Categorie: Cartile Bibliei
17-18. »Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.« Rezultatul apariţiei minunate a lui Hristos a fost copleşitor. Acelaşi Ioan, care odinioară a stat la pieptul Domnului său (Ioan 13:23 ), care pe drumul spre mormânt a alergat înaintea lui Petru (Ioan 20:4 ), care s-a aruncat în adorare înaintea Celui înviat din morţi (Matei 28:17 ) şi care cu privirea fermecată a văzut pe Domnul său înălţându-Se la cer (Faptele Apostolilor 1:9-10 ), a căzut acum ca mort la picioarele Lui. Când Hristos S-a schimbat la faţă pe muntele sfânt, cei trei apostoli, care au fost învredniciţi să fie acolo cu Domnul lor, s-au umplut de o frică mare (Matei 17:6-7 ; Marcu 9:6 ). Isaia, care s-a bucurat mai mult decât toţi ceilalţi profeţi evrei de viitorul minunat, s-a prăbuşit lăuntric în prezenţa gloriei lui Hristos, în timp ce serafimii îşi acopereau feţele şi picioarele, deoarece gloria lui era aşa de strălucitoare, ca s-o poată privi, şi locul era aşa de sfânt, ca să calce pe el (compară Isaia 6 cu Ioan 12:41). Ezechiel a căzut cu faţa la pământ înaintea aceleiaşi glorii (Ezechiel 1:28), şi la Daniel s-a petrecut de mai multe ori acelaşi lucru (Daniel 8:17-18 ; 10:7-10). Hristos nu este văzut aici în domeniul lui propriu de slavă, în patria lui cerească, ci în mijlocul Adunărilor, dar şi aici cu toate semnele puterii şi maiestăţii Sale. Este Fiul Omului glorificat, şi de aceea efectul acestei apariţii este cu totul altfel decât odinioară. Ioan a căzut ca mort la picioarele Lui. Probabil Ioan a fost între ucenici acela care a iubit cel mai mult, dar ce înseamnă chiar şi un puternic sentiment omenesc în lumina gloriei copleşitoare a lui Isus Hristos, a Fiului Omului! Însă mângâierea divină întâmpină aici slăbiciunea omenească. Mântuitorul glorificat şi Marele Preot poate totdeauna să aibă milă cu slăbiciunile noastre. Aşa cât de nemăsurată este maiestatea şi mărimea Sa, tot aşa este harul Său şi îndurarea Sa.
17. »El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.« - Domnul Isus Şi-a pus mâna dreaptă a puterii Sale peste vizionar. Pe muntele transfigurării, atingerea mâinii Sale şi auzirea vocii Lui a alungat frica ucenicilor (Matei 17:6-7 ). Şi aici era mâna şi vocea Celui glorificat care a trezit din leşinul adânc pe ucenic. A fost însă mai mult decât o simplă atingere, căci se spune: »El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.« Apăsarea mâinii Lui a înviorat şi a întărit pe »ucenicul, pe care îl iubea Isus«. Domnul Isus este şi rămâne acelaşi acum şi în veşnicie, pe pământ şi în cer.
17. »Nu te teme!« - Aceste cuvinte liniştitoare însoţesc punerea mâinii drepte a Mântuitorului glorificat. Ambele erau necesare. Cuvintele »Nu te teme«, pe care Domnul le-a rostit deseori pe pământ, în situaţiile lor de groază şi greutăţi, au ajuns iarăşi la urechea lui Ioan, căci Domnul Isus a fost şi este neschimbat. Împrejurările Sale exterioare erau acum cu totul altele. Dar era aceeaşi inimă, care a bătut odinioară în Galileea, şi care bate şi acum cu cea mai intimă dragoste pentru ai Săi.
17. »Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.« - Acesta este un titlu care - împreună cu altele - descrie fiinţa Dumnezeirii. În profeţiile lui Isaia, Domnul Îşi revendică de trei ori acest titlu exclusiv pentru Sine (Isaia 41:4 ; 44:6 ; 48:12 ), şi Domnul Isus o face de trei ori în această carte (Apocalipsa 1:17 ; 2:8 ; 22:13 ). Folosirea acestui titlu al Domnul (sau al Celui veşnic) pentru Fiul Omului este o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale. Prin aceasta existenţa Sa veşnică şi independentă este confirmată cu completarea necesară a suveranităţii Sale absolute. Ca Cel dintâi El este înainte de toate şi peste toate şi este Acela din care toate se trag. Ca Cel din urmă El există după toate şi în El toate ajung la ţinta lor. În El şi prin El există toată creaţia. Ce ar putea fi de temut? La meditarea în linişte la acest titlu măreţ, pe care Isus din Nazaret glorificat în cer pe drept şi-l revendică şi îl poartă, orice teamă dispare ca ceaţa înaintea soarelui care răsare. În El avem o Stâncă tare pentru picioarele obosite şi chiar şi pentru cele mai grele sarcini ale vieţii.
18. »Cel viu« - Acesta este un alt titlu divin. El a fost şi este izvorul oricărei vieţi şi totdeauna va fi. Ca Cel viu, El este independent de orice creatură. Întruparea Domnului nu a dat naştere la viaţă, ci a revelat ceea ce era deja mai înainte şi din totdeauna (1. Ioan 1:2 ). Expresia »Dumnezeul cel viu« a fost folosită la Iudei în mod deosebit, ca să deosebească pe Dumnezeul adevărat de toţi idolii falşi. Viaţa veşnică a credincioşilor, existenţa veşnică a necredincioşilor şi nemurirea îngerilor, toate acestea îşi au originea în Hristos, Cel viu. Ce s-a spus în scrierile Vechiului şi Noului Testament despre Dumnezeu (Ieremia 10:10 ; 1. Timotei 3:15 ), este valabil în totalitate şi pentru Domnul Isus.
18. »Am fost mort.« - Tradus textual, se spune: »Am devenit mort.« Asupra Lui, chiar şi ca Om, moartea, ca plată a păcatului, nu avea niciun drept. Dar în har faţă de noi, de bună voie, El a devenit mort. El nu numai a murit, ci El a fost realmente şi cu adevărat mort. El a lăsat viaţa Sa omenească. Această realitate este confirmată în evanghelii prin cuvintele: »Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul« (Matei 27:50 ); »Dar Isus a scos un strigăt tare, şi Şi-a dat duhul« (Marcu 15:37 ); »Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.« (Luca 23:46 ); »Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul« (Ioan 19:30 ). Măreţia morală şi înţelesul adânc al constatării »Am fost mort« devin mai mari, dacă ne gândim la slava divină a Aceluia care le-a rostit. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, S-a smerit de la gloria existenţei Sale veşnice, ca să devină aici un Om, a cărui viaţă a fost cu puţin mai mult de treizeci de ani; şi Cel viu, izvorul oricărei existenţe, S-a smerit până la moarte, »pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor« (Evrei 2:14-15 ). Această victorie asupra morţii este deplină. Cătuşele morţii au fost sfărâmate, zăvorul ei a fost distrus. Îngerii, care nu s-au văzut la cruce, au fost în interiorul şi în exteriorul mormântului martori ai biruinţei Domnului Isus asupra morţii (Matei 28:2-7 ; Ioan 20:11-13 ). Transformarea şi răpirea noastră la Domnul este anunţată cu strigătul de triumf: »Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?« (1. Corinteni 15:55)
18. »Iată că sunt viu în vecii vecilor.« - Biruitorul asupra morţii ne îndreaptă atenţia asupra faptului, că El trăieşte veşnic şi niciodată nu va mai muri. El S-a înălţat din domeniul puterii morţii şi vesteşte sfinţilor Săi şi Adunării Sale, pentru bucuria, mângâierea şi întărirea lor permanentă, că El trăieşte, ca niciodată să nu mai moară.
18. »Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.« - Aceasta este încheierea cuvenită a acestei explicaţii minunate cu privire la unirea gloriei divine şi a gloriei omeneşti în Persoana Sa. Moartea cere trupul, hadesul cere sufletul. Domnul Isus S-a supus morţii şi a intrat în hades (sau Şeol). S-au făcut eforturi, ca să se constate unde se află hadesul, dar este imposibil să se afle. Hadesul este mai degrabă o stare, decât un loc; este starea în care se află toţi, buni şi răi, după moarte şi înainte de înviere. Pentru creştini hadesul înseamnă să fie la Hristos, pentru cei necredincioşi, dimpotrivă, înseamnă să fie în chinuri. Atât Domnul Isus cât şi omul bogat au mers în hades (Faptele Apostolilor 2:27 ; Luca 16:22-23 ). Domnul Isus l-a părăsit, cel bogat îl va părăsi când va fi trezit pentru judecata veşnică. Hadesul există ca o stare între moarte şi înviere. Cuvântul în sine nu înseamnă nici fericire, nici nenorocire. Pentru credincios este însă o stare de fericire conştientă, pentru necredincios este o stare conştientă de chinuri.
»Cheile morţii şi ale hadesului« înseamnă că Hristos are putere deplină asupra trupurilor şi sufletelor. Dreptul de a deschide şi de a închide dovedeşte domnia Sa absolută asupra morţii şi hadesului, „păzitorii închisorii”. Acest drept Şi-l exercită potrivit cu voinţa Sa neîngrădită. Puterea morţii a fost luată acum lui Satan (Evrei 2:14 ). Înţelesul cuvântului »cheie« ca simbol al împuternicirii de netăgăduit îl vedem şi din Isaia 22:22 şi Matei 16:19 .
Împărţirea cărţii Apocalipsa şi repetarea solicitării de a scrie.
19. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină.« - Între prima solicitare de a scrie (versetul 11) şi cea de-a doua (versetul 19) stă apariţia minunată a lui Hristos (versetele 12-16), care s-a arătat vizionarului, şi despre aceasta trebuia el să relateze. Cuvântul »dar« este important aici, deoarece el leagă porunca de a scrie cu demnitatea Celui care vorbeşte, pe care el a văzut-o. Mărimea divină legată cu gingăşia omenească în Domnul nostru au desfăşurat influenţa lor puternică în sufletul lui Ioan. Cuvântul »dar« uneşte de aceea porunca de a scrie şi cu mângâierea divină din versetele 17 şi 18, care fac parte din cele mai preţioase cuvinte din Apocalipsa.
Cele trei părţi mari ale Apocalipsei.
Pentru învăţătura Adunării lui Dumnezeu redăm aici părţile sau secţiunile mari ale cărţii. Cuvintele »ce ai văzut« se referă la apariţia lui Hristos, pe care Ioan a văzut-o mai înainte (versetele 12-16). Cuvintele »care sunt« arată diferite semne caracteristice, descrise detaliat, ale bisericii cu numele în perioade succesive ale istoriei ei şi sentinţa Domnului asupra ei, până la lepădarea ei definitivă, care încă nu a avut loc (capitolele 2 şi 3). Cuvintele »şi cele care au să vină« exprimă a treia secţiune, partea pur profetică a Apocalipsei. Se ocupă cu soarta lumii şi a iudeilor şi, trebuie să adăugăm, cu biserica stricată şi decăzută, despre care stă scris, că ea va fi »vărsată din gura Lui« (capitolul 4 până la capitolul 22:5).
Nimic nu a contribuit mai mult să dea naştere la neîncredere în studierea profetică, ca principiile greşite, după care s-a încercat să se înţeleagă această carte. Pe lângă aceasta, cheia pentru interpretare este ca şi atârnată înaintea uşii. Ia-o, foloseşte-o şi intră! Este simplu şi logic, dacă conţinutul principal al cărţii se împarte în trei secţiuni, care se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Dacă se procedează corect, nu se vor scoate evenimente din secţiunea a treia, care sunt încă în viitor, şi se vor atribui secţiunii a doua, care se ocupă cu prezentul. Fiecare secţiune are evenimentele ei, şi dacă li se schimbă locul, aceasta înseamnă falsificarea Scripturii. Ruperea sigiliilor, sunetul trompetelor şi vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu sunt, împreună cu multe alte evenimente profetice, conţinute toate în secţiunea a treia. De aceea ele vor avea loc abia în timpul despre care relatează capitolele 4 până la capitolul 22:5, şi ele au ca premiză încheierea prezenţei Adunării pe pământ.
Între cele trei perioade nu sunt suprapuneri; prima este de sine stătătoare; cea de-a doua este independentă, tot aşa cum este prima şi a treia. Perioadele succesive ale istoriei bisericii, începând cu sfârşitul secolului întâi, reprezintă în sine însuşi o descrie completă şi cuprinzătoare. Perioada a treia este aşa de clar o privire de ansamblu profetică, că nici detaliile ei şi nici principiile ei nu se pot plasa în prezent. Ceea »ce este« îşi continuă acum mersul. Biserica mai este încă recunoscută public de Dumnezeu, şi este istoria ei, prezentată în relatarea inspirată din capitolele 2 şi 3, şi nu este istoria iudeilor, sau a păgânilor, cu care stau în legătură judecăţile anunţate prin peceţi, trâmbiţe şi vărsarea potirelor. Dacă vrem să plasăm acestea în prezent, facem Biserica din timpul nostru subiectul judecăţii divine, ceea ce în realitate nu este aşa. Este lepădarea ruşinoasă a bisericii cu numele (Apocalipsa 3:16 ), a cărei istorie ca mărturie publică a lui Dumnezeu pe pământ se încheie şi sunt iniţiate evenimentele profetice ale ultimelor zile. Biserica umple golul care există între punerea deoparte a lui Israel şi reluarea căilor lui Dumnezeu cu vechiul popor al legământului. Spus pe scurt, reprezintă istoria bisericii creştine, »ce este«, în timp ce necazul cel mare din viitor, de numai câţiva ani, reprezintă »lucrurile care au să fie după ele«. Istoria este semnul caracteristic al celei de-a doua perioade, profeţia este semnul caracteristic al celei de-a treia. Aproximativ 1900 de ani de istorie a Bisericii sunt prezentaţi sub formă scurtă în capitolele 2 şi 3, dar concret şi impresionant.
În capitolele 6-19 găsim evenimentele, care vor încheia politica acestei lumi. Puterea statală ostilă faţă de Dumnezeu, iudeii vinovaţi şi revoltaţi şi curva - nimicitoarea pământului - sunt subiectele deosebite ale acţiunii judecătoreşti a lui Dumnezeu în providenţa Sa. S-a încercat să se diferenţieze între profeţiile împlinite şi profeţiile neîmplinite. La sfârşitul celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9:25-27 ), întreaga profeţie se va împlini, chiar dacă unele evenimente au început cu câteva secole mai înainte. Chiar şi pustiirea Ierusalimului de către naţiuni, care a fost prorocită de Domnul cu 37 de ani înainte de cucerirea lui de către comandantul Titus (Luca 21 ), îşi va găsi sfârşitul abia la venirea Fiului Omului (Luca 21:27 ), marea ţintă a tuturor profeţiilor. Vedem în privinţa aceasta că până acum nicio profeţie nu s-a împlinit în totalitate şi definitiv. La sfârşitul timpului mărturiei creştine se vor relua firele întrerupte ale profeţiei, căile lui Dumnezeu cu Israel. Principiile decăderii, care este gata să aibă loc, sunt deja foarte active, împrejurările însoţitoare se conturează, şi este foarte posibil, că unele din persoanele principale ale timpului de necaz care va veni, trăiesc deja şi sunt gata să apară, când diavolul va începe lucrarea lui îngrozitoare. Dar atâta timp cât Biserica mai este recunoscută de Dumnezeu, desfăşurarea răului este împiedecată. Prezenţa Duhului Sfânt în Adunare este obstacolul principal pentru desfăşurarea deplină şi îngrozitoare a răului, şi anume, negarea oricărei autorităţi divine. El este »cel ce opreşte« (2. Tesaloniceni 2:7-8 ). Ceea »ce este«, trebuie în mod necesar să se încheie, înainte ca oarecare evenimente, care aparţin celor »care au să vină după ele«, să poată să înceapă să se desfăşoare. Starea actuală interzice orice aplicare a lucrurilor viitoare la timpul de faţă, cu excepţia aspectului de învăţătură morală şi putere.
Taina celor şapte stele şi a celor şapte sfeşnice
20. »Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur; cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.« - Cuvântul »taină«, care se foloseşte numai în Noul Testament, arată spre ceva, care rămâne tainic şi acoperit până în momentul dezvelirii lui. După aceea încetează desigur, să mai fie o taină. Dar sunt anumite adevăruri, despre care şi după descoperirea lor se vorbeşte ca fiind taine, deoarece nimeni nu le poate înţelege, sau să le recunoască, cu excepţia acelora care au fost învăţaţi de Dumnezeu. Aşa sunt tainele Împărăţiei cerurilor (Matei 13 ), învăluite în pilde, clare pentru ucenicii Domnului, aşa cum este lumina soarelui, dar întunecate ca noaptea pentru cei necredincioşi (Matei 13:11,13 ). Să luăm un alt exemplu. Mulţimea creştinătăţii visează despre îmbunătăţirea lumii şi în realitate răstălmăceşte înţelesul cuvântului »aluat«, care totdeauna înseamnă răul (1. Corinteni 5:8; Galateni 5:9 ; Matei 16:6 ), atribuindu-i înţelesul contrar, binele şi influenţele bune. Numeroase strădanii ştiinţifice, educative şi religioase, care cu timpul ar trebui să ducă la o îmbunătăţire morală a lumii, sunt în acest sens greşit interpretate, ca fiind aluatul. Însă în privinţa aceasta Sfânta Scriptură răspunde foarte clar: »Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze«, deci nu taina binelui, ci a fărădelegii. Lucrarea ascunsă a răului, până ajunge la maturitate deplină, şi va apare »omul păcatului« - expresia ei vie şi prezentarea ei publică -, este pentru credincios un fapt binecunoscut şi clar, în timp ce mulţimea, care poartă numai numele de »creştin«, batjocoreşte în privinţa aceasta. »Taină« înseamnă deci ceva, care a fost ţinut tainic, sau ascuns, şi pe care numai aceia o înţeleg, care au felul de gândire al lui Hristos.
Despre cele şapte stele se spune în versetul 16, că ele sunt în mâna Lui dreaptă, în versetul 20 se spune textual, »pe mâna Mea dreaptă«. În privinţa aceasta gândul pare să fie, că în versetul 16 se arată siguranţa şi binecuvântarea lor, în timp ce în versetul 20 se exprimă relaţia lor cu Hristos arătată public. El le susţine şi le păstrează.
Dar de ce stelele sunt denumite ca îngeri ai Adunărilor? La studiul versetul 16 am văzut, că stelele înfăţişează pe conducătorii spirituali din Adunări, persoane distinse, care sunt responsabile în actuala noapte întunecată a istoriei Bisericii, de a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Cu privire la stele, care sunt denumite îngeri, se includ şi alte gânduri. Cuvântul »înger« înseamnă în sine nu o anumită natură, ci mai mult o lucrare, şi anume aceea a unui mesager. Numai contextul şi folosirea deosebită a cuvântului poate să arate folosirea lui cu privire la oameni, sau la fiinţe spirituale. În Luca 7:24 ; 9:52 ; 2 . Corinteni 12:7 şi Iacov 2:25 , cuvântul înger se foloseşte la singular sau la plural pentru aceia care au fost trimişi cu mesaje de diferite natură. Slujirea este caracteristica deosebită a fiinţelor spirituale, care sunt denumite îngeri (Psalmul 103:20-21 ; Evrei 1:13-14 ).
Cuvântul »înger« se mai foloseşte şi cu un alt înţeles, şi anume, pentru indicarea unui reprezentant sau a unui locţiitor. Aşa citim în Matei 18:10 : »Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.« Cuvântul înger nu poate avea în acest caz înţelesul de »mesager«, ci înfăţişează pe aceia, care reprezintă în ceruri pe aceşti micuţi, care aparţin lui Dumnezeu. Sensul este aici de locţiitor. Şi cu privire la Petru se spune: »Este îngerul lui« (Faptele Apostolilor 12:15 ).
20. »Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici« - Aceasta înseamnă, că ei mărturisesc nu numai în Adunare pentru Dumnezeu, aşa cum fac stelele de pe cerul natural prin lumina lor, ci că ele sunt şi mesageri, mesageri de la Dumnezeu pentru Adunări şi de la Adunări pentru Dumnezeu. Dar mai înseamnă şi că ele reprezintă fiecare Adunare în parte în responsabilitatea ei morală înaintea lui Dumnezeu - în starea fiecărei Adunări, în încercările ei, în lipsurile ei şi în starea ei generală. Îngerul Adunării este reprezentantul simbolic al Adunării, înfăţişat prin aceia care poartă responsabilitatea în ea, ceea ce de fapt şi realmente este valabil pentru toţi. Prin aceasta vedem în poziţia, pe care o ocupă stelele, trei sarcini: conducere spirituală, transmiterea înştiinţărilor divine şi omeneşti şi reprezentarea morală înaintea lui Dumnezeu.
20. »Cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici« - Cele şapte sfeşnice arată că Adunarea stă înaintea lui Dumnezeu în totalitatea ei. Că ele sunt din aur, arată, că adevărata lor însuşire şi originea lor - aşa cum Domnul le construieşte - şi poziţia lor sunt corespunzătoare naturii lui Dumnezeu. Sarcina sfeşnicelor este, ca purtători de lumină să lumineze pentru Dumnezeu.
Pentru cititorul atent al primelor trei capitole din Apocalipsa nu poate să existe nicio îndoială, că cele şapte Adunări din Asia, pe de o parte pot fi privite împreună, ca reprezentând întreaga Biserică, şi pe de altă parte ele sunt privite fiecare în parte - fiecare la locul ei -, toate despărţite suficient între ele, aşa că Domnul poate să umble în mijlocul lor. El este între ele, ca să mustre, să îndrepte şi să încurajeze. Orice aroganţă spirituală este arătată de El, cel care nici nu doarme şi nici nu dormitează. Autoritatea multor aparţinători ai aşa-zisei „stări spirituale” (clerul), precum şi eforturile democratice ale „laicilor” au stricat mărturia Bisericii dată în afară, aşa că înaintea lumii aproape că nu se mai prezintă nimic din trăsătura caracteristică a adevăratei Biserici. Să mulţumim lui Dumnezeu, că ceea ce Domnul clădeşte este de nebiruit (Matei 16:16 ) şi este iubit (Efeseni 5:25 ).
sursa: https://comori.org/