se aducă la unison durerile naşterii unei femei (cu referire la Israel) cu ceea ce a avut loc la naşterea lui Hristos. Dar aşa cum şi aceste lucruri - aparent contradictorii - sunt puse aici în înţelepciunea lui Dumnezeu (când a fost ţipătul, durerile naşterii şi durerile, atunci când Mesia a venit în lume?) - totuşi în realitate nu este nici o greutate. Răspunsul la întrebare îl găsim în Isaia 66:7 : »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Durerile şi suferinţele vor veni peste Israel în viitor, în ceasul încercării. Dar Mesia, »Fiul de parte bărbătească«, a fost născut înainte de acest timp greu. Profetul Mica confirmă aceasta printr-o afirmaţie clară, fără echivoc. După ce a scris despre naşterea lui Mesia (Mica 5:1 ), el adaugă (Mica 5:3 ): »De aceea îi va lăsa, până la vremea când va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la copiii lui Israel.« »Durerile naşterii« vor veni peste femeie cel puţin după două mii de ani de la naşterea lui Mesia; sunt durerile ei în timpul de necaz care va veni. De aceea încă o dată: »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Rămâne numai să întrebăm: de ce atunci durerile femeii şi naşterea lui Mesia sunt puse alături una de alta în acest capitol? Mai întâi este de remarcat, că timpul actual îndelungat al lepădării lui Israel, cuprins între naşterea lui Mesia şi timpul de necaz, este ocolit în tăcere; el este un timp intercalat, despre care nu se vorbeşte în profeţie, dar despre care se vorbeşte în alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. În al doilea rând în aceasta vedem simpatia adâncă a lui Mesia la suferinţele poporului Său. Deja cu multe secole înainte El s-a gândit la marele necaz (Matei 24:15-28 ) şi a îngrijit de anumite limitări, ca să-l uşureze. În al treilea rând poporul este în timpul, despre care relatează capitolul nostru, scurt înainte de a intra în suferinţele îngrozitoare şi întoarcerea până la naşterea lui Hristos ne arată legătura Lui strânsă cu poporul în suferinţele sale.
3-5 »Şi un alt semn s-a văzut în cer: şi iată, un balaur mare, roşu (ca focul), având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane; şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul. Şi a născut un fiu de parte bărbătească; El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier; şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« - Cel de-al doilea semn remarcabil este un balaur mare, roşu ca focul. Este satan, văzut în trăsăturile lui de caracter cele mai rele, care aici se comportă cu duşmănie faţă de femeie. În versetul 9 şi în Apocalipsa 20:2 se constată fără îndoială, că satan este balaurul. De ce se foloseşte balaurul ca simbol pentru satan? Faraon, împăratul Egiptului, din cauza cruzimii lui faţă de poporul lui Dumnezeu şi din cauza independenţei lui de Dumnezeu, independenţă arogantă şi plină de mândrie, este numit »balaurul cel mare care stă culcat în mijlocul râurilor« (Ezechiel 29:3 ). Despre Nebucadneţar, având în vedere brutalitatea şi cruzimea lui, se vorbeşte asemănător (Ieremia 51:34 ). Dacă ne gândim la afirmaţiile Scripturii cu privire la leviatan (Iov 3:8 ; 40:20 ; Psalmul 74:14 ; 104:26 ; Isaia 27:1 ), stăpânitorul apelor, în care se poate vedea şi balaurul, atunci cruzimea lui nesăţioasă pare să fie trăsătura lui de caracter deosebită. Aşa cum se poate deduce din descrierea hieroglifică a lui, vechii egipteni priveau crocodilul, sau balaurul, ca izvorul şi iniţiatorul oricărui rău, căruia ei i se închinau sub numele Typho. Culoarea roşie ca focul a balaurului face aluzie la caracterul lui criminal, setos de sânge. Aici se vorbeşte pentru prima dată în Scriptură direct despre satan ca fiind un balaur. Stăpânitorii păgâni, faraon şi Nebucadneţar, au înrobit şi asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi, deoarece ei au făcut aceasta în exercitarea puterii lui satan, sunt numiţi pe drept balauri. Însă satan este domnul lumii acesteia, adevăratul ei stăpânitor. Puterea imperiului roman va fi în viitor unealta prin care el va lucra. Drept urmare denumirea »balaurul mare, roşu ca focul« poate fi întrebuinţată aici pentru prima dată cu privire la el.
3. »... având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane« - Ce se spune aici despre balaur se întâlneşte şi în descrierea fiarei (Apocalipsa 13:1 ), însă aici capetele poartă o coroană (diademă), o cunună de aur, care în orient era privită ca semn al puterii tiranice, samavolnice; la fiară dimpotrivă, cele zece coarne poartă diademe. În cele şapte capete ale balaurului nu trebuie să se vadă cele şapte movile ale oraşului Roma. Balaurul şi fiara trebuie diferenţiate, chiar dacă stau în strânsă legătură între ele. Balaurul este o putere spirituală rea, fiara este puterea politică pe pământ, împărăţia romană (şi capul personal al acestei împărăţii, deci un om). Cele şapte capete ale balaurului cu cele şapte diademe arată o concentrare totală a puterii pământeşti şi inteligenţă, care este folosită în chip tiranic, barbar. Cele zece coarne ale lui fără diademe arată forma de constituire din viitor a împărăţiei, care va fi subîmpărţită în zece imperii, a căror guvernare o va dirija el. Dacă capetele lui sunt împodobite cu diademe, nu mai este necesar ca şi coarnele să aibă diademe. Mai târziu, la fiară, vom vedea că cele zece coarne, sau împăraţi, vor purta diademe (Apocalipsa 13:1 ), deoarece ele vor exercita efectiv puterea. Cele zece coarne ale balaurului, fără diademe, arată că puterea lui nu va fi exercitată de el însuşi, ci de imperiul roman alcătuit din zece imperii. Dar balaurul este puterea invizibilă, care stă înapoia acestui imperiu; puterea imperiului îşi are originea în el. De aceea diademele sunt pe capetele lui şi nu pe coarne. Deci capetele lui, împodobite cu diademele de aur, caracteristica demnităţii regale, exprimă întreaga putere şi înţelepciune cu privire la pământ. Exercitarea acestei puteri va fi într-adevăr concentrată în fiară, în puterea care va stăpâni atunci pe pământ. Dar adevăratul stăpânitor în imperiul mondial al naţiunilor va fi satan. El va face guvernarea împărăţiei prin capul acesteia, »cornul cel mic« (Daniel 7 ), dar care va fi numai o unealtă în mâinile lui. Tirania şi cruzimea vor caracteriza această împărăţie, deoarece satan stă înapoia ei, guvernând cu toată puterea lui şi căreia îi imprimă caracterul lui - o ură de nestins împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor care sunt ai Lui.
4. »Şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.« - În cele şapte capete am văzut puterea şi inteligenţa balaurului. În coadă vedem aici simbolul influenţei lui nimicitoare asupra sufletelor, cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9:15 ). Satan este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ). El ucide trupurile şi nimiceşte sufletele oamenilor. Puterea lui se vede, spus simbolic, în capetele lui, influenţa lui vicleană, cu învăţăturile ei greşite şi detestabile, se vede în coada lui. Expresia »a treia parte«, pe care o întâlnim des la judecăţile făcute cunoscut prin trâmbiţe, arată şi aici partea vestică a împărăţiei romane, ţinutul care prin lumina Evangheliei a fost mult mai privilegiat decât toate celelalte. »Stelele cerului« sunt persoane individuale de conducere, care ocupă poziţii în autorităţile oficiale şi care stau într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu. Aceşti învăţători şi conducători creştini au fost prinşi în cursele lui satan şi cred minciunile lui. »Şi el i-a aruncat pe pământ« - din cer pe pământ; prin aceasta se exprimă clar ruina lor morală şi spirituală. Să observăm şi forma verbului la timpul prezent: »coada lui trage« (nu „trăgea”!). Acţiunea lui este privită ca fiind actuală, această tragere are loc deja acum.
4. »Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul.« - Vedem aici un tablou impresionant. Balaurul stă înaintea femeii, ca să devoreze Copilul. Ce lumină ciudată aruncă aceasta asupra evenimentelor şi împrejurărilor de după naşterea Domnului, aşa cum sunt ele descrise în Evanghelia după Matei capitolul 2! Nu femeia, nu Israel, a fost ţinta deosebită a urii lui satan. Nu pe ea, ci sămânţa ei a căutat s-o nimicească. Chiar din zilele primilor oameni a fost anunţată pentru prima dată ura permanentă a lui satan împotriva sămânţei femeii (Geneza 3:15 ). În Matei 2 această ură se vede clar. Dar acolo se văd numai uneltele umane. Aici, în lumina din Apocalipsa 12:4 , recunoaştem că adevăratul iniţiator al acestei încercări, de a nimici sămânţa femeii, era satan, care a fost văzut de Ioan ca balaurul cu şapte capete şi zece coarne. Irod, administratorul cezarului în Palestina, reprezentantul imperiului Roman, a fost în realitate slujitorul lui satan în încercarea lui fără succes de a omorî pe Domnul. Aici se trage perdeaua la o parte şi satan - nu Irod - este descoperit pe deplin ca adevăratul duşman de moarte al lui Hristos. Irod a fost un copil adevărat al tatălui său, diavolul (Ioan 8:41,44 ). Când planurile i-au fost zădărnicite, şi-a îndreptat mânia ucigaşă asupra copiilor nevinovaţi, cu speranţa nebună, că şi Copilul Isus va fi în mulţimea celor ucişi.
5. »Şi a născut un fiu de parte bărbătească.« - Această expresie puţin neobişnuită nu desemnează numai genul natural, ci ea are un înţeles mult mai profund. În momentul când Hristos a fost născut, Lui I s-a dat - spre deosebire de toţi ceilalţi copii de parte bărbătească - domnia asupra tuturor; El a intrat, ca să spun aşa, totodată în drepturile şi slava care Îi aparţin ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiual omului şi ca Mesia (Psalmul 2 ; 8 ).
5. »El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier.« - În aceste cuvinte se include mai mult decât o aluzie la Psalmul 2:9 . Profeţiile vechi sunt reluate aici, şi anume scurt timp înainte de împlinirea lor. Toiagul de fier din mâna Domnului va lovi în primul rând pe împăraţii vinovaţi şi popoarele din vest (Apocalipsa 19 ), după aceea pe cei ai nordului şi ai răsăritului (Isaia 10 , Zaharia 12 ; 14 ). El va zdrobi armatele pământului, fie că ele au pornit împotriva Lui (Apocalipsa 19 ) sau a poporului Său. El va frânge voinţa de fier a naţiunilor. Mâinile Lui vor prinde atunci frâiele domniei. El va învinge orice putere duşmană, va sfărâma sceptre, coroane şi împărăţii, până când împăraţii şi popoarele se vor pleca înaintea Lui şi vor recunoaşte domnia Lui absolută. În această zi a puterii Lui irezistibile se pare că biruitorii vor constitui o grupă deosebită, care va fi cu El (Apocalipsa 2:26-27 ), vor fi uniţi cu El în domnia Sa peste naţiuni. Ce mare demnitate şi perspectivă sublimă (vezi şi 1. Corinteni 6:2-3 )!
5. »Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« - Aceste cuvinte se referă la înălţarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după învierea Sa. Realitatea primirii Sale este amintită pe scurt în Evanghelia după Marcu 16:19 , dar este relatată detaliat de Luca, medicul preaiubit (Luca 24:50-51 ; Faptele Apostolilor 1:9-11 ). Locul cel mai apropiat şi cel mai înalt, locul la dreapta lui Dumnezeu, Îi aparţine.
În versetul 5 găsim trei constatări, naşterea Fiului de parte bărbătească, după aceea o misiune încredinţată Lui şi în sfârşit înălţarea Lui. Dar aici nu se spune nimic despre viaţa şi moartea Lui. Naşterea Lui şi înălţarea Lui sunt puse una lângă alta, cei 33 de ani dintre cele două evenimente sunt lăsaţi la o parte. De ce? Motivul este că în acest capitol nu avem o derulare istorică. Aceasta o găsim în alte părţi ale Scripturii, aici lucrurile sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu. În acest capitol este prezentat planul lui Dumnezeu şi ţinta Sa, aşa cum ele sunt văzute şi sunt explicate în cer. Semnele au apărut în cer, realitatea, derularea istorică, se va împlini pe pământ. Două intenţii sunt urmărite aici: în primul rând trebuie arătată legătura lui Mesia cu Israel, în mod deosebit cu Iuda, care va fi atunci pe punctul de a intra în timpul stabilit pentru necazul lui Iacov (Ieremia 30:7 ); apoi, legătura Copilului cu hotărârea minunată referitoare la El, domnia asupra tuturor naţiunilor. Ambele legături se întemeiază pe naşterea Lui, nu pe viaţa Lui pe pământ; de aceea nu se vorbeşte aici despre ea. Sunt amintite numai verigile de legătură necesare, naşterea Sa şi înălţarea Sa. Drumul şi umblarea Sa pe pământ nu erau necesare ca să stabilească legătura lui Mesia cu Israel şi cu naţiunile. De aceea ele sunt ocolite. Mai rămâne de adăugat că Hristos a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său - acolo unde este recunoscut dreptul Lui ca Moştenitor al tuturor lucrurilor. Pe pământ acest drept este desconsiderat, dar Dumnezeu şi tronul Său îl vor impune şi de acolo Hristos la timpul stabilit de Dumnezeu şi în felul stabilit de El va primi moştenirea.
Fuga femeii
6. »Şi femeia a fugit în pustiu, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« - S-ar putea presupune că evenimentele referitoare la Copil sunt în strânsă legătură cu ceea ce se spune despre mamă. Dar nu este aşa. Aşa cum între naşterea Copilului şi înălţarea Lui la cer este o perioadă de 33 de ani, tot aşa este o perioadă de aproximativ 2.000 de ani între înălţarea la cer şi fuga descrisă aici. Realmente, întreaga istorie a mărturiei creştine umple timpul dintre înălţarea la cer a lui Hristos şi până la fuga femeii în pustiu. Să priveşti împrăştierea actuală a lui Iuda până »la marginile pământului« (Isaia 11:12 ) ca fugă a femeii în pustiu este aşa de eronată că nu necesită nici o combatere. Unii au presupus în chip ciudat o a doua fugă, deoarece fuga este amintită încă o dată în versetul 14, şi anume după lupta din cer (versetul 7). Este însă adevărat că între relatarea despre fugă din versetul 6 şi reluarea ei în versetul 14 este o intercalare, dar în aceasta se arată de ce femeia a trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer va urmări femeia, care va fi atunci sprijinită de providenţa divină în fuga ei dinaintea duşmanilor puternici. Comunicarea scurtă din versetul 6 cu privire la fugă este extinsă în versetele 13-17 prin prezentarea de detalii. Între versetele 6 şi 13 avem relatarea despre lupta din cer, rezultatul ei şi bucuria cu privire la victorie. Un alt comentator a spus: „Primele şase versete ne oferă un tablou de ansamblu”. Relatări detaliate urmează după aceea. Alungarea lui satan din cer are loc înaintea fugii şi este cauza imediată a fugii în grabă. De aceea a trebuit să se dea această explicaţie (versetele 7-12) pentru justificarea fugii în pustie. Cuvântul pustie înseamnă, ca şi în Apocalipsa 17:3 , un loc de singurătate şi izolare, un mediu lipsit de toate mijloacele de ajutor natural. Împrejurările pline de necaz şi suferinţă ale lui Iuda în timpul de necaz vor corespunde cu adevărat unei poposiri în pustie. Este marea zi a necazului lui Iacov, când »toate feţele s-au îngălbenit« (Ieremia 30:6-7 ); este timpul îngrozitor, care a fost anunţat cu multe detalii de Domnul nostru în marea Sa vorbire profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:15-28 ; Marcu 13:14-22 ; şi Apocalipsa 13 ; 17 ).
6. »Acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« - Cuvintele »acolo unde« şi »acolo« arată un loc foarte precis, pregătit pentru ea, unde va fi hrănită. Dumnezeu va pregăti pentru femeie un loc şi o masă pentru 1260 de zile. Aceeaşi perioadă de timp este descrisă şi cu numere mai mici: 42 de luni de câte 30 de zile (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ). Însă aici zilele enumerate cu grijă lasă să se recunoască compasiunea duioasă a Domnului pentru sfinţii Săi care sufere. El numără, ca să zic aşa, fiecare zi. Toate aceste date referitoare la timp se referă la ultima jumătate a săptămânii-an, sfârşitul celor 70 de săptămâni sau 490 de ani amintiţi în Daniel 9 . Iudeii prigoniţi în Ierusalim (Apocalipsa 11 ) şi cei din afara oraşului (Matei 24:16 ) vor fi o grupă de martori iudei. Considerăm că toţi cei care vor depune mărturia lor în Ierusalim vor muri ca martiri, în timp ce ceilalţi, care vor fugi din diverse cetăţi ale lui Iuda la munţi, când va începe prigoana, vor supravieţui prigoanei. Martorii iudei ucişi sunt văzuţi în Apocalipsa 15:2-4 , cum cu harfele lui Dumnezeu stau pe Marea de sticlă şi cântă. Cei păziţi din Iuda, fraţii şi tovarăşii de suferinţă ai celor ucişi, vor sta* împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ).
* Numărul martirilor nu este numit, despre cei păziţi se vorbeşte (simbolic) despre 144.000 (Apocalipsa 14:1,3 ). Ei sunt din seminţia lui Iuda. Cei 144.000 pecetluiţi în capitolul 7 sunt o altă grupă din tot Israelul.
O luptă în cer
7-9 »Şi a fost un război în cer: Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui; şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« - În aceste versete nu se vorbeşte despre un semn. Prezenţa lui satan în cer este o realitate. Această luptă în cer între oştirile binelui şi răului sub călăuzirea căpeteniilor lor, Mihail şi balaurul, cu absolută certitudine va avea loc. Constatarea că satan are un loc în cer (însă nu în imediata apropiere a lui Dumnezeu) este privită de mulţi cu surprindere, de alţii cu necredinţă. Este considerat şi mai ciudat să vorbeşti despre o luptă adevărată într-un loc care mai mult decât oricare alt loc este un loc de linişte şi pace, unde - aşa cum scrie un poet - „nu este întunericul de la miezul nopţii, soarele nu este acoperit de nori, numai amiaza veşnică, sfântă, dă naştere la bucurie.”
Dacă privim întinderea nemărginită a cerului, încetăm să ne mai mirăm*. În Casa Tatălui niciun copil al lui Dumnezeu, niciun sfânt, nu trebuie să se mai teamă vreodată de oştiri duşmane.
* Trebuie să ne gândim că lupta va avea loc între puterile spirituale ale binelui şi ale răului; de aceea nu se pune problema extinderii spaţiale sau a depărtării. Într-un om au fost cel puţin 2000 de demoni sau slujitori ai lui satan (Marcu 5:1-20 ; Luca 8:26-39 ).
În inima lui satan a pătruns păcat. Fiind nemulţumit cu ocuparea locului unei creaturi, cu toate că el aparţinea celor mai înalte fiinţe create (Ezechiel 28:12-17 ), el a aspirat la Tronul lui Dumnezeu şi astfel a căzut în păcat. El a căzut din poziţia lui sublimă şi în degradarea şi căderea lui au fost atrase şi alte duhuri. Dar el nu a fost aruncat imediat din cer.
Sfinţii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti (Efeseni 1:3 ); ei şed acolo, dar în Hristos (Efeseni 2:6 ). În afară de sfinţi în cer sunt şi alţii (Efeseni 3:10 ); şi acolo are loc acum lupta noastră creştină împotriva puterilor spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12 ) - nu după moarte sau după venirea Domnului, căci pentru noi atunci nu va mai fi nici o luptă.
Când va avea loc lupta în cer descrisă în aceste versete, atunci va fi sosit momentul când satan va fi aruncat definitiv din cer şi oştirile răutăţii împreună cu el. Mai întâi el va fi aruncat pe pământ, apoi în adânc şi în sfârşit în iazul de foc - însă nu ca acolo să stăpânească, ci ca să fie chinuit veşnic ca fiinţa cea mai adânc înjosită şi total degenerată. Primul pas în executarea judecăţii asupra lui satan va fi deci înlăturarea lui forţată din cer. Despre acest timp şi despre acest act citim în Isaia 24:21 : »În ziua aceea Domnul va pedepsi oştirea celor de sus, din înalt, şi pe împăraţii pământului, de pe pământ.« Domnul va acorda îngerilor păcătoşi pedeapsa care li se cuvine la locul lor »din înalt« şi tot aşa celor puternici de pe pământ, pe pământ. Niciunul, oricât de mare ar fi el în rang şi poziţie, nu va scăpa de judecata dreaptă.
Mihail
Cine este acest Mihail? Numele lui înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?” Acest înger deosebit de remarcabil este numit în Scriptură de cinci ori cu numele (Daniel 10:13,21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apocalipsa 12:7 ). El pare să ocupe cea mai înaltă poziţie în ierarhia îngerilor, căci Iuda îl numeşte »arhanghel«*şi în Daniel 10:13 este numit »una din căpeteniile cele mai de seamă«. În fiecare din cele cinci locuri, în care apare numele său, este o legătură cu poporul iudeu. Evident el este îngerul, în grija căruia au fost încredinţate interesele lui Israel. »Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău [poporul iudeu]« (Daniel 12:1 ). Profetul vorbeşte în locul acesta despre acelaşi timp ca şi vizionarul de pe insula Patmos. Este timpul scurt dinaintea necazului cel mare, dar Mihail va veghea ca Israel să nu piară în acest necaz. »Dar el [Iacov] va fi salvat din el« (Ieremia 30:7 ). Mihail este o căpetenie a îngerilor, care intervine în favoarea copiilor lui Israel. În aparenţă luptele dintre Persia şi Babilonia au fost decise prin tactica de război şi puterea armelor renumitului persan Cores sau Cirus, care după cuvântul profetic a fost predestinat să răstoarne imperiul babilonian şi să devină eliberatorul poporului iudeu din lunga captivitate de şaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4 ; 2. Cronici 36:20-23 ; Ezra 1:1-4 ), dar în realitate nu a fost aşa. Activitatea naţiunilor, războaiele lor, politica lor şi ţelurile lor sociale sunt dirijate şi întocmite de puteri spirituale mai înalte. Sunt îngeri, buni şi răi, care influenţează permanent pe oameni şi guverne. Despre aceasta găsim exemple remarcabile în capitolul 10 din cartea Daniel. Războaiele şi controversele de pe pământ sunt numai imagini ale controverselor dintre puterile spirituale din locurile cereşti. Influenţele care vin de la puterile invizibile ale luminii şi întunericului şi luptele dintre acestea sunt reale şi serioase (1. Samuel 16:13-15 ; 1. Împăraţi 22:19-23 ); lumea este guvernată prin influenţa acestor fiinţe spirituale, dar permanent potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Lucrarea îngerilor în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Faptele Apostolilor 12 ) este general acceptată, dar intervenţia lor, ca să decidă rezultatul bătăliilor precum şi coordonarea politicii şi a intereselor omeneşti în general nu este suficient recunoscută. Desigur în cele din urmă totul este în mâna înţeleaptă, puternică şi conducătoare a lui Dumnezeu. El este Suveranul suprem în viaţa omenească şi în istorie. În Daniel 10:13 un înger, al cărui nume nu este numit, a fost reţinut timp de 21 de zile de »căpetenia împărăţiei Persiei«. Abia cu ajutorul arhanghelului Mihail a ieşit biruitor din aceasta şi a putut să îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată. Mihail joacă un rol şi în lupta pentru trupul lui Moise. Satan a vrut să aibă el trupul, fără îndoială să ispitească pe Israel să se închine cadavrului lui Moise, aşa cum a fost în cazul şarpelui de aramă (2. Împăraţi 18:4 ). Dar nici o mână omenească nu a săpat mormântul lui Moise. Dumnezeu Însuşi »l-a înmormântat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor, şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua aceasta« (Deuteronom 34:6 ). Iuda ne informează în scrisoarea sa (versetul 9) despre schimbul de cuvinte dintre Mihail şi diavolul. Lupta descrisă în Apocalipsa 12:7 nu este însă numai o luptă între cele două căpetenii ca în epistola lui Iuda, ci aici sunt oştirile îngerilor adunate sub căpeteniile lor: »Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui.«
* Scriptura nu vorbeşte despre arhangheli, ci numai despre un arhanghel, şi anume în două locuri din Noul Testament (1. Tesaloniceni 4:16 ; Iuda 9 ). Pavel vorbeşte în primul loc despre Hristos, adevăratul Cap al oştirii îngerilor; în al doilea loc, Iuda vorbeşte despre îngerul creat Mihail, care intervine în favoarea lui Israel. Singurii doi îngeri, al căror nume este numit în Scriptură, sunt Mihail şi Gabriel.
Cerurile sunt curăţite
8. »Şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer.« Despre rezultatul luptei dintre oştirile spirituale adverse nu poate fi nici o îndoială. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi jos.
Balaurul însuşi va suferi o înfrângere ruşinoasă şi întreaga oştire a îngerilor păcătoşi va fi alungată pentru totdeauna din cer. La reîntoarcerea celor şaptezeci de ucenici din misiunea încredinţată, la care Domnul i-a trimis, ei i-au spus plini de bucurie: »Doamne, şi demonii ne sunt supuşi în numele Tău.« Însă acest fapt a fost numai un prim semn al victoriei finale şi depline asupra duşmanului şi a tuturor puterilor sale. Însă aceasta le-a făcut-o cunoscut Domnul deja atunci, prin aceea că le-a răspuns: »Am văzut pe satan căzând ca un fulger din cer« (Luca 10:17-18 ). Oricât de mare ar fi împotrivirea lui, ca să nu fie aruncat din cer, el va fi aruncat definitiv şi într-o clipă, ca o rază de fulger.
După ce el a păcătuit, prin aceea că a lăsat să pătrundă în inima lui mândria şi ambiţia arogantă, el şi-a păstrat pentru început (şi până la luptă) locul său în cer. Acolo el acuză neîncetat pe sfinţii lui Dumnezeu şi cutreieră pământul cu intenţii şi acţiuni fatale. El este căpetenia oştirii demonilor şi a oricărui fel de puteri spirituale ale răutăţii şi păcatului. Diavolul este o persoană reală, un stăpânitor spiritual al întunericului şi nu numai o influenţă rea. Ceea ce noi citim în aceste versete se va împlini la jumătatea ultimei săptămâni-an profetică (Daniel 9:27 ). Dar la mijlocul săptămânii căpetenia romană, provocată de satan, va rupe legământul. Satan aruncat pe pământ va face aceasta şi el va dezlănţui ultima revoltă a răului pe pământ, în domeniul politic, religios şi oricare alt domeniu. După ce el a fost aruncat din cer, satan va lua în stăpânire pământul decăzut judecăţii. Cu eforturi neobosite se va strădui să nimicească şi să extermine pe toţi cei care atunci vor fi de partea lui Dumnezeu.
Lupta din cer se termină cu victoria lui Mihail şi a îngerilor săi. Balaurul şi îngerii lui vor fi aruncaţi jos şi după aceea nu vor mai primi niciodată un loc în cer. După această înfrângere mânia lui satan se va îndrepta spre femeie şi el va urmări atunci pe cei care mărturisesc pe Dumnezeu, în mod deosebit pe rămăşiţa iudaică de pe pământ. Durata necazului cel mare, care va veni peste tot teritoriul care constituie orizontul profeţiei, dar care în forma lui cea mai gravă şi cu suferinţele cele mai grele va lovi în mod deosebit Palestina, este stabilită foarte exact la 1260 de zile. De aceea se vede clar că aruncarea lui satan din cer şi prăbuşirea lui pe pământ vor avea loc în seara premergătoare necazului cel mare şi va fi efectiv cauza declanşării acestui necaz.
Judecarea lui satan
9. »Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« Judecarea lui satan se va face în trei perioade diferite. Mai întâi el va fi aruncat împreună cu îngerii săi din cer pe pământ; după aceea va fi legat pentru o mie de ani şi va fi aruncat în adânc (Apocalipsa 20:2-3 ) şi în final el va fi dat chinului veşnic în iazul cu foc (Apocalipsa 20:10 ). Uneltele folosite pentru executarea primelor două sentinţe judecătoreşti vor fi îngerii; cine va fi cel care va executa ultima sentinţă, nu ne este făcut cunoscut. Ea va fi o desfăşurare a puterii divine, independent de cine va fi unealta care va exercita această sentinţă. - Ce înseamnă iazul de foc? Acolo, în locul de chin, nu vor înceta niciodată plângerile de durere, durerile nu vor înceta. Nici o rază de lumină, nici o urmă de speranţă nu va fi în această adâncime a deznădejdii veşnice. Duhul omului nu poate să-şi imagineze grozăvia unei astfel de soarte. Nici o peniţă nu poate s-o descrie aşa cum se cuvine. Gândul cu privire la o guvernare a lui satan în iazul de foc este nimic altceva decât fantezie omenească şi nu se găseşte nici un argument în Scriptură pentru această idee. El nu va guverna acolo, ci va suferi ca cea mai dezonorată şi cea mai desconsiderată creatură a lui Dumnezeu. Pe cât de îndelung răbdător este Dumnezeul nostru, pe atât este de sigur că vor avea loc judecăţile cu care a ameninţat! Satan va fi zdrobit după 7000 de ani de activitate plină de ură împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, în mod deosebit împotriva oamenilor lui Dumnezeu şi i se va răpi puterea de a mai face şi alte rele. Împreună cu îngerii lui îşi va găsi partea în »iazul de foc, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui« (Matei 25:41 ).
Numele şi lucrarea lui satan
9. »Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit.« Balaurul este văzut aici în relaţia lui cu pământul şi cu oamenii. De aceea sunt numite aceste patru nume, care apar în aceeaşi ordine şi în Apocalipsa 20:2 .
1. »Balaurul cel mare«; aşa este numit satan din cauza cruzimii lui fără milă. Legendele şi scrierile cu hieroglife îl prezintă ca pe un monstru, a cărui fiinţă şi înfăţişare este în afara lumii animale, ca o legătură între viclenia supraomenească şi cruzime.
2. »Şarpele cel vechi«; acest nume aminteşte de prima lui încercare cu succes de a aduce pierzarea perechii de oameni nevinovaţi şi fericiţi din grădina Eden (Geneza 3 ). Şiretenia, prefăcătoria şi perfidia caracterizează activităţile sale printre oameni de la început. El a fost totdeauna un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ; 1. Ioan 3:8 ). El este numit şarpele cel vechi în baza primei lui legături cu oamenii; denumirea de şarpe* arată şiretenia lui (Geneza 3:1 ; 2. Corinteni 11:3 ). Nu trebuie să uităm că satan este un duh şi o persoană reală.
*Suntem convinşi că în Geneza 3 se face o relatare adevărată despre ceea ce realmente a avut loc. Pare neîndoielnic că satan a vorbit printr-un şarpe adevărat. Nu avem nevoie să presupunem împreună cu Josephus şi traducătorul lui erudit Whiston, că înainte de căderea în păcat şerpii şi reptile asemănătoare aveau aptitudinea de a vorbi, dar au pierdut-o sub domnia lui satan. În Vechiul Testament sunt trei exemple remarcabile pentru folosirea supranaturală a animalelor: 1. Şarpele a fost făcut capabil să vorbească (Geneza 3 ). 2. Măgăriţei lui Balaam i s-a dat o oarecare pricepere şi vorbire (Numeri 22:21-30 ). 3. Un peşte mare a fost comandat de Dumnezeu, ca să înghită pe Iona şi la porunca lui Dumnezeu să-l arunce pe mal, după ce Iona s-a căit (Iona 2:1,11 ). Noi credem cu toată convingerea exactitatea istorică şi verosimilitatea acestor istorisiri, care sunt confirmate în Noul Testament (2. Corinteni 11:3 ; 2. Petru 2:15-16 ; Matei 12:40 ). Stater-ul, moneda din gura primului peşte, pe care l-a pescuit Petru (Matei 17:27 ), este un alt exemplu despre puterea divină şi cunoaşterea divină anticipată şi dovedeşte dreptul de a dispune al Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea şarpelui şi a celorlalte animale este prezentată în Geneza 1:24-25 şi Geneza 3:1 . Blestemul, pe care L-a rostit Dumnezeu, în guvernarea Sa, asupra şarpelui, este notat în Geneza 3:14 . Rămânerea lui în stare josnică, chiar şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani, se vede din Isaia 65:25 .
3. »Diavol« şi »satan«; acestea sunt întrucâtva numele lui proprii. Primele două denumiri sunt descriptive şi arată cruzimea şi şiretenia lui. Ultimele două nume, diavol şi satan, se referă la balaur ca persoană. Diavolul este o fiinţă-duh rea, care există cu adevărat. În Noul Testament în limba greacă se vorbeşte despre el numai la singular. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul şi ispititorul. Ca satan, el este împotrivitorul declarat şi deschis al lui Hristos şi duşmanul evident al lui Dumnezeu şi al poporului Său (Iov 1 ; 2 ; Zaharia 3:1-2 ; Matei 4 ; Efeseni 6:11 ; 1. Petru 5:8 ).
După numirea numelor sale rezultă clar lucrarea deosebită a lui satan, spre care este dirijată toată energia lui neobosită. El »înşală tot pământul locuit«. Uneltele omeneşti, pe care el le foloseşte pentru obţinerea acestui ţel şi pe care noi le găsim în capitolul 13, precum şi judecata lui Dumnezeu asupra creştinătăţii (şi anume »pământul locuit«) şi că lui îi este permis să lucreze în felul acesta, nu sunt amintite aici. Aici se vede numai de la cine pornesc toate acestea. Sub permisiunea lui Dumnezeu satan va înşela în viitor pe toţi cei care trăiesc în teritoriul cu care se ocupă profeţia (2. Tesaloniceni 2:7-12 ). Oricine sau orice ar fi persoanele şi mijloacele folosite. Satan însuşi este instigatorul, care atrage lumea în stricăciune morală şi spirituală. Atunci Dumnezeu, cu dreptate răzbunătoare, va face creştinătatea decăzută, vinovată - după ce ea de la sine însuşi a renunţat la adevăr - să creadă minciuna lui satan. Mulţimea necredincioasă a iudeilor va avea aceeaşi soartă, prin aceea că satan, sprijinit prin semne supranaturale, le va prezenta pe anticrist ca fiind Mesia cel făgăduit şi împăratul lui Israel. Această momeală va fi de bună voie înghiţită, prin aceasta »întreg pământul locuit« va fi amăgit şi înşelat. Atunci satan se va posta însă pe planul secund. Aici, în lumina cerească, el este complet descoperit. Odinioară a fost puterea invizibilă spirituală, care a stat înapoia lui Irod (compară cu Matei 2:13.16 ). La orbirea creştinătăţii prin reprezentanţii lui, anticrist sau cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13 , el va juca acelaşi rol.
9. »A fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« De trei ori se găseşte cuvântul »aruncat« în acest verset; prin aceasta se scoate în evidenţă alungarea ruşinoasă a lui satan şi a îngerilor săi din cer. Nu se spune cine sunt aceşti îngeri. Noi ştim numai că ei sunt oştirea luptătorilor lui satan şi ei vor fi aruncaţi din cer împreună cu capul şi conducătorul lor. Satan nu va mai putea atunci niciodată să mai apară înaintea lui Dumnezeu şi să acuze pe sfinţi înaintea Lui, şi „respiraţia lui otrăvitoare” nu va mai putea să infecteze vreodată atmosfera sfântă. Cerurile trebuie să fie curăţite de tot răul, ca şi pământul, şi prin Domnul Isus şi jertfa Sa vor fi curăţite şi împăcate ambele domenii (Coloseni 1:20 ; Evrei 9:23 ). Cât de depline şi cuprinzătoare sunt efectele sângelui vărsat al lui Isus Hristos!
Triumf şi vai
10-12 »Şi am auzit un glas puternic în cer, spunând: „Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.”« Glasul puternic în cer, pe care vizionarul l-a auzit, este vocea sfinţilor deja înviaţi şi glorificaţi (1. Corinteni 15 ; 1. Tesaloniceni 4 ). Într-o viziune care va urma, un înger spune, adresându-se lui Ioan, »fraţii tăi« (Apocalipsa 19:10 ), în timp ce aceştia vorbesc aici despre »fraţii noştri«, ceea ce ar fi nepotrivit pentru îngeri. În aceste cuvinte, care totodată sunt o laudă adresată lui Dumnezeu, se spune, că »mântuirea şi puterea şi împărăţia« au venit. Dar aceasta se spune ca o anticipare. În versetul 9 a avut loc un pas necesar şi pregătitor pentru instaurarea împărăţiei în putere vizibilă. »Căpetenia autorităţii văzduhului« (Efeseni 2:2 ) este un titlu, pe care el prin aceasta îl va pierde pentru totdeauna. Puterea împărăţiei, care atunci se va arăta deja în cer prin îndepărtarea lui satan şi a îngerilor lui, este vestită acolo ca fiind sosită, cu toate că pe pământ ea nu a fost încă descoperită.
Folosirea articolului hotărât pentru toate cele trei noţiuni - mântuirea şi puterea şi împărăţia - oferă expresiilor certitudine şi putere. Prin mântuire aici nu se înţelege mântuirea sufletului, pe care cei salvaţi o posedă deja acum şi nici mântuirea trupului, la venirea Domnului. Ea trebuie înţeleasă într-un sens mai larg şi mai cuprinzător, care include în sine înlăturarea duşmanului şi eliberarea creaţiei din robia ei actuală şi din suferinţe (Romani 8:21-22 ). Puterea, este puterea irezistibilă, care va birui şi va distruge orice autoritate şi putere împotrivitoare din cer şi de pe pământ. Acum Împărăţia lui Dumnezeu este caracterizată de răbdare şi perseverenţă, atunci însă ea se va arăta prin această putere. Împărăţia trebuie înţeleasă aici în extinderea ei cea mai vastă, care cuprinde cerul şi pământul. Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului (Matei 13:41-43 ) reprezintă partea cerească şi partea pământească a Împărăţiei puternice şi atotcuprinzătoare a Dumnezeului nostru şi a Hristosului Său (Psalmul 2 ).
Alungarea lui satan din cer este unul din evenimentele cele mai importante din acele zile agitate care vor veni. Strădania neîncetată a »acuzatorului fraţilor noştri«, care acuză pe sfinţi înaintea lui Dumnezeu (şi umblarea lor îi oferă prilejuri multe pentru a-i acuza şi învinovăţi), este un exemplu serios despre desfăşurări care au loc în cer şi sunt invizibile pentru ochiul natural. Noi mulţumim lui Dumnezeu că în Hristos, Cel neprihănit, avem un apărător la Tatăl (1. Ioan 2:1-2 ), a cărui intervenţie eficace, care se întemeiază pe jertfa Sa, ne menţine permanent înaintea lui Dumnezeu în poziţia noastră şi face ineficace şi fără putere acuzaţiile duşmanului. Glasul puternic din cer spune: »acuzatorul fraţilor noştri a fost aruncat jos«. Satan va fi atunci biruit pe deplin şi va fi răsturnat de pe singurul lui scaun al puterii sale. Acuzaţiile lui, justificate sau nejustificate, nu vor mai fi auzite niciodată înaintea Judecătorului ceresc.
Este deci un rezultat al luptei în cer, că locurile cereşti vor fi eliberate pentru totdeauna de prezenţa lui satan şi a celorlalte duhuri rele, împotriva cărora se îndreaptă acum lupta noastră ca creştini* (Efeseni 6:12 ). Denumirea de »domnul puterii văzduhului« nu trebuie confundată cu »stăpânitorul lumii acesteia«. Primul conduce puterile spirituale ale răutăţii din locurile de sus, ultimul conduce puterile lumii de pe pământ. Dar după ce Domnul va pedepsi cu judecată »oştirea celor de sus, din înalt«, rămâne numai să se împlinească partea a doua a acestui cuvânt profetic: »... şi pe împăraţii pământului, de pe pământ« (Isaia 24:21 ).
* „S-ar putea ca mulţi să nu se gândească la faptul că regiunile atmosferei care ne înconjoară, cerul noros, spaţiul aerian de deasupra pământului, sunt acum domeniul unde staţionează duhurile rele. Dar Biblia ne învaţă aceasta. Pavel spune: »Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti« (Efeseni 6:12 ). De aceea satan este numit şi »domnul puterii văzduhului« (Efeseni 2:2 ). Satan şi demonii îşi au domiciliul în spaţiul aerian care înconjoară pământul. Lor le este permis să staţioneze acolo până în momentul acestei lupte.” („Lectures on the Apocalypse” de Dr. Seiss)
10-11 »Pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte.« Cine sunt aceia, care aici sunt numiţi »fraţii noştri«? Dacă glasul puternic din cer este glasul sfinţilor cereşti, atunci fraţii lor sunt aceia care au fost acuzaţi de diavolul, sfinţii de pe pământ, cu care sfinţii din cer se simt legaţi frăţeşte. În lupta lor înverşunată împotriva răului, sfinţii de pe pământ vor fi biruitori. Tentaţiile anticreştine, vicleniile diavolului şi chiar duşmănia lui deschisă vor fi fără putere împotriva oamenilor a căror conştiinţă a fost curăţită prin sângele Mielului. Acest sânge este totodată şi baza sfântă şi dreaptă a poziţiei lor înaintea lui Dumnezeu şi pe baza acestui sânge toate acuzaţiile diavolului pot fi respinse. Pentru victoria acestor sfinţi asupra lui satan sunt numite două motive: în primul rând sângele Mielului, care le dă libertate înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia înaintea oamenilor, o mărturie profetică, pe care o vor depune cu credincioşie. O a treia afirmaţie este adăugată complementar, care arată că în ei va fi activ caracterul de martir: »nu şi-au iubit viaţa, până la moarte«. Însă învierea le este asigurată, căci toţi sfinţii, care au murit şi care vor mai muri, au parte de fericirea întâii învieri. Aceşti sfinţi, în măsura în care vor trece prin moarte, nu sunt văzuţi aici ca înviaţi, ci în aşteptarea învierii. Ei trebuie diferenţiaţi de martirii care vor suferi ceva mai târziu moartea, sub fiară, sub puterea romană.
12. »De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele!«Prilejul bucuriei este, că satan şi îngerii lui au fost aruncaţi pentru totdeauna din cer. Bucuria şi veselia despre aceasta trebuie să domnească în toate domeniile cerurilor. Aici este singurul loc din Apocalipsa în care cuvântul „cer” este la plural; în rest, fără nici o excepţie, în această carte se vorbeşte despre cer la singular. Dar nu numai cerul singur trebuie să aibă parte de bucuria cu privire la biruinţa lui Mihail, ci se adaugă: »... şi voi, care locuiţi în ele.« Întreaga ceată a celor salvaţi şi de asemenea şi îngerii (căci ei sunt acasă în cer) sunt incluşi în solicitarea la bucurie. Cuvântul a locui (sau a întinde cortul) este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 13:6 şi 21:3.
12. »Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi.« Prin aceasta este anunţată o judecată, care va veni asupra pământului - toate regimurile stabile şi popoarele liniştite - şi asupra mării - partea neliniştită şi răscolită a lumii. Am arătat în secţiunile anterioare înţelesul simbolic al noţiunilor pământ şi mare. Pământul este simbolul a tot ce este stabil, marea este simbolul a tot ce este neliniştit şi instabil. Aceste noţiuni se pot referi la lucruri, la stări, la persoane, la popoare sau la regimuri. Motivarea pentru „vaiul” profetic asupra lumii întregi este dată prin cuvintele: »pentru că diavolul a coborât la voi.« Alungarea lui din cer este acolo sus un prilej de glorificare bucuroasă, expulzarea lui pe pământ va umple rapid şi crescând întreaga scenă de sub cer cu rău, suferinţă şi necaz.
12. »Cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.« Mânia lui satan va fi mai mare decât mânia naţiunilor (Apocalipsa 11:18 ), deoarece satan este forţa motrice şi conducătorul invizibil cuprins de toată duşmănia, mânia şi răutatea. Mânia sa din cauză că a fost alungat pentru totdeauna din locurile cereşti va fi întărită de cunoaşterea că i-a mai rămas puţin timp pe pământ. Nu ştim dacă diavolul cunoaşte timpul exact care i-a fost dat până când va fi aruncat în adânc. Creştinii ştiu însă (sau ar trebui să ştie) că lui satan aruncat din cer jos îi va fi permis să urmărească în mânia sa 1260 de zile reale pe sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ. În cele 17 zile, care urmează după cele 1260 de zile, fiara, puterea statală romană duşmană aflată sub influenţa lui satan, va deveni ţinta judecăţilor grele anunţate prin vărsarea potirelor (capitolul 16) şi de aceea nu vor mai putea să prigonească pe sfinţi. Aceste două perioade de timp alcătuiesc împreună exact trei ani şi jumătate, la sfârşitul cărora Domnul, vizibil pentru toţi, va apărea. Atunci şi satan va fi legat şi va fi închis pentru o mie de ani în adânc. Aceasta va fi a doua treaptă a judecăţii sale; prima este aruncarea lui din cer. Cea de-a treia treaptă va urma după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, când el va fi aruncat în iazul de foc, ca acolo să aibă parte veşnic de chinuri. Domeniul de activitate al lui satan după aruncarea lui pe pământ va fi limitat. Timpul scurt care îi mai rămâne se va sfârşi în curând pentru el însuşi şi pentru cei care îl urmează (fie ei oameni sau puteri spirituale ale răutăţii) în pierzarea şi suferinţa cea mai cruntă. Deoarece el ştie aceasta, cu toată hotărârea şi neobosit în mânia lui va face tot ce este posibil să prigonească femeia (Iuda), pe mama Copilului de parte bărbătească, în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an conform cu Daniel 9 (cu excepţia ultimelor 17 zile). Această scurtare a zilelor este ceea ce a amintit Domnul în vorbirea Sa profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22 ).
Persecuţia femeii
13-17 »Şi, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat pe femeia care născuse Copilul de parte bărbătească. Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui. Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Intercalarea foarte interesantă cu privire la lupta din cer (versetele 7-12) a fost necesară, ca să explice pentru ce femeia a trebuit să fugă în pustie. Deoarece încercarea lui satan de a ucide Copilul de parte bărbătească a eşuat, el îşi îndreaptă mânia asupra mamei, deci împotriva lui Israel. Atâta timp cât are un loc în cer, el este acuzatorul fraţilor. El este şi capul puterilor spirituale ale răutăţii, împotriva cărora noi avem de luptat (Efeseni 6:12 ). Lupta în cer va avea ca rezultat definitiv faptul că satan şi duhurile rele din locurile cereşti vor fi aruncate jos şi prin aceasta cerul va fi curăţit pentru totdeauna de prezenţa lor. Dar după terminarea luptei în cer şi deznodământul victorios, lupta va începe pe pământ. Rezultatul primei lupte este alungarea definitivă din cer; sfârşitul celei de-a doua va fi închiderea lui satan pentru o mie de ani în adânc.
În versetul 13 se reia firul întrerupt al istoriei; intercalarea (versetele 7-12) motivează numai fuga femeii. Balaurul aruncat pe pământ se va osteni să se răzbune pe Iuda, care atunci va fi în ţară şi va reprezenta întreg poporul înaintea lui Dumnezeu. Efraim, sau cele zece seminţii pierdute pentru mult timp, nu vor fi reapărut până în momentul acela. În versetul 6 se vorbeşte despre fuga femeii şi despre aceasta vorbeşte şi versetul 14. Persecuţia (versetul 13) o va constrânge să fugă.
14. »Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui.« Cele două articole hotărâte folosite în expresia »cele două aripi ale vulturului celui mare« arată precizia noţiunilor; este vorba de aripile unui anumit vultur. Aripile au o însemnătate dublă şi anume mişcare rapidă şi protecţie sigură. Ambele sunt acordate femeii. Aluzia la aripile vulturului este fără îndoială o referire la grija de odinioară a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi protecţia Sa în pericolele care ameninţau (Exod 19:4 ; Deuteronom 32:10-12 ). În locurile citate se vorbeşte simbolic de „aripile” lui Dumnezeu; aceste aripi sunt date aici femeii. Toate în acest capitol au loc potrivit cu providenţa divină.
Înţelesul simbolic al noţiunii pustie a fost arătat la studiul versetului 6. Femeia va găsi în pustie un loc pregătit de Dumnezeu, unde ea se poate încrede şi în purtarea de grijă divină. Durata izolării ei în pustie este numărată în zile în versetul 6, 1260 de zile, dar aici se vorbeşte în mod ciudat despre aceasta: »un timp [un an] şi timpuri [doi ani] şi jumătate de timp* [o jumătate de an]«, în total trei ani şi jumătate. Acest fel de a reda timpul se întâlneşte deja în Daniel 7:25 . Avem astfel redarea timpului în luni (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ), în zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) şi în timpuri (Apocalipsa 12:14 ). Toate aceste moduri diferite de redare a timpului desemnează aceeaşi perioadă de timp şi anume ultima jumătate a săptămânii-an, necazul cel mare, al cărui început profetul Daniel îl redă prin cuvintele »la jumătatea săptămânii« (Daniel 9:27 ). Când această perioadă de timp este redată în zile, atunci pe prim plan sunt sfinţii în suferinţele lor.
* »Şapte timpuri« (Daniel 4:16,23,25,32 ) sunt şapte ani. Şapte ani a trăit Nebucadneţar ca un animal, deci fără simţăminte, sau fără conştiinţă, înaintea lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost împărăţia sa şi împărăţiile care au urmat: brutal, ca şi animalele în caracterul şi acţiunile lui (Daniel 7 ).
În timpul activităţii lui satan pe pământ, naţiunile şi popoarele vor fi supuse în totalitate influenţei lui rele; ele vor fi conduse, ademenite şi stăpânite de el, moral şi politic, în toată gândirea şi simţirea lor. Aceasta o arată expresia »faţa şarpelui«. Femeia va fi păzită de aceasta, ea va umbla »departe de faţa şarpelui«. - Balaurul persecută, şarpele ispiteşte.
15. »Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent.« În intenţia lui de a nimici naţiunea iudaică, diavolul va folosi o anumită putere, sau puteri, probabil mulţimi de oameni care stau sub influenţa lui, ca să obţină acest scop. Dar Dumnezeu în providenţa Lui va împiedeca ca osteneala şarpelui să aibă succes.
16. »Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui.«În teritoriile în care domneşte o anumită ordine şi stabilitate se va trezi ajutor pentru iudei. Este pe deplin posibil ca cuvântul pământ să nu aibă aici înţelesul simbolic, ci sensul literal. Evenimente supranaturale nu vor fi rare în timpul acela. Deja în zilele lui Moise Dumnezeu a intervenit în felul acesta (Numeri 16:30-33 ). În orice caz în providenţa lui Dumnezeu eforturile şarpelui vor fi zădărnicite într-un fel care nu ne este prezentat mai detaliat. Înghiţirea torentului înseamnă că mijloacele folosite de satan, de orice natură ar fi ele, vor fi ineficace.
17. »Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Eşecul va aţâţa şi mai mult mânia balaurului şi, deoarece mânia lui asupra femeii este fără succes, el porneşte »să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei«, deci cu fiecare iudeu în parte, care nu va fugi atunci când se porneşte necazul cel mare (Matei 24:15-22 ). Aceşti martori credincioşi, singulari, vor fi caracterizaţi sub două aspecte: ei »păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus«. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este caracteristica clară a unei vieţi sfinte, pe care o au toţi credincioşii din toate timpurile. Aşa este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; lipsurile serioase din practica umblării noastre sunt pentru noi un motiv de adâncă smerire. »Mărturia lui Isus« este o mărturie profetică în cartea Apocalipsa, care se referă la venirea Lui în Împărăţia Sa şi vesteşte desfăşurarea puterii divine şi a domniei care va veni asupra pământului. În Evanghelii are un alt caracter; acolo revelează harul şi gloria morală a Domnului.
Versetul 18 aparţine, din punct de vedere al conţinutului, capitolului următor şi va fi studiat acolo.
Privire retrospectivă asupra capitolului
Ultimul verset din capitolul 11 face deja aluzie la faptul că privirea profetică se îndreaptă spre Israel, nu însă spre pământ, cu toate că el este în realitate desigur acolo. Semnul a apărut în cer (Apocalipsa 12:1 ), aşa cum se spune aici pentru prima dată în Apocalipsa. Femeia nu reprezintă Biserica sau Adunarea, ci pe Israel. Adunarea este Mireasa şi soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ), Israel este mama Domnului după carne (Romani 9:5 ). Fiul de parte bărbătească, Persoana desemnată cu această expresie neobişnuită, este Hristos. El este numit astfel, deoarece El singur uneşte în Sine toate caracterele alese umane şi prin naşterea Sa a intrat totodată în drepturile şi demnitatea potrivit cu Psalmul 2 . Cine în afară de El ar putea să pască naţiunile cu o nuia de fier? Alţii vor fi într-adevăr uniţi cu El prin har în practicarea unei domnii atotcuprinzătoare (Apocalipsa 2:26-27 ), dar denumirea »fiu de parte bărbătească« se poate referi numai la Unul, care este întruchiparea tuturor virtuţilor bărbăteşti.
Femeia este văzută în posesia întregii suveranităţi (cu privire la pământ), ea este îmbrăcată în soare. Luna argintie, palidă, stăpânitorul nopţii, este sub picioarele ei. În afară de aceasta ea are demnitate regală, căci pe capul ei este o cunună, în care cele douăsprezece stele reprezintă totalitatea administraţiilor pământeşti prin toate autorităţile mai neînsemnate. Acesta este Israel, aşa cum îl vede Dumnezeu, nu aşa cum este el acum, şi nici aşa cum a fost. Este »un semn mare« a ceea ce Israel va fi în Împărăţia de o mie de ani.
Apoi se vede un alt semn în cer, un balaur. El este mare, căci el este căpetenia invizibilă şi totuşi puternică a oştirii răului în ceruri şi pe pământ. El este roşu ca focul, deoarece este un ucigaş, care se bucură de vărsarea de sânge. El are şapte capete, care sunt încununate cu şapte diademe; aceasta înseamnă că el ca monarh absolut posedă o plinătate de putere pământească şi de înţelepciune. El are zece coarne, care arată spre constituţia viitoare a împărăţiei romane, care va consta atunci din zece împărăţii. În sfârşit, el are o coadă plină de otravă şi de înşelăciune, care mătură totodată peste orizontul politic - desigur sub aspect spiritual şi moral - şi aruncă la pământ întreaga mulţime a personalităţilor conducătoare ale părţii de vest a împărăţiei romane.
Balaurul este satan; denumirea de balaur arată felul lui de a fi, sub numele de satan el este duşmanul personal al lui Hristos şi împotrivitorul sfinţilor. El stă cu intenţie ucigaşă înaintea femei, ca să-i înghită Copilul. Intenţia lui este însă zădărnicită şi Copilul este răpit la Dumnezeu.
Viaţa şi moartea Domnului sunt aici ocolite în tăcere, oricât de bogate ar fi ele în învăţătură şi adevăr fundamental. Înălţarea urmează după naştere, în timp ce tot ce se cuprinde între acestea nu este amintit.
Femeia fuge apoi în pustie, însă înainte de aceasta este o intercalare lungă. Între înălţarea Copilului de parte bărbătească şi fuga femeii, care va avea loc în viitor, se desfăşoară toată istoria mărturiei creştine. Realitatea importantă, care trebuie înţeleasă aici, este legătura lui Hristos cu Israel, nu cu Adunarea. De aceea sunt ocolite două perioade de timp intercalate, timpul dintre naştere şi înălţarea la cer a Domnului şi timpul dintre înălţarea la cer a Domnului şi fuga femeii, care va avea loc abia la începutul necazului cel mare.
După aceea urmează relatarea despre lupta viitoare din cer, care este introdusă aici, ca să arate pentru ce a trebuit femeia să fugă. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pentru totdeauna din cer jos. Acest fapt şi conştienţa că activitatea lui pe pământ va fi atunci de scurtă durată, îi aprinde mânia împotriva mamei Copilului, în timp ce mai înainte duşmănia lui era îndreptată mai mult împotriva Copilului. Mijloacele pe care le întrebuinţează, ca să nimicească femeia, sunt făcute ineficace prin conducerea din partea lui Dumnezeu în providenţa Sa. Atât Fiul cât şi femeia scapă de duşmănia şi prigoana lui. Dar unii iudei temători de Dumnezeu devin ţinta urii lui ucigaşă*.
* Noţiunea de „a face război” (versetul 17) include orice formă de atac asupra trupurilor sfinţilor, fie prin prigoane sau prin război. Rănirile corporale şi adăugarea răului de orice formă, toate acestea se includ în această foarte des folosită expresie (vezi Apocalipsa 11:7 ; 13:7 ; 17:14 ; 19:19 ).
Aşa se încheie acest capitol minunat, în care sunt cuprinse laolaltă evenimentele cele mai importante, pe care le găsim în cartea Apocalipsa. Tematica este mult mai vastă decât în multe alte capitole şi pătrunde mult înapoi în istorie, mai mult decât oricare altă secţiune din carte. Cine în afară de Dumnezeu ar fi putut să dea o astfel de asociere de evenimente?
sursa: https://comori.org/