Categorie: Cartile Bibliei
Particularitatea cărţii
În această deosebit de interesantă şi singura carte profetică a Noului Testament se dă perdeaua la o parte printr-o serie de viziuni, care au fost făcute vizionarului Ioan, şi se descopere viitorul. Lumina şi întunericul, binele şi răul sunt forţele morale care stau în conflict una cu alta. Dumnezeu, Hristos şi Satana, oameni mântuiţi şi nemântuiţi, îngeri ai luminii şi îngeri ai întunericului sunt lucrătorii din această carte minunată despre planul şi hotărârea lui Dumnezeu. Scenariile se schimbă şi îşi schimbă locul – acum prezentul, apoi veşnicia, cerul, pământul, adâncul şi iazul de foc constituie scena desfăşurării evenimentelor. Cântări de bucurie ale biruinţei şi plângeri ale celor învinşi dau naştere la bucurie şi întristare. La urmă triumfă Dumnezeu, şi gloria Împărăţiei de o mie de ani şi veşnică a Hristosului Său străluceşte în slava netulburată şi nesfârşită. Atunci se va împlini ce a vestit profetul Isaia: »Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi satisfăcut.«
Cerurile noi şi pământul nou (capitolul 21:1) vor fi locul tuturor sfinţilor şi celor buni, în timp ce în iazul de foc (capitolul 21:8) va fi adunat tot ce nu este sfânt şi este în contradicţie cu Dumnezeu.
Cuvântul cheie pentru comunicările anterioare din epistole este harul. Domnia lui Dumnezeu în acţiunea Sa judecătorească faţă de rău şi în înălţarea binelui este conţinutul esenţial al acestei cărţi interesante.
Titlul
Scriitorii sfinţi nu au prevăzut cu titlu cărţile scrise de ei, şi în felul acesta titlurilor tuturor scrierilor sfinte din Biblia noastră le lipseşte autoritatea divină. Titlul, care a fost dat sub diferite forme Apocalipsei, este greşit şi induce în eroare. Nu este „Apocalipsa lui Ioan”, ci, aşa cum rezultă din text, este »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos«. Din anul 170, sau ceva mai devreme, tradiţia bisericească spune că apostolul Ioan a fost scriitorul ei. Ioan, scriitorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei epistole, al căror titlu poartă numele lui, este scriitorul inspirat al acestei cărţi, şi de aceasta nu ne îndoim nici noi; numele lui este numit concret în text.
Cuvânt introductiv
(versetele 1-3)
Introducerea conţine o prefaţă (versetele 1-3), un salut (versetele 4-6), o mărturie profetică (versetul 7) şi o comunicare din partea lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8).
1. »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos.« - Aici ne este prezentat Isus Hristos ca Om, şi nu în fiinţa Sa divină, ca în Ioan 1:1-2 . Natura omenească şi divină a Domnului nostru – ambele absolut desăvârşite – sunt diferite în poziţia Sa şi în lucrarea Sa, dar ele nu trebuie despărţite una de alta. Există numai un Salvator şi numai un Mijlocitor, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Pe acest adevăr fundamental se bazează întreaga mărturie creştină. Credinţa este convinsă de acest fapt şi se ţine strâns legat de el, dar nu afirmă că poate să explice taina dumnezeirii. Fiinţa noastră complexă ca om este o minune, cu cât mai mult Fiinţa Domnului nostru demn de a fi adorat!
Revelaţia ne este făcută cunoscut prin viziunile pe care vizionarul de pe insula Patmos le-a primit. Cuvântul „Revelaţie” uneşte comunicări numeroase şi diferite, fie ele prin Cuvânt sau prin viziuni, pe care le conţine cartea. Au fost revelaţii singulare, dar acestea constituie un întreg compact, şi acesta stă în legătură cu Domnul Isus Hristos. Dar noi avem revelaţia lui Isus Hristos nu numai ca ceva dat Lui de Dumnezeu, ci El este subiectul principal în acesteia, ca şi în toate profeţiile. Razele lămpii profetice sunt orientate spre înainte, spre gloria lui Hristos în cei o mie de ani, chiar dacă această lampă este în mâinile profetului Isaia sau ale apostolului iubit Ioan.
1. »pe care I-a dat-o Dumnezeu.«- În baza a ceea ce este El, împărăţia aparţine de drept lui Hristos, însă El o primeşte ca Om de la Dumnezeu (Luca 19:15 ) şi El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ). Tot aşa este şi revelaţia, care în primul rând se referă la această împărăţie, care a fost dată aici de Dumnezeu lui Hristos ca Om.
1. »... ca să arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând.« - În ambele Testamente cuvântul »rob« este folosit într-un sens foarte restrâns (sclav). Profeţii Vechiului Testament au fost numiţi aşa (Amos 3:7 ; Daniel 9:6 ; 17:13 ), tot aşa şi apostolii şi alte persoane cu vază din Adunare (Filipeni 1:1 ; Coloseni 1:7 ). Pe de altă parte cuvântul este folosit în Noul Testament, când se referă la toţi credincioşii (Romani 6:18-22 ). În acest sens larg, general, trebuie înţeles şi aici (compară cu Apocalipsa 2:20 ; 7:3 ; 22:3 ).
Scopul Revelaţiei este deci, să arate robilor Domnului viitorul apropiat. Denumirea de rob arată o distanţă mai mare decât a unui fiu (ca poziţie) sau a unui copil (ca rudenie) sau a unui prieten (ca intimitate) şi corespunde cel mai bine caracterului cărţii, care vorbeşte fiecărui creştin în parte şi în nici un caz unei clase deosebite de purtători de funcţii. De aceea ar fi o pierdere mare, dacă s-ar pune deoparte această carte şi studiul ei ar fi privit ca fiind fără folos, viziunile ei ca iluzii deşarte şi simbolurile ei ca fiind inexplicabile. Prin aceasta am dezonora pe Dumnezeu, prin care a fost inspirată (insuflată) cartea, şi s-ar răpi sufletului o binecuvântare făgăduită solemn (versetul 3). Această atenţionare se adresează fiecărui rob al lui Isus Hristos, deci fiecărui creştin.
Cuvântul »curând« solicită atenţia noastră deosebită. Împlinirea iminentă a evenimentelor profeţite aici şi revenirea apropiată a Domnului, punctul culminant în profeţii, sunt fixate cu cuvinte clare la începutul şi la sfârşitul cărţii (Apocalipsa 1:1 ; 22:7,12,20 ). În felul acesta orice încercare de a explica evenimentele istoric – ca şi cum ar fi avut loc – se loveşte de greutăţi de nedepăşit. Desigur se admite, că anumite evenimente din trecut sau din prezent par a fi o împlinire a unor profeţii, căci istoria se repetă mereu. Întâmplările pot fi noi, dar principiile care le-au dat naştere – mândria, iubirea de bani, setea de putere – au fost întotdeauna aceleaşi şi au avut totdeauna urmări care au influenţat tabloul istoriei. După aparenţe se poate vedea deja o împlinire parţială a părţii strict profetice a cărţii (capitolul 6 până la capitolul 22:5). Dar cu toate acestea suntem constrânşi la concluzia, că trebuie să vedem un timp de necaz viitor, prezentat prin judecăţile legate de ruperea peceţilor, sunetul trâmbiţelor şi vărsarea potirelor, şi anume după răpirea la cer a sfinţilor Vechiului şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:17 ). În timp ce sfinţii epocilor trecute şi cei din prezent vor fi în patria lor în cer, aici pe pământ sunt aşteptate o serie de judecăţi severe.
Înainte ca acestea să înceapă (capitolul 4), în timp ce ele au loc (capitolul 12) şi după terminarea lor (capitolul 19), copiii lui Dumnezeu sunt văzuţi în patria lor cerească. De aceea baza comentariului nostru nu poate fi decât aplicarea la viitor. Dacă se vrea ca scrierile profetice ca întreg şi în detaliu să fie interpretate raţional şi deplin, atunci trebuie dată la o parte rătăcirea dăunătoare şi răspândită, că istoria se interpretează prin ea însăşi. Noi ne ţinem strâns de faptul, că Duhul Sfânt este cel care ne învaţă în toate Scripturile: »El vă va călăuzi în tot adevărul« (Ioan 16:13 ). Împlinirea exactă şi completă a părţii profetice a Apocalipsei este încă viitoare. Ea nu poate fi privită ca şi cum probabil s-a împlinit deja. Să luăm numai un punct central, fiara şi împărăţia romană. Profeţia ne arată această putere în ultima fază a istoriei ei, înainte de nimicirea ei, şi într-o stare, în care ea nu a apărut niciodată. Ea ne este prezentată ca putere uriaşă, care prigoneşte pe sfinţi, batjocoreşte pe Dumnezeu, subîmpărţită în zece împărăţii sub conducerea a zece împăraţi vasali, care stau sub conducerea unei căpetenii cu multă putere de voinţă şi toţi domnesc subordonându-se de bună voie suveranului lor (capitolul 13 şi 17). Şi această putere stă în alianţă cu iudeii rebeli din Palestina. Nici sub domnia cezarilor, şi nici după aceea, Roma nu a apărut sub această formă nouă, dar care este importantă pentru viitor. În afară de aceasta Roma a distrus structura statului iudeu şi nu a căutat s-o păstreze. Nici nu găsim, că atunci când Roma s-a ridicat la putere, Iudeii şi-au trădat credinţa lor iudaică.
1. »... trimiţând pe îngerul Său« - Este remarcabil, că un înger, al cărui nume nu este făcut cunoscut, este aducătorul mesajului lui Hristos la Ioan, fără îndoială o fiinţă spirituală cu o însemnătate deosebită în ierarhia cerească: »îngerul Său«. Cât de cu totul altfel a fost felul în care Domnul a făcut cunoscut gândurile Sale în timpul vieţii Lui pe pământ! Atunci Ioan a aflat voia Domnului în timp ce şedea la pieptul Lui (Ioan 13:23 ). Acum Domnul vorbeşte de la o oarecare distanţă şi mai degrabă tainic, dar aceasta este în deplină concordanţă cu caracterul mesajului. Dumnezeu nu este văzut aici ca Tată al nostru, dar de cinci ori este confirmată relaţia lui Hristos cu Tatăl Său (Apocalipsa 1:6 ; 2:27 ; 3:5,21 ; 14:1 ). Citim numai despre o situaţie, în care Domnul nostru, în timp ce era pe pământ, se adresează Tatălui Său cu cuvintele »Dumnezeul Meu« (Matei 27:46 ), dar în această carte Îl auzim spunând atât »Tatăl Meu« cât şi »Dumnezeul Meu«, o dată ca Fiu, altă dată ca Om. Prezentarea anumitor splendori şi titluri „oficiale” nu micşorează cu nimic adevărul binecuvântat despre relaţiile lui Hristos ca Fiu şi ca Om.
Drumul revelaţiei a mers de la Dumnezeu spre Hristos, după aceea prin îngerul Domnului, oricine ar fi fost el, spre Ioan şi apoi mai departe spre noi, şi anume, spre toţi robii lui Hristos.
1. »... la robul Său Ioan.« - În celelalte 4 scrieri inspirate, care poartă numele lui, preaiubitul apostol scrie totdeauna la persoana a treia. Aici însă scrie la persoana întâi şi de trei ori numeşte numele său în primul capitol (versetele 1, 4, 9) şi o singură dată în ultimul capitol al cărţii (versetul 8).
2. »... Cuvântul lui Dumnezeu şi ... mărturia lui Isus Hristos.« - Aceste două părţi conţin tot ce a văzut vizionarul. Cuvintele următoare »tot ce a văzut« sintetizează pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. »Cuvântul lui Dumnezeu« se limitează aici la înştiinţările din această carte. »Mărturia lui Isus Hristos« poartă în cartea Apocalipsa un caracter profetic (vezi Apocalipsa 19:10 ). Cuvântul lui Dumnezeu în evanghelii este un cuvânt al harului, şi mărturia lui Isus Hristos are în ele revelarea Numelui şi caracterului Tatălui, ca temă principală. Dar aşa cum Apocalipsa vorbeşte în principal despre guvernarea publică a lui Dumnezeu, aşa se referă aici cele două, »cuvântul« şi »mărturia«, în mod deosebit la desfăşurarea autorităţii şi domniei divine asupra pământului. Vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ce a exprimat Dumnezeu, direct sau prin mesagerii Lui, şi în mărturia lui Hristos, ceea ce a vestit El personal, sau prin îngerul Său.
3. »Ferice de cine citeşte.« - În acest verset, care completează introducerea, se pronunţă »fericirea« divină a cititorului şi ascultătorului care păstrează aceste comunicări verbale inspirate. Faptul că la sfârşit se repetă cuvântul »ferice« (Apocalipsa 22:7 ), şi se vesteşte judecata tuturor celor care în vreun fel oarecare falsifică conţinutul acestei cărţi (Apocalipsa 22:18,19 ), oferă acestei părţi din Sfânta Scriptură, care până acum a fost neglijată, un caracter deosebit de serios. Nimeni nu o va citi sau o va asculta, fără ca să primească binecuvântare, şi nimeni nu va rămâne nepedepsit, dacă îi desconsideră conţinutul. Dumnezeu rămâne totdeauna credincios Cuvântului Său, fie în oferirea binecuvântării, fie în exercitarea judecăţii.
Făgăduinţa divină »ferice« apare de şapte ori în Apocalipsa (Apocalipsa 1:3 ; 14:13 ; 16:15 ; 19:9 ; 20:6 ; 22:7,14 ).
Cuvintele »cine citeşte« se referă probabil la citirea publică a Scripturilor în Adunări, şi fără îndoială apostolul Pavel în atenţionarea pe care o face lui Timotei, »ia seama bine (textual: perseverează) la citire« (1. Timotei 4:13 ), se referă la acelaşi obicei vechi bun, care astăzi este foarte mult neglijat. Orice cititor al Apocalipsei, fie în public, sau acasă, poate să fie sigur de binecuvântarea Domnului. Sinagogile, comunităţile - cu cel puţin zece persoane - autorizate de legea iudaică, aveau ca parte componentă fixă a serviciilor lor citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu şi îndemnarea (Luca 4:16-20 ; Faptele Apostolilor 13:14,15,27 ; 15:21 ). »Cei ce ascultă« sunt oamenii, care erau prezenţi la aceste ocazii, sau altele asemănătoare, când se citea cuvântul profetic.
3. »... şi păzesc lucrurile scrise în ea!« - Ce importanţă şi ce însemnătate are păstrarea sau respectarea Cuvântului ne este arătat clar în evanghelia după Ioan 14:21-24 .
3. »Căci vremea este aproape.« - Profeţia traversează timpurile şi toate evenimentele şi împrejurările cuprinse în ea, precum şi cele care îi stau împotrivă, aşezându-l oarecum pe cititor pe pragul împlinirii ei. Activitatea voinţei divine nu cunoaşte odihna şi nu are nevoie de ea. Fiinţa noastră, nerăbdătoare prin natura ei, deseori obosită şi rău dispusă din cauza răului, i se pare că Dumnezeu slăbeşte frâul guvernării şi că El a încetat să intervină în problemele oamenilor. Dar nu este aşa. Timpul, evenimentele, oamenii şi acţiunile lor sunt în mâna Lui şi stau sub controlul Lui unic. El este Domnul şi Suveranul absolut. Timpul s-a apropiat, şi prin aceasta s-a apropiat împlinirea oricărei profeţii. Îndelunga răbdare de aproape 2000 de ani a oferit lumii un timp destul de îndelungat de har. În acest timp credinţa se odihneşte având certitudinea că mâna lui Dumnezeu, chiar dacă este invizibilă, execută un plan al binelui (Romani 8:28 ), care va fi spre gloria Sa veşnică, spre rezultatul final al tuturor căilor Lui.
Salutul şi urarea de binecuvântare (versetele 4-6)
Cartea a început cu o prefaţă scurtă, dar importantă. Acum găsim un salut minunat. Prima informează, a doua îmbărbătează.
4. »Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia.« - Ce aici este numit Asia, nu este întreg teritoriul Asiei, şi nici întreg teritoriul Asiei Mici, ci este teritoriul din partea de vest, partea situată pe ţărmul Mării Mediterane, cu renumita capitală Efes, o provincie romană din Asia. În acest ţinut limitat trebuia verificată Biserica cu numele, caracteristicile relevante în evoluţia ei trebuiau scoase la lumină, aşa cum se întâlneau ele la aceste şapte Adunări, care totodată au fost alese ca reprezentative în acest scop pentru toată Biserica. Alte Adunări importante din acest ţinut nu au fost luate în seamă, în timp ce aceste şapte, şi numai acestea, sunt numite; în afară de aceasta, ele sunt în ordinea pe care un călător le-ar parcurge succesiv. Cele şapte Adunări alese sunt un simbol al Bisericii în totalitatea ei, în perioade de timp succesive ale istoriei ei, iar pe de altă parte şi în orice moment, până la lepădarea ei definitivă ca martoră necredincioasă a lui Hristos (Apocalipsa 3:16 ).
De ce sunt şapte Adunări? Numărul şapte se întâlneşte mai des decât celelalte numere. Găsim şapte sărbători ale Domnului (Levitic 23 ) şi şapte parabole despre Împărăţia cerurilor (Matei 13 ); în Apocalipsa şapte Adunări, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. În toate aceste exemple găsim o subîmpărţire clară în trei şi patru. Numărul trei este în legătură cu ce este divin, numărul patru în legătură cu ce este omenesc; împreună sunt expresia caracterului complet. Aşa se vorbeşte aici despre Biserica cu numele în totalitatea ei ca purtătorul de lumină al lui Dumnezeu pe pământ, şi anume în orice moment, începând cu prima ei abatere (Apocalipsa 2:4 ) şi până la lepădarea ei finală şi publică de către Domnul (Apocalipsa 3:16 ). Atenţionarea solemnă este valabilă pentru poziţia ei publică şi a responsabilităţii ei. Ameninţarea cu pedeapsa lepădării ei absolute o va lovi numai ca mărturie globală; dimpotrivă, fiecare credincios în parte este asigurat în mod repetat de mântuirea şi binecuvântarea lui. În fiecare din primele şase Adunări este recunoscută o grupă de sfinţi adevăraţi ca biruitori. Numărul simbolic şapte este în cartea Apocalipsa de o deosebită importanţă.
Ioan se prezintă aici cu numele său. Nu găsim nici un indiciu cu privire la apostolia lui, nici „un sunet de trompetă” nu îndreaptă atenţia spre această profeţie măreaţă. Vedem o demnitate liniştită, care se potriveşte cu vestirea şi descoperirea de lucruri care au condus deja zeci de mii la o adorare profundă.
Vedem apoi Trinitatea în mesajul de salut de har şi pace – şi aceasta înainte să se facă auzit vuietul furtunii care va veni. Nicio pecete nu are voie să fie desfăcută, niciun sunet de trâmbiţă nu are voie să se audă, şi niciun potir nu are voie să fie vărsat, înainte ca sfinţii să fi primit asigurarea divină care le-a fost dată, că puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu este de partea lor. Dumnezeu este cu binecuvântarea Sa de partea noastră şi este fortăreaţa noastră întărită – păstrându-Şi slava Sa în orice timp şi în orice împrejurări. Furtuna judecăţii lui Dumnezeu nu a putut să sufle peste câmpiile Sodomei, înainte ca Lot să fie eliberat (Genesa 19); tot aşa distrugerea definitivă a Ierihonului prin foc nu a putut să aibă loc, înainte ca Rahab să fie salvată (Iosua 6 ). Dar în acest mesaj divin de salut şi în locul pe care el îl ocupă, vedem mult mai mult decât numai garanţia ocrotirii de judecata divină. El nu apare între ameninţarea cu judecata şi executarea judecăţii, ci înainte ca judecata să fie anunţată. Înainte ca adevărata stare a bisericii, a lumii şi a lui Israel să fie descoperită, sfinţii lui Dumnezeu primesc asigurarea sentimentelor Sale adânci pentru ei.
4. »Har şi pace vouă.« - Aceasta este binecuvântarea normală şi corespunzătoare nevoilor celor mântuiţi. Nici împrejurările şi nici persoanele nu pot să le răpească harul şi pacea, deoarece ele sunt date de Dumnezeu Însuşi şi vor fi păstrate. Harul este izvorul oricărei binecuvântări, şi pacea este partea lor fericită şi de drept de la Dumnezeu. Dorinţa pentru ei este, ca ei să savureze practic harul şi pacea, şi să se odihnească în ele. În salutările apostolice harul stă totdeauna înaintea păcii. În epistolele personale adresate lui Timotei se doreşte şi îndurarea, deoarece aceasta întâmpină nevoile şi greutăţile personale. Cu toate că salutul este foarte potrivit ca să mărească şi să consolideze încrederea în Dumnezeu, având în vedere judecăţile care vor veni, în caracterul lui corespunde gândului cu privire la guvernarea lui Dumnezeu. Nu citim despre Tatăl şi copiii Lui, şi nici despre Dumnezeu şi fiii Lui, ci despre Cel veşnic şi sfinţii Lui; de aceea se deosebeşte succesiunea în prezentarea persoanelor dumnezeirii de cea prezentată în evanghelia după Matei 28:19 . Acolo ea este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aici însă Cel veşnic, Duhul şi Isus Hristos. Numai o singură dată apostolul Pavel salută la sfârşitul unei scrisori (2. Corinteni 13:14 ) în legătură cu numele celor trei persoane ale divinităţii; Ioan o face aici la începutul cărţii.
4. » ... din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine.« - Numele care impune respect şi sfânt »Cel veşnic«* sau Domnul spune, că existenţa Sa nu decurge din ceva sau din cineva, ci că El este Cel veşnic existent, care nu se schimbă în Sine Însuşi. Poporului Israel i s-a explicat înţelesul acestui Nume, ca »Eu sunt Cel ce sunt« (Exod 6:3 ). Este Numele comemorativ al lui Dumnezeu »din generaţie în generaţie«. Cuvintele »Celui ce este« adeveresc existenţa Lui independentă şi veşnic neschimbătoare; cuvintele următoare »Celui ce era şi Celui ce vine« arată că El este acelaşi în trecut, în viitor, din veşnicie în veşnicie. Faptul că Dumnezeul veşnic stă în legătură cu universul, în măreţia şi extinderea lui uriaşă, şi cu cele mai mici lucruri ale creaţiei, este o realitate impresionantă, care întăreşte credinţa.
* Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament este Iehova sau Iahve.
În capitolul 4:8 succesiunea este inversă; »Care era« stă înaintea lui »Care este«. În capitolul 4 este privită guvernarea peste tot pământul, nu numai peste Israel; de aceea fiinţele vii spun mai întâi »Care era«. Este privit timpul, trecut, prezent şi viitor, în timp ce în capitolul 1 este prezentată în primul rând existenţa Sa veşnică prin cuvintele »Celui ce este«. În afară de aceasta, prin punerea mai întâi în capitolul 4 a expresiei »Celui ce era« se arată că faptele de putere din trecut ale Celui veşnic sunt într-o oarecare măsură arvuna şi dovada că existenţa veşnică şi atotputernicia nu sunt numai însuşirile prezente, liniştitoare, ale naturii Sale divine, ci şi că ele se aplică şi au urmări în toate timpurile şi în toate împrejurările.
4. »... şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie« - Aici se vorbeşte despre Duhul Sfânt, dar care aici nu este văzut în unitatea fiinţei Sale ca »un Duh« (Efeseni 4:4 ). Desăvârşirea puterii Sale şi acţiunea lui felurită sunt prezentate în expresia »şapte Duhuri«, plinătatea acţiunii Duhului (compară cu Isaia 11:2 ; Apocalipsa 3:1 ; 4:5 ; 5:6 ). »Înaintea scaunului Său de domnie« este adăugat, deoarece gândul principal din Apocalipsa este guvernarea publică asupra pământului. Aşa cum relatează detaliat Faptele Apostolilor, Duhul a lucrat în primii treizeci de ani ai mărturiei creştine, în timpul apostolilor, în putere şi în har în oameni singulari. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Adunare este un adevăr important, prezentat în epistole. Aici însă, aşa cum am accentuat deja, Duhul lucrează din cer, guvernând pe pământ.
Şi menţionarea Duhului lui Hristos se explică prin aceea că, cartea tratează guvernarea lui Dumnezeu. Dacă gândul principal ar fi fost harul, atunci în mod necesar numele Domnului Isus ar fi fost numit înaintea Duhului – după Tată, care L-a trimis (1. Ioan 4:14 ), şi înainte de Duhul, pe care L-a trimis Fiul (Ioan 15:26 ).
5. »... şi din partea lui Isus Hristos«. - Acum este numit Domnul Isus Hristos, unindu-Se cu Cel veşnic şi cu Duhul în salutul adresat sfinţilor. Prin unirea numelui Isus cu titlul Hristos, scriitorul inspirat indică unirea părţii umane cu slava Domnului (Faptele Apostolilor 2:36 ). Numele Isus înseamnă: Iahve este salvarea. Acest nume I-a fost dat înainte de naşterea Lui (Matei 1:21 ) şi descrie exact persoana Sa şi lucrarea Sa. Este Numele mai presus de orice nume (Filipeni 2:9-11 ). El apare mai mult de 600 de ori în Noul Testament, şi niciodată nu I se adaugă un adjectiv*. Să observăm de asemenea, că Domnul nu a fost niciodată, în afară de demoni, apelat direct cu numele „Isus”. În Apocalipsa numele Isus apare de nouă ori şi de trei ori în legătură cu Hristos. Hristos (în limba greacă) şi Mesia (în limba ebraică) au acelaşi înţeles: "Unsul” (Psalmul 2:2,6 ).
* Atragem atenţia în mod foarte serios cu privire la folosirea lipsită de respect a Numelui, care pentru urechea şi inima credinciosului este cel mai preţios Nume, chiar dacă această folosire lipsită de respect se face din neştiinţă. „Dragă Isus” şi alte expresii asemănătoare sunt înjositoare pentru El, Cel care este Domnul şi Învăţătorul nostru (Ioan 13:13-14 ). Titlul „Domnul”, care exprimă demnitatea Sa, trebuie folosit permanent, nu numai simplu numele „Isus”. Este cu totul altceva, când numele Său este folosit în legătură cu alte nume sau titluri ale dumnezeirii.
Vedem astfel pe Dumnezeu în maiestatea fiinţei Sale, pe Duhul în plinătatea puterii Sale, şi pe Isus Hristos, Cel sfânt, acum Omul glorificat, unite în acest salut adresat sfinţilor, cărora le vor fi prezentate hotărârile lui Dumnezeu cu privire la pământ.
5. »... Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului.« - Aici ne sunt prezentate caracteristici care sunt nedespărţit legate de numele Isus, glorii, pe care El ca Om Şi le-a dobândit şi care I se cuvin de drept. Sunt trei titluri, care I se dau; primul mărturiseşte despre o relaţie deosebită cu Dumnezeu, cel de-al doilea arată o relaţie deosebită cu toţi morţii – mântuiţi sau pierduţi, în timp ce al treilea titlu îndreaptă atenţia asupra supremaţiei Sale peste toţi cei care au drepturile de guvernare pe pământ.
a. »Martorul credincios.« - Acest titlu semnificativ a caracterizat pe Domnul nostru pe tot drumul Său de la iesle şi până la cruce. Anexarea »credincios« arată contrastul evident faţă de toţi martorii de mai înainte ai lui Dumnezeu. Pe calea lor s-a găsit deseori naufragiu şi nereuşită. Numai Hristos a mers pe acest pământ pe drumul Său singuratic şi plin de spini în deplină dăruire faţă de Dumnezeu, fără nicio întrerupere, fără nicio greşeală, permanent dedicat Dumnezeului Său: »Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr« (Ioan 18:37 ).
b. »Cel întâi născut din morţi.« - Hristos este atât Cel întâi născut între cei adormiţi, cât şi Cel întâi născut din morţi. Primul titlu ne arată, că El este cel dintâi în învierea celor adormiţi, în timp, (1. Corinteni 15:20-23 ); cel de-al doilea ne arată, că în ceea ce priveşte ierarhia El stă peste toţi cei care vor învia din morţi. Întâiul născut este expresia priorităţii, a demnităţii covârşitoare, nu a timpului sau a succesiunii (Psalmul 89:27 ). Independent de faptul, când, unde şi cum a venit Hristos în lume – pe baza a ce este şi cine este El, El a trebuit şi trebuie în mod necesar să ocupe locul întâi. Putem aici să reţinem, că transformarea trupurilor sfinţilor, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, corespunde învierii sfinţilor adormiţi. Ambii trebuie să fie asemenea lui Hristos, din punct de vedere moral (1. Ioan 3:2 ) şi în ceea ce priveşte trupul (Filipeni 3:21 ).
c. »Domnul împăraţilor pământului.« - Monarhul mândru al vestului şi domnitorul arogant al răsăritului, şi aceşti doi stăpânitori din viitor au Domnul lor şi Stăpânul lor. Hristos stă peste toţi împăraţii pământului. După drept şi titlu, toate împărăţiile lumii Îi aparţin, şi toţi vor trebui să se plece înaintea Lui. El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, Domn peste toţi care au putere, şi Împărat peste toţi care domnesc. El încă nu a luat în stăpânire domnia Sa şi drepturile Lui absolute nu au intrat încă în vigoare. Dar El Îşi va revendica drepturile, atunci când va sosi timpul stabilit de Tatăl şi domnia peste toate va fi dată în mâinile Lui. El va sfărâma orice toiag de domnie şi va distruge cununile tuturor puterilor adverse. Atunci mândria omului va fi smerită şi tot fastul său se va prăbuşi în ţărână.
Pentru credincios şi pentru Adunare aceste trei titluri sunt totodată un »turn întărit«. Noi putem acum să vedem în cer pe Unul care a mers cu perseverenţă pe drumul credinţei, ascultării şi al mărturiei credincioase (Evrei 12:1,2 ). Pe El, Cel care a învins moartea şi a biruit pe cel ce are puterea morţii, pe El, Cel care a biruit şi acum stă înaintea noastră sublim în victoria Sa şi este totodată Domnul şi Stăpânitorul tuturor guvernatorilor. – Aici salutul se transformă deodată într-o cântare de laudă.
5. »A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său.« - Salutul de binecuvântare de mai înainte, unit cu mesajul dat de Duhul cu privire la ce este Hristos ca Om, mişcă inima celor mântuiţi. Simpatiile sunt trezite şi la enumerarea demnităţilor lui Hristos se răspunde cu acest cântec de jubilare. El a câştigat inimile noastre prin dragostea Lui care nu se schimbă şi ne-a curăţit conştiinţele prin sângele Lui preţios. Cât de minunat de înviorător este să citim în această carte, că toată ceata celor răscumpăraţi de pe pământ poate să cânte triumfător despre dragostea permanentă, neschimbătoare a lui Hristos şi despre sângele Lui preţios, care i-a eliberat pentru totdeauna de păcatele lor. Găsim aceasta înainte să fie anunţate judecăţile care vor veni şi înainte să se vadă şi să se audă primii soli ai pedepsei (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ) şi înainte să se vorbească despre nimicirea totală a puterilor unite ale întunericului din locurile cereşti.
6. »... şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.« - Temele acestei cântări de laudă nu sunt prin aceasta epuizate. În continuare este amintită demnitatea noastră înaltă, dar ea este dedusă din Acela a cărui dragoste şi al cărui sânge vărsat sunt liniştea şi nădejdea noastră. Aici nu se întâlneşte gândul, că noi suntem supuşi domniei Lui. Dimpotrivă, sfinţilor cereşti le este rânduită domnia împreună cu El, şi într-o măsură mai mică şi sfinţilor iudei de pe pământ în timpul împărăţiei de o mie de ani. Ni se spune de asemenea în ce fel vom domni noi, şi anume ca preoţi. Demnitatea regală va fi legată cu harul preoţiei. Zaharia 6:13 descrie foarte clar această legătură: »va fi preot pe scaunul Lui de domnie«. Acest loc vorbeşte despre Domnul, dar noi vom domni împreună cu Hristos, şi de aceea felul guvernării Lui va determina şi caracterul nostru. Prin aceasta este asigurată lumii în epocile care vor veni o guvernare de o mie de ani în neprihănire şi har. Să nu uităm niciodată această poziţie înaltă şi în umblarea noastră să nu ne dovedim nevrednici de ea! Aducerea aminte permanentă de ea ne va face capabili pentru o umblare demnă şi ne va păzi de duhul iubirii de bani din timpul nostru (1. Corinteni 6:2-3 ).
6. »A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.« - Aici se exprimă dorinţa celor mântuiţi, ca slava vizibilă şi domnia atotcuprinzătoare, anunţată prin cuvântul profetic, văzută deja de vizionar şi cântată de cântăreţi, să fie dată Aceluia, care singur este demn de ea (compară cu 1. Petru 5:11 ); şi aceasta nu numai timp de o mie de ani, ci în toate epocile sau din perioadele limitate până în veşnicie. Cuvântul Amin este adăugat ca o afirmaţie solemnă festivă a acestui adevăr.
Pe parcursul dezvăluirilor progresive în această carte şi în măsura în care caracterul ei se adânceşte, se măreşte şi cântarea de laudă. Aici o găsim dublă (slavă şi putere), întreită în capitolul 4:11, împătrită în capitolul 5:13 şi înşeptită în capitolul 5:12 şi 7:12.
sursa: https://comori.org/