Categorie: Cartile Bibliei
Aşa cum am amintit, ultimele versete din capitolul 4 sunt o intercalare, dar care conţin o mare îmbărbătare pentru noi. Această intercalare este foarte importantă, deoarece este o nouă descoperire care întrerupe gândurile cursive de până acum. În capitolul 4.14, Pavel vorbeşte despre faptul că „Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus“. Aceste cuvinte fac referire la arătarea Domnului în putere şi glorie. Acum, apostolul revine la acest gând; ca urmare, capitolul 5 reia firul din capitolul 4, versetele 13-14.
Este foarte important să înţelegem mersul corect al gândirii, pentru că altfel putem să greşim în interpretarea acestor versete. În primele versete din capitolul 5 nu este vorba despre venirea Domnului pentru noi, ci despre arătarea Sa vizibilă pe acest pământ. În legătură cu acest eveniment stă „ziua Domnului“ amintită aici. În ce priveşte răpirea credincioşilor şi venirea Domnului pentru noi era necesară o nouă descoperire, un „Cuvânt al Domnului“. În ceea ce priveşte „ziua Domnului“, credincioşii erau informaţi. Despre acest adevăr, Pavel nu mai trebuia să dea alte lămuriri.
Primele trei versete din capitolul nostru ne arată ce urmări va avea această venire a Domnului pentru cei necredincioşi. Versetele 5-11 vorbesc despre urmările practice pentru cei care Îl aşteaptă pe Domnul Isus ca pe Acela, care va veni odată în glorie din cer, ca să-Şi instaureze Împărăţia Sa pe pământ.
Versetul 1: „Iar despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie.“
Pentru a înţelege însemnătatea acestui verset şi a următoarelor, trebuie să cercetăm ce vrea să spună prin cuvintele „timpuri şi vremuri“. În unele cazuri, unde aceste două expresii sunt folosite diferenţiat una de alta, au acelaşi înţeles, adică pot fi înlocuite între ele. În trei cazuri sunt amintite împreună; aici şi în:
- Daniel 2:19-21 : „Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor...: Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu din eternitate pentru eternitate, pentru că ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea! Şi El schimbă timpurile şi evenimentele (vremurile). El dă jos pe împăraţi şi El ridică pe împăraţi.“
- Fapte 1:6-7 : „Ei deci, fiind adunaţi împreună, L-au întrebat, spunând: Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel? Şi El le-a zis: Voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a aşezat sub propria Sa autoritate.“
Dacă ţinem seama de contextul acestor trei versete, vom observa că expresia „timpurile şi vremurile“ se referă la evenimente care au de-a face cu pământul. Profetul Daniel aminteşte această expresie în legătură cu faptul că Dumnezeu pune şi dă jos pe împăraţi. Şi Domnul Însuşi aduce această expresie în legătură cu Împărăţia care va veni. „Timpurile şi vremurile“ sunt în legătură cu o perioadă de timp în care Domnul Isus Îşi va ridica, va institui Împărăţia Sa pe pământ, cu o perioadă de timp care va avea ca preludiu judecăţi masive pentru oameni.
„Timpurile“ şi „vremurile“ ne vorbesc despre arătarea Domnului Isus pe acest pământ. Dar care este diferenţa dintre aceste două cuvinte? „Timpuri“ (greceşte chronos) se referă la o durată de timp, care poate fi mai scurtă sau mai lungă, în orice caz este o perioadă de timp. „Vremurile“ (greceşte kairos) se referă mai mult la caracteristicile unei perioade. În acest cuvânt este ascuns mai mult gândul la o epocă. Un cercetător al Bibliei a formulat astfel explicaţia lui: „«Timpurile» se referă aici la lungimea intervalului înainte de a avea loc venirea şi la lungimea timpului cât va dura venirea propriu-zisă. «Vremurile» ne arată mai mult caracteristica acestei perioade de timp înainte, în timpul venirii şi după venire.“ Un alt scriitor explică deosebirea dintre aceste două cuvinte astfel: „Timpurile au legătură cu cantitatea, pe când vremurile au legătură cu calitatea.“
Dacă reţinem acestea, putem să înţelegem că apostolul nu mai era nevoit să-i înveţe pe tesaloniceni despre această temă. Nu mai era necesar să scrie despre ea. De ce? Ei cunoşteau lucrurile care erau în legătură cu venirea Domnului Isus pe pământ. În primul rând, apostolul i-a învăţat aceste lucruri când a fost la ei, iar în al doilea rând aveau scrierile Vechiului Testament, şi acolo era scris deja ceva despre evenimentele care vor avea loc în legătură cu instituirea Împărăţiei pe acest pământ. Profeţii Vechiului Testament s-au preocupat mult cu această temă. Deja Enoh a profeţit că Domnul va veni în mijlocul sfinţilor Săi ca să ţină judecata (Iuda 14 ). Vechiul Testament ne arată ce timpuri şi epoci vor veni peste acest pământ, toate găsindu-şi împlinirea la împlinirea timpului (adică în Împărăţia de o mie de ani).
Gândul venirii Domnului pe pământ nu era nou. Credincioşii au ştiut acest adevăr. Dar dacă a fost vorba despre răpire, atunci situaţia era alta. Acest adevăr, aşa cum este prezentat la sfârşitul capitolului 4, era nou pentru cei din Tesalonic. De aceea era necesară o descoperire din partea Domnului, ca să fie cunoscut acest adevăr. Versetul de faţă ne arată altceva decât ne arată ultimele versete din capitolul 4. Din nefericire, mulţi credincioşi nu fac diferenţa între aceste aspecte. În principiu este vorba despre o venire a Domnului (în multe locuri nu este diferenţiată), dar Noul Testament ne arată foarte clar că este o venire cu două aspecte, o venire care se desfăşoară în două faze.
Aici nu avem nădejdea Adunării, ci evenimentele care vor avea loc pe pământ. Dacă noi ca credincioşi trebuie să iubim arătarea Domnului Isus (2. Timotei 4:8 ) şi să aşteptăm descoperirea Lui (1. Corinteni 1:7 ), totuşi nădejdea noastră este îndreptată în primul rând spre venirea Sa pentru ai Săi. Noi aşteptăm răpirea, aşa cum ne este arătată în capitolul 4. Această venire are legătură cu cerul, arătarea Domnului are legătură cu acest pământ. Acesta este motivul pentru care răpirea credincioşilor nu este prezentată în mod direct nici în Vechiul Testament, nici în Apocalipsa. Profeţiile biblice prezintă întotdeauna evenimente în strânsă legătură cu pământul (astfel şi Adunarea, când este amintită în Apocalipsa, este întotdeauna în legătură cu pământul).
Un cercetător al Bibliei a scris în această direcţie următoarele: „Adunarea, care se compune din toţi cei chemaţi afară din această lume, este cerească, atât în ce priveşte chemarea, cât şi menirea ei, ea nu aparţine pământului. Din acest motiv, răpirea de pe pământ a credincioşilor în cer nu este inclusă în desfăşurarea evenimentelor de pe acest pământ. De aceea nu găsim indicii în Vechiul Testament referitoare la răpire. O bună înţelegere a lucrurilor ne dă cheia cunoaşterii adevărurilor care au legătură cu diversele epoci, adevăruri care altfel ar rămâne ascunse.“
Mulţi creştini, care nu au înţeles aceste adevăruri, încearcă să stabilească anumite evenimente şi întâmplări, care ar trebui să aibă loc înainte de răpire. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă cu totul altfel. Când este vorba despre ridicarea Împărăţiei, despre „ziua Domnului“ (versetul 2), atunci există anumite premise (a se vedea de exemplu 2. Tesaloniceni 2:3 ). Dar când este vorba despre venirea Domnului pentru ai Săi, atunci avem promisiunea Sa personală şi de neclintit: „Iată Eu vin curând.“ Altceva noi nu avem de aşteptat. Domnul poate veni chiar astăzi, ca să ne ia la Sine.
Versetul 2: „Pentru că voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte.“
Tesalonicenii erau informaţi despre „timpuri şi vremuri“; ei au ştiut foarte bine şi cum va veni „ziua Domnului“. Ambele expresii stau într-o anumită legătură. Evenimentele care stau în legătură cu venirea Domnului pe acest pământ premerg zilei Domnului.
Această expresie este amintită de peste 30 de ori în scrierile profetice ale Vechiului Testament (acolo este menţionată ca „ziua veşniciei“). Când citim în Biblie despre o „zi“, atunci nu este vorba întotdeauna de un interval de 24 de ore. O „zi“ poate fi chiar şi o anumită perioadă de timp, marcată de diferite caracteristici. De exemplu citim: „Iată, acum este ziua mântuirii“ (2. Corinteni 6:2 ) sau despre o „zi de mânie“ (Romani 2:5 ). La fel este şi „ziua Domnului“ (aceasta nu trebuie confundată cu ziua Domnului – duminica), o perioadă de timp care va fi caracterizată prin acceptarea autorităţii şi stăpânirii Domnului Isus. Deja în Vechiul Testament se arată că este perioada în care va veni Împăratul pentru a-Şi ridica Împărăţia pe pământ. Această perioadă de timp începe cu judecată, se întinde peste domnia păcii de o mie de ani a lui Hristos pe pământ şi se sfârşeşte cu judecată înainte de a începe „ziua lui Dumnezeu“ (2. Petru 3:12-13 ), starea veşnică. Astăzi trăim într-o vreme care o putem numi „ziua omului“. Autoritatea Domnului Isus este călcată în picioare. Între cei necredincioşi stăpâneşte satan. Dar în ziua Domnului totul va reveni la normal şi sub autoritatea Domnului, căci Dumnezeu Însuşi va pune totul ca aşternut al picioarelor Omului Isus Hristos (Psalm 8:6; Efeseni 1:10 ).
În Vechiul Testament, profeţii Isaia, Ieremia, Ezechiel, Ioel, Amos, Obadia, Ţefania, Zaharia şi Maleahi amintesc de „ziua veşniciei“ (ziua Domnului). În Noul Testament citim despre „ziua Domnului“ (Fapte 2:20 ; 1. Tesaloniceni 5:2 ; 2. Tesaloniceni 2:2 ; 2. Petru 3:10 ). Un studiu atent al acestor texte ne arată că cele mai multe vorbesc despre începutul acestei zile, adică despre judecăţi, pe când altele ne prezintă Împărăţia propriu-zisă, iar altele vorbesc despre sfârşitul acestei zile. În versetul de faţă este vorba despre începutul acestei zile. Apostolul spune că ziua aceasta va veni ca un hoţ. Acesta este începutul acestei perioade de timp care este caracterizată prin judecăţi groaznice, care vor veni peste oamenii care vor trăi atunci pe pământ. Unele versete din Vechiul Testament subliniază acest adevăr:
„ ...pentru că ziua Domnului este mare şi foarte înfricoşătoare şi cine o poate îndura?“ (Ioel 2:11 )
„Vai de voi care doriţi ziua Domnului! Ce este ea pentru voi? Ziua Domnului va fi întuneric şi nu lumină, ca şi cum ar fugi un om dinaintea leului şi l-ar întâmpina un urs...“ (Amos 5:18-19 ).
„Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi se grăbeşte foarte mult. Este glasul zilei Domnului: omul viteaz va striga acolo cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă“ (Ţefania 1:14-15).
„Pentru că, iată, vine ziua care va arde ca un cuptor“ (Maleahi 4:1 ).
Având în vedere aceste versete putem să-l înţelegem pe apostolul Pavel când vorbeşte despre venirea acestei zile şi o compară cu un hoţ care vine noaptea. Venirea unui hoţ este întotdeauna surprinzătoare şi neplăcută. Aceste două caracteristici le va avea şi venirea Domnului pe pământ. Va fi o venire surprinzătoare, pentru că nimeni nu se va aştepta la ea. Oamenii vor trăi nepăsători, aşa încât judecăţile vor cădea deodată şi surprinzător peste ei. Dar venirea Domnului va avea şi urmări neplăcute pentru cei care nu se aşteaptă la ea. Va fi o judecată temporară şi veşnică.
Venirea Domnului este comparată în multe locuri din Noul Testament cu venirea unui hoţ. Aceste texte se referă întotdeauna la necredincioşi şi nicidecum la credincioşi. Cum ar putea Domnul să vină pentru ai Săi ca un hoţ noaptea? Nu, nicidecum! Noi Îl aşteptăm ca pe Luceafărul strălucitor de dimineaţă, ca pe Acela care este nădejdea noastră şi care ne va duce acasă. Pentru noi, Domnul nu va veni ca un hoţ noaptea. El este Mirele nostru şi cum L-ar putea aştepta Mireasa ca pe un hoţ? Imposibil! În Matei 24:43 , Domnul Însuşi foloseşte această imagine a hoţului. Aici este vorba în mod deosebit despre evreii necredincioşi. În Apocalipsa 3:3 , Domnul spune adunării din Sardes că va veni la ea ca un hoţ, dacă nu se pocăieşte. Cuvintele de aici se adresează în mod deosebit către creştinii cu numele. În 1. Tesaloniceni 5 avem a treia grupă de oameni. Sunt oamenii necredincioşi care vor trăi pe pământ la venirea Domnului; ei sunt amintiţi global. Pentru fiecare om care nu L-a primit, acea zi va veni ca un hoţ noaptea.
Aceste prime două versete ale acestui capitol ne arată foarte clar că nu poate fi vorba de venirea Domnului pentru noi. „Ziua Domnului“ are în vedere acele evenimente care se vor petrece pe pământ după ce noi vom fi răpiţi. Desigur, această zi are şi o parte cerească în expresia „ziua lui Hristos“ (Filipeni 1:10 ; 2:16 ), „ziua lui Isus Hristos“ (Filipeni 1:6 ), „ziua Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 1:8 ). Această parte a acelei zile este pentru noi în legătură cu arătarea la tronul de judecată al lui Hristos şi cu primirea recompensei de la Domnul. Acest gând nu-l avem în textul nostru, de aceea este bine să reţinem acest adevăr.
Versetul 3: „Când spun: Pace şi siguranţă!, atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa.“
Acest verset subliniază afirmaţia expusă în versetul precedent, şi anume că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea, adică surprinzător şi fără nicio avertizare. Pieirea care îi va ajunge pe oameni este caracterizată prin două lucruri: vine prin surprindere şi nu poate fi evitată. O scăpare din această nenorocire nu va exista.
„Când spun...“ – aceste cuvinte se referă la oamenii necredincioşi. După răpirea credincioşilor va fi un timp pe pământ care îi va determina pe oameni să creadă în pace şi în siguranţă. Se pare că visul oamenilor s-a împlinit. Deja în zilele noastre asistăm la eforturile oamenilor, în special ale politicienilor care doresc să facă pace pe pământ. Aşa-numita „mişcare a păcii“ şi toate străduinţele de dezarmare sunt un indiciu spre aceste eforturi intense.
După răpire, acel conducător al imperiului roman (a se vedea Apocalipsa 13:1 etc.) îi va influenţa atât de mult pe oameni, încât aceştia se vor încrede orbeşte în el. Politica şi capacităţile acelui om vor fi prezentate în aşa fel, încât se va crede că s-au realizat cele două dorinţe ale oamenilor: pacea şi siguranţa. Dar ce rătăcire! Principiul lui Dumnezeu este: „Nicio pace celor aflaţi în fărădelege“, iar acesta se va împlini atunci. Pacea, pe care cred oamenii că o deţin, va fi o nălucă, iar siguranţa, pe care se bazează, se va dovedi înşelătoare.
Judecata va veni ca o prăpădenie neaşteptată, comparată cu durerile unei femei însărcinate. Schimbarea va fi dramatică şi uriaşă. O catastrofă de o amploare nemaicunoscută va invada lumea. Acestea vor fi judecăţile care vor fi înainte de ziua Domnului şi a venirii Domnului pe pământ. Apocalipsa ne descrie aceste judecăţi în amănunţime (începând cu a şaptea pecete). Dacă azi avem parte de catastrofe naturale şi accidente cutremurătoare, totuşi nu ne putem da seama ce va fi în acel timp peste pământ. Judecăţile vor fi groaznice.
Expresia „atunci deodată vine pieirea“ nu înseamnă în primul rând „distrugere“, adică „exterminare“, ci mai degrabă pierderea tuturor lucrurilor, care dau un sens existenţei oamenilor. Deci nu este vorba despre judecata veşnică. Este foarte adevărat că aceşti oameni vor apărea şi în faţa tronului alb de judecată şi vor fi judecaţi şi vor merge în veşnica pierzare, dar aici este vorba despre judecăţile care se vor abate peste oameni în perioada marelui necaz. Aşa cum nu există scăpare de la veşnica judecată, tot astfel nu vor scăpa oamenii de această judecată. Apostolul, inspirat de Duhul Sfânt, a rostit cuvinte serioase: „şi nicidecum nu vor scăpa“. Nu, atunci nu va mai exista nicio şansă de a scăpa. Cine nu-L primeşte acum pe Isus ca Domn şi Mântuitor va fi lovit de judecată.
În faţa acestui text doresc să întreb pe cititorii mei: Sunteţi siguri că nu vă va lovi această judecată? Aveţi o legătură personală cu Domnul Isus? Ştiţi cine a purtat judecata, ca să nu veniţi la judecată? Nu vă lăsaţi înşelaţi! Faptul că aţi avut părinţi credincioşi nu vă foloseşte la nimic. Chiar şi frecventarea adunării credincioşilor nu vă ajută la nimic. Ceea ce este important, este să aveţi o relaţie vitală cu Domnul Isus, şi aceasta se primeşte prin pocăinţă şi credinţă. De aceea nu aşteptaţi! În curând poate să fie prea târziu.
Iar noi, credincioşii? Să fim fără nicio frică, deoarece pe credincioşi judecata nu-i va lovi. Când se va împlini acest verset, noi vom fi deja de mult la Domnul Isus. Credincioşilor din Filadelfia, li se spune: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ“ (Apocalipsa 3:10 ). Acest ceas al încercării îl avem aici în textul de faţă, dar noi vom fi păziţi de ceasul încercării. Dar cum? Înaintea ceasului încercărilor. Aceasta ne dă siguranţă. Noi nu vom intra în această încercare, deoarece Domnul ne va răpi înaintea acestui eveniment.
Ce diferenţe între oamenii credincioşi şi cei necredincioşi! Poate acum avem încercări şi necazuri. Dar în inima noastră putem savura de acum această pace. Noi avem pace cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), savurăm pacea lui Dumnezeu şi Îl cunoaştem pe Dumnezeul păcii (Filipeni 4:7-9 ). Siguranţa noastră pentru acest timp şi pentru veşnicie se bazează pe lucrarea desăvârşită a Domnului Isus. Ce fericire!
Versetul 4: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua să vă surprindă ca un hoţ.“
Apostolul nu vorbeşte mai mult despre cei necredincioşi pentru care ziua Domnului va veni ca un hoţ, ci se adresează direct către tesaloniceni: „Dar voi“. În primul rând există diferenţe elementare între credincioşi şi necredincioşi, în al doilea rând cunoştinţa despre ziua Domnului trebuie să aibă consecinţe practice în viaţa noastră. Aceasta este tematica următoarelor versete.
Despărţirea dintre credincioşi şi necredincioşi ne este prezentată în următoarele versete prin punerea faţă în faţă a diferenţelor:
- lumină şi întuneric;
- zi şi noapte;
- a dormi şi a fi treji;
- lucizi şi îmbătaţi;
- pieire şi mântuire.
Mai întâi apostolul revine la realitatea că judecăţile care vor urma nu sunt pentru credincioşi. Pe noi ziua Domnului nu ne va surprinde ca un hoţ. Deşi trăim în această lume, noi nu suntem în întuneric. În această lume este întuneric. Oamenii trăiesc în întuneric. Ei aparţin întunericului şi se simt bine acolo. Într-un anumit sens, şi noi trăim în această noapte, care a început odată cu lepădarea Domnului Isus, dar noi nu aparţinem acestui întuneric. Noi aparţinem zilei. Noi trăim ca un corp străin în noapte şi aşteptăm ziua. Noi arătăm lumina şi caracterul zilei pe tot parcursul nopţii.
Un exemplu din natură ne ajută să înţelegem mai clar aceste adevăruri. În lumea animală există animale de zi şi animale de noapte. Ultimele se simt bine numai când este întuneric. Dacă animalele de zi umblă noaptea, este ceva neobişnuit pentru ele, nu corespunde naturii lor. Aşa este şi cu noi. După natura noastră nouă, noi aparţinem zilei, luminii. Dar trăim în această noapte, fără să-i aparţinem. Noi nu suntem în întuneric. De aceea, această zi nu ne va surprinde ca un hoţ noaptea. Numai pentru cei care aparţin nopţii, ziua aceasta va veni ca un hoţ în noapte.
Versetul 5: „Pentru că voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.“
Acest verset întăreşte afirmaţia versetului anterior. El ne arată poziţia în care am fost aduşi. Această despărţire între întuneric şi lumină, între zi şi noapte este un principiu divin, pe care îl găsim deja în prima zi a creaţiei. Citim: „ ...şi Dumnezeu a făcut despărţire între lumină şi întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi şi întunericul l-a numit noapte“ (Geneza 1:4-5 ). Această despărţire clară o găsim pretutindeni în Cuvântul lui Dumnezeu. Lumina şi întunericul nu se împacă, între ele nu poate exista o comuniune (2. Corinteni 6:14 ). Exemplul copiilor lui Israel ne prezintă clar acest principiu divin. La egipteni domina întunericul. În exterior, şi israeliţii erau în întuneric. Dar exista totuşi o diferenţă majoră. În casele copiilor lui Israel era lumină. Totul era învăluit în întuneric, dar la ei era lumină.
Noi suntem fii ai luminii, fii ai zilei. Fiul poartă caracteristicile celui ce l-a născut. Aşa citim, de exemplu, despre fiii tunetului, despre fiii lui Belial, despre fiii neascultării sau despre fiul mângâierii. În contextul nostru, a fi un fiu înseamnă a purta caracteristicile luminii şi ale zilei. Când Domnul Isus a venit pe pământ, El era Lumina lumii. În El am devenit şi noi lumină (Efeseni 5:8 ). Da, Dumnezeu ne-a adus din întuneric la lumina Sa minunată (1. Petru 2:9 ). Noi am fost învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 4:12 ). În legătură cu această poziţie înaltă este şi exercitarea în viaţa noastră practică a umblării ca şi copii ai luminii (Efeseni 5:8 ; 1. Ioan 1:7 ).
Noi nu suntem numai fii ai luminii, ci şi fii ai zilei. Deja în capitolul 2.12 am văzut că am fost chemaţi la Împărăţia Sa. Noi aparţinem zilei. Va veni clipa în care cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui (Matei 13:43 ). Aceasta face referire la partea cerească a viitoarei Împărăţii. De această zi viitoare aparţinem deja astăzi, adică arătăm deja acum caracteristicile acestei zile. Aceste caracteristici sunt de exemplu: dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt (a se vedea Romani 14:17 ). În lume nu găsim aceste caracteristici. Ea este caracterizată prin întuneric şi noapte. Dar noi ne deosebim clar de lume şi lăsăm să lumineze lumina noastră.
Versetul 6-7: „Astfel deci să nu dormim, ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji; pentru că cei care dorm, dorm noaptea; şi cei care se îmbată, se îmbată noaptea.“
Când citim Cuvântul lui Dumnezeu, observăm întotdeauna că orice privilegiu acordat este legat de o responsabilitate. Când Dumnezeu ne arată poziţia noastră, atunci El ne spune cum trebuie să ne comportăm în această poziţie în care am fost puşi. Aşa este şi în fragmentul biblic de care ne ocupăm. Din principiu, toţi credincioşii sunt fii ai luminii şi ai zilei. Dar este posibil, ca, deşi suntem aduşi într-o astfel de stare, să adormim în viaţa noastră practică. Pentru ceilalţi, necredincioşii, starea normală este să doarmă. Ei nici nu pot fi altfel. Dar pentru un credincios este un lucru anormal. El este un fiu al luminii şi al zilei şi astfel trebuie să vegheze şi să fie treaz. Trebuie să trăim ca şi când este deja ziuă. De veghere avem nevoie în orice moment pentru a-L aştepta pe Domnul nostru. De luciditate avem nevoie ca să nu fim infectaţi de lucrurile acestei lumi.
Oamenii lumii dorm. Ei nu se gândesc nici la veşnicie şi nici la judecata viitoare. La noi trebuie să fie altfel. Cuvântul folosit aici pentru „a dormi“ este un alt cuvânt decât cel care a fost folosit mai înainte pentru moartea trupească. Cineva a spus că un credincios adormit este indiferent faţă de realitatea duhovnicească. Omul natural/firesc nu este receptiv la acest lucru şi este normal să fie aşa. El nici nu poate recepta această realitate. Dar un credincios este altfel. El trebuie să vegheze şi să fie sensibil la lucrurile duhovniceşti pe care Dumnezeu i le oferă. Noi trebuie să veghem, adică să fim într-o stare de alarmă, care este tocmai contrariul somnolenţei.
Suntem îmbărbătaţi să fim lucizi (treji). Vegherea şi luciditatea merg împreună (a se vedea 1. Petru 5:8 ). A fi treji înseamnă a fi liberi de orice influenţe ale narcoticelor pe care satan le ţine pregătite pentru noi. Satan are multe narcotice, prin care încearcă să facă fără efect mărturia noastră faţă oamenii acestei lumi. De aceea să fim tot timpul veghetori!
Dumnezeu ne arată în Cuvântul Său un şir întreg de persoane care în loc să vegheze au adormit (de exemplu: Samson, Iona, ucenicii din gradina Ghetsimani). Ca un exemplu grăitor în acest sens, dorim să ne amintim de cele zece fecioare (Matei 25:1-13 ). Deşi exista o diferenţă interioară importantă între ele (cinci aveau ulei, cinci nu aveau), toate cele zece au adormit. Un observator nu ar fi putut face distincţie între ele. Toate arătau la fel. Aşa ceva să nu fie la noi! Noi suntem ai zilei, şi acest adevăr trebuie să fie vizibil. Adormirea duhovnicească şi beţia aparţin nopţii şi sunt caracteristicile oamenilor din lume.
Versetul 8: „ ...dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii.“
Ne surprinde cu ce intensitate se face aici diferenţa între lumină şi întuneric, între zi şi noapte. Pavel se adresează din nou tesalonicenilor ca cei care sunt ai zilei. Deşi acesta este adevărul, există pericolul ca să ne lăsăm cuprinşi de întuneric. De aceea apare un nou îndemn la luciditate. Dumnezeu doreşte să mergem pe cale, fără influenţele acestei lumi. Pentru atingerea acestui ţel, Dumnezeu nu ne-a lăsat fără ajutor. El ne-a dat în mâini armele cu care putem să ne apărăm. Acestea sunt:
- platoşa credinţei;
- platoşa dragostei;
- coiful speranţei mântuirii.
Aceste trei adevăruri, credinţa, dragostea şi nădejdea, le-am văzut deja în capitolul 1.3 şi le avem şi aici. În timp ce în primul capitol sunt semne interioare şi roade ale vieţii noastre duhovniceşti, aici ne sunt prezentate ca arme, care ne ajută să revelăm în noapte semnele vieţii noi. „Aici apostolul îi îndeamnă pe credincioşi, dar nu ca înainte, să folosească aceste virtuţi pentru a aduce roade în lucrarea şi umblarea lor, ci pentru a se împotrivi vrăjmaşului, care vrea să ne fure speranţa.“
În diferite texte ale Noului Testament, credinciosul este comparat cu un soldat înrolat în luptă. Amintesc încă două locuri şi armele folosite de un luptător al lui Hristos. În Romani 13:12 , citim despre armura luminii. În Efeseni 6:10-20 ne este prezentată toată „armura lui Dumnezeu“ cu îndemnul de a o îmbrăca. Acolo avem şi o descriere detaliată a luptei şi în mod deosebit a armelor care ne stau la dispoziţie. Dar este foarte remarcabil că nicăieri nu găsim o armură care să ne apere spatele. Un adevărat luptător al Domnului nu cunoaşte fuga din faţa inamicului. El nu întoarce niciodată spatele inamicului, ci stă faţă în faţă cu acesta. Aceasta este starea de alarmă continuă pe care am găsit-o mai devreme. Cu ajutorul armelor pe care Dumnezeu ni le dă în mâini, suntem întotdeauna în stare să respingem orice atac al duşmanului.
Lupta despre care se vorbeşte aici are un alt caracter decât lupta care ni se prezintă în Efeseni 6 . Acolo este vorba despre acele binecuvântări duhovniceşti care le avem în Hristos. Conflictul constă în faptul că duşmanul este interesat să ne fure savurarea practică a binecuvântărilor. În epistola către tesaloniceni este vorba despre un atac specific al duşmanului. El doreşte să pierdem cunoştinţa venirii în curând a Domnului, amestecându-ne cu lumea şi asemănându-ne cu ea. Aceste atacuri trebuie să le contracarăm cu armele pe care le avem la dispoziţie. Privind atent armele acestea, constatăm că sunt arme de apărare; acest fapt înseamnă că este vorba de o luptă de apărare.
Platoşa ocroteşte inima, sediul central al tuturor înclinaţiilor noastre. Domnul Isus doreşte întreaga noastră inimă pentru El, dar El ştie cât de uşor suntem noi influenţaţi de lucrurile din lume. Credinţa nu ne leagă cu lucrurile vizibile din lume, ci ne leagă cu cele nevăzute – o sferă care va deveni în curând vizibilă şi realitate pentru noi. Dacă suntem ocupaţi cu ceea ce va veni odată, vom uita de ceea ce este în jurul nostru. Simpatiile noastre vor fi păstrate pentru Domnul. Cu cât suntem mai ocupaţi cu lucrurile vizibile, cu atât mai mare este pericolul ca inima să se lege de ele. Dar şi dragostea este un scut, ca să nu fim cuprinşi de alte lucruri. Însă nu este vorba numai despre dragostea faţă de Dumnezeu, ci şi despre dragostea faţă de fraţi. Dacă lăsăm un gol în dragostea faţă de Dumnezeu şi în dragostea faţă de fraţi, el va fi umplut cu repeziciune de satan. Astfel vom începe să iubim lumea.
Avem nevoie de ocrotire şi pentru cap, pentru gândirea noastră. Această ocrotire o avem prin nădejdea mântuirii. Mântuirea nu se referă aici la mântuirea sufletului, ci la aşteptarea venirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor, „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3:20-21 ). Dacă gândurile noastre sunt concentrate la venirea Domnului (care va fi pentru noi mântuirea noastră deplină şi pentru suflet, şi pentru trup), atunci vom fi feriţi de o gândire carnală. Aşa ne păzeşte nădejdea pe care o avem.
Recapitulând, observăm că suntem ocrotiţi când inimile noastre nu sunt îndreptate spre lucrurile vizibile, ci spre cele viitoare care nu sunt vizibile. Cele trei mari principii din 1. Corinteni 13 , adică credinţa, nădejdea şi dragostea sunt amintite aici. „Un creştin, un fiu al zilei trebuie să vegheze şi să fie treaz, fiind îmbrăcat cu ceea ce-l face desăvârşit pentru acea stare care corespunde cu poziţia: adică cu credinţă, nădejde şi dragoste; acestea sunt elementele necesare care îi dau curaj şi încredere să meargă înainte. De aceea, el merge cu îndrăzneală contra duşmanului, el poartă ca şi coif nădejdea acelei mântuiri minunate, care-i va aduce eliberarea deplină, aşa că poate să-şi ridice capul fără teamă în mijlocul pericolului.“
Să observăm pe scurt că trebuie să fim „îmbrăcaţi“ cu aceste arme, adică să le purtăm. Nu ne ajută la nimic ca să cunoaştem armele, deşi aceasta este condiţia. Tot aşa nu ne ajută la nimic să ne bucurăm de aceste arme; decisiv este să fim în stare să le folosim. Forma gramaticală grecească folosită în acest context arată că noi le-am îmbrăcat, că este o acţiune realizată, care are urmări continue. Deci noi nu purtăm această armură doar în anumite perioade de timp, ci o purtăm totdeauna. Acest lucru este necesar, pentru că nu ştim niciodată când atacă duşmanul. Un soldat care este în stare de alertă va purta tot timpul armele sale. Aşa trebuie să fie şi la noi, pentru a putea respinge oricând atacurile duşmanului.
Versetul 9: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi.“
Acest verset important ne descrie siguranţa deplină care este partea credincioşilor. Mânia lui Dumnezeu stă în contradicţie cu mântuirea, care este speranţa noastră. Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să dobândim mântuirea. „Mânia“ se referă aici la necazul cel mare, după care va urma ziua Domnului, şi la pieirea fulgerătoare care este amintită în versetul 3. Deja în capitolul 1.10 este amintită această mânie. Acolo se spune că mânia va veni, dar credincioşii vor fi mântuiţi de această mânie prin venirea Domnului Isus.
Limbajul figurativ al Apocalipsei ne descrie această mânie viitoare în cuvinte cutremurătoare, şi anume în cele şapte peceţi, trâmbiţe şi potire. Punctul culminant al acestei mânii stă în strânsă legătură cu reîntoarcerea Domnului pe pământ. În Apocalipsa 6 citim despre „mânia Mielului“ şi despre „ziua cea mare a mâniei“. Cel ce a murit odată pe Golgota ca Mielul lui Dumnezeu pentru vina altora, va fi Acela care va aduce răsplătirea şi judecata. Ce groaznic trebuie să fie lucrul acesta şi cu atât mai groaznic să fii lovit de el!
Aici, credincioşii sunt mângâiaţi. Această mânie nu ne va lovi, deoarece nu vom mai fi pe pământ. Noi vom fi ocrotiţi de „ceasul încercării“ (Apocalipsa 3:10 ). Deci, noi nu vom intra în marele necaz care va lovi pământul. Istoria lui Enoh ne ilustrează acest adevăr (Geneza 5:24 ; Evrei 11:5 ).
Dar cuvântul „rânduit“ din acest verset ne lasă să ne gândim la planul de mântuire al lui Dumnezeu. El Însuşi a hotărât aşa şi acest fapt ar trebui să fie suficient. Noi suntem rânduiţi spre mântuire. Mântuirea este descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu sub trei aspecte temporare. Aspectul trecut ne arată că mântuirea este un fapt împlinit (2. Timotei 1:9 ; Tit 3:3-5 ; Efeseni 2:5 ). Aspectul prezent ne arată salvarea zilnică din împrejurările în care ne găsim (Romani 5:10 ; Evrei 7:25 ). Aspectul viitor, pe care îl avem în contextul de faţă, vorbeşte despre o mântuire care va veni în viitor. Când va veni Domnul Isus să ne ia acasă, atunci această mântuire va deveni realitate. Ea este sigură deja acum, nu există nicio urmă de îndoială, dar totuşi este o speranţă, pentru că noi încă nu o posedăm în mod practic. Aşa citim de exemplu în Evrei 9:28 : „Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.“ Această mântuire viitoare este legată cu încununarea actului de har, mântuire care ne va fi dată atunci când Domnul Isus ne va elibera pe deplin. Actul acesta cuprinde învierea sfinţilor din morţi şi răpirea sfinţilor înainte de revărsarea mâniei drepte a lui Dumnezeu pe pământ. În ceea ce ne priveşte pe noi, mântuirea va fi atunci pe deplin împlinită.
În acest loc, Dumnezeu nu numai că ne confirmă realitatea mântuirii noastre, dar ne arată şi temeiul pentru care suntem mântuiţi. Temeiul este Domnul Isus Hristos, care a murit pentru noi. Iată cuvinte minunate, care fac ca fiecare inimă a credincioşilor să bată cu putere! El a murit pentru noi. El a stat în locul meu pe cruce. Pe crucea de la Golgota, El a fost Locţiitorul meu. Acest adevăr stă acum în faţa noastră. El a purtat judecata care trebuia să ne lovească. Mânia, care era partea noastră, a luat-o El asupra Sa de bunăvoie. Dumnezeu este drept şi nu pedepseşte de două ori. Cine crede că Mântuitorul a purtat judecata pentru el, nu mai trebuie să se teamă de judecata viitoare. În capitolul 1.10 ne este prezentată mântuirea noastră de mânia lui Dumnezeu în strânsă legătură cu învierea lui Hristos, cu realitatea că Dumnezeu a fost satisfăcut de lucrarea Lui pe cruce. În contextul de faţă avem moartea Domnului. Ambele, moartea şi învierea Sa, ne dau adevărata siguranţă. Oare mai avem vreo îndoială? Nu, nicidecum, mântuirea stă în faţa noastră şi este tot aşa de sigură ca mântuirea pe care am primit-o deja.
Versetul 10: „ ...ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.“
Acest verset ne arată ţelul mântuirii noastre. Noi vom „trăi împreună cu El“. Dar în acelaşi timp este şi un rezumat al învăţăturii apostolului începând cu capitolul 4.13. Toţi credincioşii vor trăi cu Domnul Isus, ceea ce înseamnă nu numai că vom împărţi gloria cerească cu El, ci vom şi împărăţi cu El pe pământ.
Din nou citim despre „veghere“ şi „adormire“. Dar aceste expresii nu avem voie să le punem alături de versetul 6. Credinciosul, care doarme în sensul din versetul 6 şi nu veghează, nu are nicio promisiune (aceasta nu înseamnă că este pierdut). Cei adormiţi în textul de mai sus sunt cei morţi, iar cei care veghează, sunt cei care trăiesc. Ambele grupe le-am găsit în capitolul 4. Toţi credincioşii au parte de prima înviere (fie vor învia, fie vor fi transformaţi), vor reveni cu Hristos pe pământ, ca să trăiască şi să împărăţească împreună cu El. Tocmai pe baza morţii şi a învierii Sale, aceasta va deveni realitate.
Ne bucurăm de faptul că vom trăi cu El? Ce fericire va fi să fim în gloria Sa! Dar noi putem să ne bucurăm şi de faptul că odată i se vor da toate drepturile pe pământ. Şi atunci vom fi cu El şi vom fi părtaşi la gloria şi stăpânirea Sa. De aceea putem fi din aceia „care iubesc arătarea Sa“.
Versetul 11: „De aceea, încurajaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unul pe altul, după cum şi faceţi.“
Putem înţelege de ce apostolul enunţă la sfârşitul pasajului aceleaşi cuvinte ca în pasajul precedent. Aceste învăţături sunt pentru îmbărbătarea noastră. Împrejurările în care ne găsim noi acum sunt primejdioase. Poate că suflă vântul în faţă. Aşa cum Domnul Isus este lepădat, suntem şi noi lepădaţi. Dar vine clipa când vom trăi cu El şi vom avea parte de gloria Sa. Această încurajare ne este prezentată aici.
Cuvântul „zidiţi-vă“ este folosit în Noul Testament atât în înţelesul propriu-zis, cât şi în mod figurativ ca în textul nostru, unde ne arată puternica influenţă a învăţăturii pentru toţi credincioşii. Zidirea este învăţătura care produce creşterea. Această zidire este efectuată prin: dragoste (1. Corinteni 8:1 ; Efeseni 4:16 ); profeţie (înseamnă a vorbi din prezenţa lui Dumnezeu: 1. Corinteni 14:3 ); încurajare (1. Tesaloniceni 5:11 ).
În 1. Corinteni 14 ni se arată că atât încurajarea, cât şi zidirea au loc în adunarea credincioşilor. De aceea când ne strângem, să ne amintim de aceste adevăruri în legătură cu venirea Domnului pentru ai Săi. În versetul de faţă, tesalonicenii au fost îndemnaţi să se zidească între ei, „unii pe alţii“. În primul rând recunoaştem de aici că apostolul Pavel nu a dat acest îndemn doar anumitor fraţi, ci l-a dat tuturor. În al doilea rând vedem cât de importantă este discuţia personală. Limbajul omului natural este şi astăzi ca atunci pe vremea lui Cain: „Sunt eu păzitorul fratelui meu“ (Geneza 4:9 )? Limbajul creştinului este altul. Noi ne preocupăm de fratele nostru şi de sora noastră. Noi avem voie să încurajăm pe alţii şi să ne zidim unul pe altul. Câţi copii ai lui Dumnezeu au nevoie şi astăzi de această slujbă a dragostei! De aceea la sfârşitul acestui comentariu vrem să ne punem întrebarea, dacă Pavel ar putea rosti concluzia sa către noi: „după cum şi faceţi“.
Epistola se încheie cu o serie de îndemnuri practice pentru viaţa zilnică. În total avem douăzeci de îndemnuri pentru cei care sunt fii ai luminii şi ai zilei. Chiar dacă lucrarea Duhului Sfânt la tesalonicenii de curând întorşi la Dumnezeu nu presupunea îndemnuri practice detaliate, totuşi aceştia aveau nevoie de cuvintele lui Pavel într-o formă scurtă şi precisă în legătură cu anumite puncte. Cu cât mai mult ne sunt nouă binevenite aceste îndemnuri! Există atâtea lucruri în viaţa noastră zilnică de creştini care nu sunt demne unui rob al lui Hristos. De aceea dorim ca aceste versete de la sfârşitul epistolei să vorbească către inimile noastre. Să fim din aceia care Îl aşteaptă pe Domnul, dar până la acea clipă vrem să-L glorificăm cu viaţa noastră.
Aceste îndemnuri practice din ultimele versete ale epistolei le putem grupa după cum urmează:
- îndemnuri cu privire la convieţuirea noastră ca mărturie locală: versetele 12-14;
- îndemnuri în legătură cu viaţa noastră ca creştini: versetele 15-18;
- îndemnuri în legătură cu acţiunea şi activitatea Duhului Sfânt: versetele 19-22;
- îndemnuri în legătură cu sfinţirea practică: versetele 23-24;
- îndemnuri de încheiere: versetele 25-28.
Versetul 12: „Vă rugăm dar, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.“
Apostolul Pavel îi numeşte din nou fraţi pe tesaloniceni, pentru că doreşte să le vorbească inimilor lor. Prin aceasta îşi exprimă toată simpatia sa. Între ei erau unii care lucrau foarte mult, care îi conduceau şi îi sfătuiau. Nu citim că Pavel ar fi delegat sau ar fi angajat pe cineva să exercite aceste funcţii. Nu, nicidecum; deşi era vorba despre o adunare foarte tânără, existau acei fraţi care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, au văzut nevoia acelor lucrări.
La fel este şi astăzi. Fiecare adunare locală – dacă este într-o stare bună – cunoaşte aceste sectoare de activitate. Aşa cum o familie nu poate exista fără o conducere, aşa cum un stat nu poate funcţiona fără guvern, există şi într-o adunare locală o conducere duhovnicească, pe care trebuie să o cinstim şi să o respectăm. Acest fapt nu are nimic de a face cu instituiri şi votări ale unui cleric, ci are legătură cu Dumnezeu Însuşi care îngrijeşte astfel de copiii Săi.
Aceşti fraţi erau caracterizaţi prin trei lucruri. În primul rând, ei se osteneau, munceau, în al doilea rând, ei conduceau şi în al treilea rând, ei sfătuiau, îndreptau lucrurile între credincioşi. Munca se referă aici la o osteneală până la epuizare; munca era diversă. Este vorba de tot felul de slujbe. Un exemplu frumos în această direcţie este Epafra, care se ostenea pentru cei din Colose. Pavel a dat despre el mărturia că se „osteneşte mult pentru voi“, adică avea mult de lucru cu ei. Fraţii care conduc, cârmuiesc posedă o autoritate duhovnicească. Conducerea trebuie să nu fie carnală, ci în Domnul. Nu este voia Lui ca cei care conduc să stăpânească peste credincioşi. Nu, nicidecum, ci ei să fie o pildă pentru credincioşi. Un exemplu negativ îl găsim în Diotref care dorea să aibă întâietate în toate şi a mers aşa de departe, încât a dat pe fraţi afară din adunare (3. Ioan 9-10 ).
Când o conducere este „în Domnul“, aceasta înseamnă trei lucruri: în primul rând, conducerea se referă la domeniul duhovnicesc şi nu la un domeniu natural. Rămâne valabil faptul că în viaţa naturală avem alte autorităţi deasupra noastră (de exemplu guvernul sau şeful de echipă la locul de muncă etc.). În al doilea rând, vedem că această autoritate este dată nu de oameni, ci ei au fost chemaţi de Domnul. De aceea această conducere duhovnicească nu este transmisibilă şi nu se poate moşteni. În al treilea rând, conducerea duhovnicească nu poate să treacă peste ceea ce este impus de Domnul. Când conducătorii noştri spirituali trec peste ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu mai este „în Domnul“.
Şi noi avem nevoie de corectură, sfătuire, îndreptare. Există învăţători care ne prezintă adevărul pozitiv, dar există şi dintre aceia care ne corectează, care ne avertizează cu privire la lucrurile greşite, pe care le văd.
Apostolul Pavel ne îndeamnă la o atitudine corectă faţă de astfel de fraţi. În primul rând trebuie să-i recunoaştem. În aceasta constă aprecierea şi respectul. Nu este oare acest lucru greu pentru noi? Dacă este vorba despre cei ce lucrează, atunci probabil suntem mulţumitori. Dacă este vorba despre cei care ne conduc sau chiar ne mustră, avem nevoie de mult efort, deoarece în astfel de situaţii trebuie să luăm o poziţie subordonată. Dar totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să-i recunoaştem şi să le fim supuşi. „Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală; pentru ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, pentru că aceasta ar fi nefolositor pentru voi“ (Evrei 13:17 ).
Versetul 13 a: „Şi să-i preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor.“
Aici nu este vorba despre principiul biblic conform căruia lucrătorul este vrednic de hrana lui (Matei 10:10 ), nici că trebuie să le dăm ceva celor ce ne învaţă (Galateni 6:6 ). Noi nu trebuie să avem numai mâini deschise, ci şi inimi deschise. Acest punct este foarte important aici. Este vorba despre starea inimii noastre faţă de cei care ne conduc. Aici nu este vorba numai despre fraţii care sunt „în lucrarea Domnului“, ci se referă la toţi cei care fac o lucrare spre folosul nostru şi o fac în Domnul.
Să-i preţuim în dragoste şi aceasta nu din pricina persoanei lor, ci al lucrului care-l fac. Aprecierea unor fraţi datorită persoanei lor este foarte primejdioasă, acordându-le un loc care nu le aparţine. Trebuie să fim mulţumitori pentru ceea ce fac ei pentru noi. A-i aprecia în dragoste înseamnă, desigur, şi să ne rugăm pentru ei. Acest lucru este mai important decât să-i criticăm. Să ne întrebăm foarte serios cât timp petrecem cu critica şi cât timp folosim să ne rugăm pentru ei.
Versetul 13 b: „Fiţi în pace între voi!“
Putem să analizăm aceste îndemnuri fiecare în parte şi să tragem învăţăturile necesare pentru noi personal. Dar putem să găsim şi o legătură între ele şi astfel să observăm toate semnificaţiile acestor îndemnuri. Pacea între noi este foarte importantă când suntem împreună. Pacea caracterizează Împărăţia viitoare, care la noi poate să înceapă chiar de astăzi. Lumea din jurul nostru caută pacea, dar noi ştim precis că oamenii fără Dumnezeu nu au pace. Atât timp cât omul nu are pace cu Dumnezeu, nu va avea pace nici cu semenii săi. Copiii lui Dumnezeu pot deja de acum să trăiască în pace între ei.
Condiţia pentru pace între noi este ca fiecare să situeze pe aproapele său mai presus decât pe el însuşi. Aceasta face legătura cu versetul 13a. Dacă nu-i stimăm şi nu-i iubim pe conducătorii noştri, ci suntem invidioşi pe ei, atunci nu avem nici pace între noi. O convieţuire împreună în pace poate exista numai atunci când fiecare recunoaşte cu mulţumire ceea ce Dumnezeu a făcut în fratele şi sora de alături. Aşa era în primele zile ale creştinismului. Citim în Fapte 9:31 : „Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.“ Ce frumos dacă am primi şi noi astăzi o asemenea mărturie prin Duhul lui Dumnezeu! Dar ce trist dacă duşmanul reuşeşte să semene sămânţa nemulţumirii între fraţi! Cât de mult suferă mărturia noastră faţă de lume!
Versetul 14: „Vă îndemnăm dar, fraţilor, mustraţi pe cei în neorânduială, mângâiaţi pe cei descurajaţi, sprijiniţi pe cei slabi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.“
Chiar dacă credincioşii sunt reuniţi, ei nu sunt niciodată la fel. Chiar şi în creşterea duhovnicească sunt mari diferenţe. Dacă vrem să fim în pace unii cu alţii, atunci trebuie să ne preocupăm unul faţă de celălalt. Să arătăm un interes din toată inima faţă de fraţii noştri, mai ales faţă de cei care sunt în diverse pericole. În textul de faţă sunt prezentate trei grupuri de oameni, pe care putem să-i întâlnim în diferite împrejurări: în primul rând sunt cei care umblă în neorânduială, în al doilea rând sunt cei descurajaţi şi în al treilea rând sunt cei slabi.
La fel ca alte expresii din această epistolă, şi cuvântul „neorânduială“ provine din vocabularul militar al acelor vremuri. Prin expresia „în neorânduială“ erau caracterizaţi cei care nu stăteau aşezaţi în linie sau în coloană. Dacă citim textul din 2. Tesaloniceni 3:6-10 , vedem la ce se referă această expresie. Se pare că în adunare erau din aceia care nu mai voiau să lucreze. Pentru aceasta au avut diferite motive întemeiate. Ei aşteptau venirea Domnului Isus cu mult drag şi de aceea ei considerau că nu mai trebuie să se ostenească pentru o slujbă pământească. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu numeşte un astfel de comportament „neorânduială“. Deşi aşteptăm zilnic venirea Domnului, este foarte important să ne îndeplinim obligaţiile zilnice faţă de lume şi faţă de cei din jurul nostru cu toată fidelitatea. În zilele noastre nu înseamnă că un şomer trăieşte în „neorânduială“. Aici erau vizaţi cei care nu voiau să lucreze.
Cei ce trăiau în neorânduială trebuiau mustraţi, adică să li se arate că comportarea lor nu este în ordine. În a doua epistolă (3.6) li s-a spus destinatarilor epistolei să se îndepărteze de astfel de oameni. Existau de fapt oameni care nu primeau mustrările. Dar să ţinem seama de succesiunea evenimentelor. Prima dată era mustrarea, şi dacă persoana respectivă nu se îndrepta, atunci urma îndepărtarea de aceasta. Acest principiu mai are şi astăzi valabilitate. Înainte de a acţiona (o astfel de acţiune poate fi considerată şi disciplinare) trebuie să ne ocupăm de persoana respectivă cu multă dragoste. Cât de necesare sunt aceste acţiuni ale dragostei în zilele noastre!
În al doilea rând sunt amintiţi cei descurajaţi. Pe aceştia trebuie să-i mângâiem şi să-i încurajăm. Descurajarea vine dintr-o decepţie în viaţă sau o dezamăgire. Încercările şi situaţiile prin care au trecut, i-au aruncat la pământ. Probabil, în Tesalonic erau unii care şi-au pierdut pe cineva drag prin trecerea în veşnicie şi din pricina aceasta au fost întristaţi. Câţi credincioşi nu sunt descurajaţi şi în zilele noastre? Cunoaştem astfel de credincioşi? Avem ochi şi inimi deschise pentru ei? Îi vizităm? Îi mângâiem şi îi încurajăm? Iată ce câmp mare de lucru pentru noi!
Al treilea grup sunt cei slabi. Aici ne putem gândi atât la slăbiciunea trupească, cât şi la cea duhovnicească. Există persoane slabe în credinţă de care trebuie să ne ocupăm. A fi slab înseamnă a fi fără putere. Faţă de aceştia trebuie să avem o grijă deosebită şi să-i ajutăm.
La sfârşitul versetului suntem îndemnaţi să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Îndelunga-răbdare este una din trăsăturile credinciosului creştin. Ea este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22 ) şi este primul semn de recunoaştere a dragostei (a se vedea 1. Corinteni 13 .4). Însuşi Dumnezeu este îndelung-răbdător (Romani 2 .4). Îndelunga-răbdare este o însuşire care trebuie să ne împodobească pe noi, copiii lui Dumnezeu. Am putea defini astfel îndelunga-răbdare: este răbdare, care nu încetează nici atunci când este iritată prin împrejurări şi pusă la încercare. De aceea înţelegem că trebuie să fim îndelung-răbdători faţă de toţi. Cât de des este întreruptă pacea între copiii lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că ne lipseşte îndelunga-răbdare!
Versetul 15: „Vedeţi ca nimeni să nu întoarcă rău pentru rău, ci întotdeauna urmăriţi ce este bine unii faţă de alţii şi faţă de toţi.“
În versetul de faţă ne este prezentat un principiu general care se referă la comportamentul nostru faţă de semenii noştri. Trebuie să avem grijă ca nimeni - şi aici ne includem fiecare în parte - să nu întoarcă altuia rău pentru rău. Acest principiu este pus faţă în faţă cu cel din Lege. În Vechiul Legământ se spunea: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“ (Exod 21:24 ). Oamenii din această lume se comportă de regulă astfel. Numai harul lui Dumnezeu poate lucra în inimile noastre, ca să ne orientăm după alte directive, şi anume după directivele lui Dumnezeu. Aici este vorba despre un principiu specific Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul Isus a vorbit despre acest principiu în predica de pe munte (care de fapt cuprinde principiile Împărăţiei lui Dumnezeu). El a spus ucenicilor Săi: „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte»; dar Eu vă spun: Nu vă împotriviţi răului; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt“ (Matei 5:38-39 ). Dar şi apostolul Pavel a scris despre un astfel de comportament când a scris romanilor: „neîntorcând nimănui rău pentru rău“ (Romani 12:17 ).
Pentru cei din Tesalonic era, cu siguranţă, greu să se comporte conform acestor principii, cu mult mai greu decât multora dintre noi. Ei se aflau atunci sub presiunea semenilor lor, care au prigonit pe cei credincioşi. Am aflat că tesalonicenii au primit Evanghelia prin multe necazuri. Ei au avut parte de mult rău, iar acum erau sfătuiţi ca nimeni să nu întoarcă rău pentru rău. Dar şi nouă ni se adresează aceste cuvinte. Cât de uşor suntem înclinaţi să ne apărăm când suntem atacaţi! Cât de repede ne gândim cum să ne răzbunăm pe cel ce ne face rău! De aceea să ne îndemnăm unii pe alţii şi să învăţăm din gândirea Domnului, „care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă, suferind, nu ameninţa“ (1. Petru 2:23 ).
Apostolul Pavel merge aici mai departe. El spune: „întotdeauna urmăriţi ce este bine unii faţă de alţii şi faţă de toţi“. Deci, nu numai că trebuie să veghem să nu întoarcem rău pentru rău, ci trebuie să ne gândim cum să facem bine altora. Acest lucru trebuie să-l facem faţă de fraţi şi surori, dar şi faţă de lumea care ne înconjoară. Chiar dacă este o despărţire clară între lumină şi întuneric, între zi şi noapte, totuşi cei ce sunt lumină în Domnul să arate celor din întuneric caracterele luminii. Numai aşa arătăm adevăratul caracter de robi ai Împărăţiei şi vom fi o mărturie pentru Domnul.
Versetul 16: „Bucuraţi-vă întotdeauna.“
O altă caracteristică a creştinului este bucuria. Lumea din jurul nostru este plină de violenţă, ură, nedreptate şi urmarea este tristeţe. Chiar dacă satan încearcă să-i amăgească pe oameni cu diverse bucurii, vedem totuşi că la sfârşit este multă tristeţe. Exemplul cel mai concludent este pilda fiului risipitor din Luca 15 , care vorbeşte de aşa-zisele bucurii din lume. Numai cine are o legătură vie cu Isus, cunoaşte adevărata bucurie. Credincioşii au bucuria mântuirii, dar savurează şi bucuria ca urmaşi ai lui Hristos când merg după Domnul Isus. Acest fapt nu înseamnă că credincioşii nu cunosc întristarea. Se întâmplă adeseori contrariul. Dar putem să ne bucurăm şi în situaţii de tristeţe. Întristarea se referă totdeauna la situaţii de pe pământ, împrejurări în care suntem sau avem de trecut. Adevărata bucurie se referă întotdeauna la Domnul şi la ceea ce este în cer. De aceea noi putem avea ambele deodată. În acest sens putem să-l înţelegem pe apostolul Pavel care a scris din închisoare: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Din nou voi spune: bucuraţi-vă“ (Filipeni 4:4 ).
Versetul 17: „Rugaţi-vă neîncetat.“
Pentru a savura totdeauna bucuria în Domnul trebuie să avem o comuniune continuă cu Domnul. Aceasta se exprimă prin rugăciune. De aceea apostolul a spus: „Rugaţi-vă neîncetat.“ El însuşi a fost un exemplu în acest sens, apostolul rugându-se neîncetat pentru tesaloniceni. Aici nu este vorba, în primul rând, despre adunarea de rugăciune şi nici despre rugăciunea noastră personală. Aceasta nu o putem face neîncetat, adică zi şi noapte. Nu, ci rugăciunea poate fi asemănată cu respiraţia sufletului, iar citirea Cuvântului lui Dumnezeu cu hrana sufletului nostru. Respiraţia, în general, o facem inconştient; aceasta înseamnă că nu ne oprim din lucru, ca să respirăm. Dar dacă te opreşti să respiri, vei afla foarte repede consecinţele. La fel este şi cu rugăciunea. Ea este legătura constantă cu Domnul, expresia dependenţei noastre de El. În sensul acesta, ea este o atitudine interioară în care putem să fim neîncetat, la lucru, acasă şi în timpul nostru liber etc.
Aşa că în toate, şi aici, Domnul Isus ne poate fi un bun exemplu, grăitor şi desăvârşit. Numai Domnul putea să spună despre Sine: „Dar Eu mă rog“ (Psalm 109:4). Pentru El nu era numai o obişnuinţă bună, ci ca Om adevărat trăia în dependenţă continuă de Dumnezeul Său.
Versetul 18: „Mulţumiţi pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, faţă de voi.“
Rugăciunea este întotdeauna strâns legată cu mulţumirea (a se vedea Coloseni 4:2 ). Mulţumirile exprimate în rugăciune sunt voia clară a lui Dumnezeu pentru noi. Mulţumirea demonstrează că suntem într-o stare bună a inimii. Conform textului din Filipeni 4:6 trebuie să facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri. Dacă ne rugăm într-o astfel de stare, ştim că Domnul ne va asculta cererile noastre aşa cum găseşte cu cale, şi pacea lui Dumnezeu va fi partea noastră. Dacă ne rugăm fără să mulţumim, vom fi foarte repede nerăbdători şi nemulţumitori, dacă cererile noastre nu sunt ascultate după cum ne gândim noi.
Un creştin care nu mai poate să mulţumească este nefericit. De aceea satan caută să ne mobilizeze în diferite acţiuni negative, ca să uităm mulţumirea. Dar dacă avem ochii deschişi pentru îndurările lui Dumnezeu, atunci vom găsi zeci de motive pentru care Îi putem mulţumi. Dacă suntem profund convinşi că toate lucrurile lucrează spre binele nostru (Romani 8:28 ), atunci vom avea întotdeauna motive de mulţumire. De aceea să-L rugăm pe Domnul nostru, ca El să ne dăruiască o inimă mulţumitoare.
Versetul 19: „nu stingeţi Duhul;“
Îndemnurile care urmează până la versetul 22 sunt strâns legate între ele şi sunt în legătură cu activitatea Duhului Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă diferite imagini, ca să ne facă atenţi cu privire la activitatea Duhului Sfânt. În textul de faţă avem imaginea unui foc cu care se poate compara acţiunea Duhului. Pentru noi există pericolul să stingem acest foc şi astfel să înăbuşim sau chiar să stingem acţiunile Sale. Acest fapt se poate întâmpla atât în viaţa unui credincios, cât şi în strângerile laolaltă. Aplicat la viaţa personală, stingerea Duhului înseamnă pe de o parte că nu ne mai lăsăm călăuziţi şi corectaţi de El, iar pe altă parte El nu mai poate să ne preocupe cu Persoana Domnului nostru şi cu binecuvântările cereşti. În strângerile laolaltă, stingerea Duhului înseamnă a înlocui călăuzirea Sa prin altceva (de exemplu conducere omenească). Ca urmare, Domnul nu mai poate da ceea ce a hotărât El să transmită prin Duhul Sfânt. Acest fapt este în strânsă legătură cu versetul următor, unde este vorba despre profeţie care este lucrată de Duhul Sfânt, dar numai atunci când nu-L stingem.
În legătură cu activitatea Duhului trebuie să diferenţiem cu atenţie patru puncte:
1. Stingerea Sa la noi, la alţii şi în adunare, aşa cum găsim aici, distrugând acţiunea Sa;
2. Întristarea Duhului Sfânt (Efeseni 4:30 ). Acest fapt se întâmplă în momentul în care păcătuim. Locuind în fiecare credincios, Duhul Sfânt este necinstit şi întristat prin aceasta, iar părtăşia noastră cu Dumnezeu este întreruptă;
3. Împotrivirea faţă de Duhul Sfânt (Fapte 7:51 ). Acest fapt se referă la necredincioşi care se împotrivesc lucrării de convingere a Duhului Sfânt;
4. Hula împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:24-32 ). Acesta este păcatul celor care identifică lucrarea Domnului şi Persoana Sa cu satan, aşa cum au făcut fariseii când trăia Domnul pe pământ.
Versetul 20: „nu dispreţuiţi profeţiile;“
Aşa cum am menţionat mai înainte, acest verset stă în strânsă legătură cu versetul precedent, unde este vorba despre stingerea Duhului. Profeţia în Noul Testament nu se referă în primul rând la destăinuirea de lucruri viitoare (deşi se aminteşte şi acest înţeles în unele texte). Profeţia este o slujbă profetică prin care Dumnezeu ne dă prin Duhul Sfânt într-o anumită situaţie un cuvânt al Domnului de care avem nevoie în acel moment. Aceasta poate fi o îmbărbătare, mângâiere, îndemn sau o învăţătură. Explicarea unui text biblic este de exemplu în principiu aceeaşi, dar profeţia poate fi diferită. Astăzi avem nevoie de acest cuvânt, mâine avem nevoie de altul într-o altă situaţie în care ne aflăm. Ca să primim cuvântul potrivit la vremea potrivită, Duhul Sfânt trebuie să fie activ în mijlocul nostru. În 1. Corinteni 14:1-5 observăm că profeţia este darul cel mai mare care se exercită în strângerile noastre laolaltă ca adunare şi suntem îndemnaţi să tindem cu toţii să profeţim.
Dispreţuirea profeţiilor înseamnă a nu da Duhului Sfânt libertatea de manifestare în mijlocul nostru. Acest lucru merge mult mai departe decât stingerea Duhului, căci dacă dispreţuim profeţiile, atunci dispreţuim şi pe Cel ce ne îndeamnă să facem lucrarea, adică pe Duhul Sfânt. De aceea este foarte important să fim atenţi la călăuzirea Sa când suntem adunaţi ca adunare. Tot ce vine din firea noastră se împotriveşte Duhului Sfânt. Chiar şi atunci când nu ne ghidăm după planificări omeneşti în strângerile noastre laolaltă, poate să existe ceva în noi care să frâneze sau chiar să stingă călăuzirea Duhului. Să ne ferim de astfel de acţiuni, căci vom pierde multe binecuvântări.
Versetul 21: „dar cercetaţi toate, ţineţi ce este bun;“
Prin cuvântul „dar“ se face legătura la versetul anterior în care suntem avertizaţi cu privire la un pericol. Noi trebuie să nu dispreţuim profeţiile, dar să cercetăm dacă ceea ce se spune este într-adevăr profeţia adusă de Duhul Sfânt. Cunoaştem bine inima omului. Cineva poate să vorbească şi să considere că este profeţie, dar la urmă se va vedea că profeţia este inspirată de firea sa. Acolo unde există libertate în strângerile laolaltă, firea poate foarte uşor deveni activă şi să folosească greşit această libertate. Cu privire la acest pericol suntem avertizaţi aici. Să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze nestingherit, dar în acelaşi timp să cercetăm ce se vorbeşte. „Dar cercetaţi toate“ nu înseamnă să cercetăm ceea ce există în creştinătate ca învăţături false şi rele (prin aceasta unii au ajuns la cădere), ci înseamnă să judecăm, dacă ceea ce s-a spus este într-adevăr o profeţie călăuzită de Duhul Sfânt. Cercetarea nu înseamnă să cugetăm, dacă ceea ce s-a spus ne convine sau nu nouă personal, dacă ni se potriveşte sau nu, ci este vorba despre izvorul din care izvorăsc cele spuse.
Continuarea propoziţiei este la fel de însemnată: „ţineţi ce este bun.“ Deseori facem altfel. Cercetăm şi constatăm că ceva nu a fost călăuzit de Duhul, apoi vorbim despre aceasta şi criticăm. Ceea ce era bun, adică ceea ce Duhul Sfânt a dorit să ne înfăţişeze, uităm repede. Să nu fie aşa la noi! După ce am cercetat, să eliminăm partea negativă (acest lucru nu înseamnă că îl luăm de guler pe vorbitor), dar să reţinem binele spre folosul nostru. Acest mod de acţiune să fie aplicat după orice slujbă din Cuvânt în strângerile noastre.
Versetul 22: „feriţi-vă de orice formă a răului;“
Acest verset are valabilitate ca un principiu general pentru toată viaţa noastră. La fel a scris Pavel romanilor: „Doresc să fiţi înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul“ (Romani 16:19 ). Răul aparţine nopţii / întunericului şi se arată în formele sale multiple. Există răul moral, dar există şi răul în învăţătură. Satan găseşte la fiecare un alt punct de legătură. De aceea avem aici avertizarea „de orice formă a răului“, şi acel avertisment serios ca să „ne ferim de el“.
Dar pe de altă parte, acest îndemn are valabilitate şi în legătură cu cele spuse anterior. Un pericol ar consta în faptul că am putea stinge Duhul şi am putea dispreţui profeţiile; un alt pericol ar fi ca firea să folosească greşit libertatea şi noi să nu cercetăm în mod corect ce se spune. Şi de acest fel de rău trebuie să ne ferim.
Versetul 23: „Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să vă fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.“
Cu acest verset începe încheierea epistolei. Încă o dată, apostolul vorbeşte despre venirea Domnului, revine la tema care este de fapt conţinutul acestei epistole. Dar mai întâi le aminteşte de „Dumnezeul păcii“. De fapt, în capitolul 2.12, apostolul le-a amintit tesalonicenilor că Dumnezeu i-a chemat la „Împărăţia şi gloria Sa“. Această Împărăţie viitoare va fi caracterizată prin pace. Pe Dumnezeul păcii, noi Îl cunoaştem deja acum. Şi El este Cel care ne sfinţeşte şi ne păstrează până în clipa când Domnul va reveni, pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ.
Tema sfinţeniei practice am întâlnit-o în mai multe locuri în această epistolă. În capitolul 2.10 găsim sfinţenia în slujba apostolului, în capitolul 3.11-13 în legătură cu înclinaţiile noastre şi în capitolul 4.1-8 ni se vorbeşte despre sfinţenia în umblare. Aici, sfinţenia este pusă în legătură cu „Dumnezeul păcii“. Numai El poate să producă în noi sfinţenia practică, ceea ce înseamnă o despărţire de rău şi o întoarcere către Domnul Isus. În capitolul 3.13 am văzut că inimile noastre trebuie să fie întărite în sfinţenie „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus cu toţi sfinţii Săi“. Expresia „înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl“ lipseşte aici. Aceasta pentru că nu numai în faţa lui Dumnezeu este sfinţenie practică, ci şi că lumea va vedea ceva când vom veni cu Domnul Isus. Venirea Sa nu este numai încununată cu binecuvântări, ci este în legătură şi cu responsabilitate. Noi trebuie să fim păstraţi fără vină, fără nicio acuzare. Lumea să nu arate cu degetul acuzator spre noi când ne vom arăta cu Domnul. Când vom apărea cu Domnul, se va vedea dacă am trăit aici o viaţă practică de sfinţenie.
În prima parte a versetului se spune că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte, în partea a doua rămâne deschis cine este Acela care ne va păzi. Se spune foarte simplu: „şi întreg duhul vostru, sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină.“ Prin aceasta se apelează pe de o parte la responsabilitatea personală şi pe de altă parte se aminteşte că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Ambele părţi sunt amintite şi ambele părţi sunt reale. Noi suntem îndemnaţi să umblăm în sfinţenie, iar pe de altă parte ştim că numai Dumnezeu poate să producă această sfinţenie. Deja mulţi au încercat prin eforturi proprii şi au eşuat.
Amintirea duhului, sufletului şi trupului în acest mod o găsim numai aici. În alte locuri ni se aminteşte de „duh şi suflet“ şi apoi găsim menţionat şi trupul. În prima parte este amintit omul lăuntric, apoi cel exterior. Această împărţire în trei părţi nu este la voia întâmplării. Prin aceste cuvinte este descris omul în părţile sale componente. Pentru Dumnezeu, omul se compune din duh, suflet şi trup. Şi despre Domnul Isus citim, când este vorba de El ca Omul desăvârşit, despre duh, suflet şi trup (Luca 23:46 ; Marcu 14:34 ; Evrei 10:5 ).
Ce înseamnă trupul, este uşor de înţeles. Trupul este vasul în care se găseşte duhul şi sufletul nostru, deci corpul nostru. Înţelegem foarte bine ce înseamnă să păstrăm trupul nostru în sfinţenie. Explicaţia despre duh şi suflet este mai dificilă. Chiar dacă diferenţa între ele este foarte fină, avem totuşi diferenţe, căci şi în alte texte din Noul Testament se face deosebire între cele două (de exemplu Luca 1:46-47 ; Evrei 4:12 ). Probabil, putem spune astfel: sufletul vorbeşte despre sentimentele şi simţurile omului. Duhul este viaţa, ceea ce Dumnezeu a insuflat omului diferit faţă de animale. Prin duhul nostru putem fi în legătură cu Dumnezeu, în relaţii în care nu poate intra un animal. Cât de important este atunci pentru noi, ca şi sentimentele şi duhul nostru să fie păzite întregi în sfinţenie! Deci este vorba de omul întreg. Nimeni dintre noi nu se poate împărţi. Unii au probabil grijă să-şi ţină trupul în sfinţenie, dar uită de duh şi suflet. Alţii sunt preocupaţi cu sentimentele lor şi astfel cad în învăţături rătăcite, deoarece nu-şi păzesc duhul. Pe când alţii pun mare preţ pe curăţirea duhului şi neglijează sfinţirea trupului. Nu, nicidecum aceasta nu este voia lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte ca întregul om să fie păzit, deci duh, suflet şi trup.
Duhul Sfânt doreşte ca omul împăcat cu Dumnezeu să fie dedicat lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, care l-a adus în legătură cu Sine prin revelarea dragostei Lui şi prin lucrarea de har, ca omul să nu se deschidă unei influenţe care este inferioară naturii divine la care omul este părtaş, şi astfel să fie păzit la venirea lui Hristos.
Versetul 24: „Credincios este Cel care vă cheamă, care va şi face aceasta.“
Apostolul nu vrea să-i descurajeze pe tesaloniceni. Poate că şi nouă ne este teamă, cugetând la versetul anterior, că nu vom atinge niciodată standardul de sfinţenie prezentat acolo. Dar ce încurajare că în acest verset citim: „Credincios este Cel care vă cheamă, care va şi face aceasta“! Nu vrem să diminuăm nimic din responsabilitatea noastră, dar totuşi să ne bizuim cu bucurie pe credincioşia lui Dumnezeu. Cu toate eşecurile noastre, rămâne adevărul că Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale.
Dacă citim aici despre chemare, atunci nu este vorba despre chemarea la Împărăţia şi gloria Sa, ci despre chemarea la sfinţenia practică. Dacă nu corespundem responsabilităţii noastre, atunci nu este greşeala lui Dumnezeu. Nu! Dumnezeu este credincios şi El va desăvârşi în noi lucrarea pe care a început-o. De aceea nu trebuie să descurajăm gândind că chemarea la sfinţenia practică este prea greu de realizat pentru noi. Va veni ziua când vom sta glorificaţi şi în sfinţenie în faţa lui Dumnezeu.
Versetul 25: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.“
Apostolul purta pe toţi fraţii, din toate localităţile, pe inima sa în rugăciunile lui. El s-a rugat şi pentru tesaloniceni (1.2). Dar el ştia şi cât de preţioasă este rugăciunea lor pentru el. Prin rugăciune nu suntem legaţi numai cu Dumnezeu, ci şi cu fraţii noştri. Cât de necesară este rugăciunea reciprocă!
Să fim mulţumitori lui Dumnezeu că ne-a dat în stânga şi în dreapta fraţi care ne explică Cuvântul lui Dumnezeu, aplicându-l la inima şi conştiinţa noastră. Dar cât de important este că aceşti fraţi nu numai că ne aduc Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei se şi roagă pentru ascultători! Dar este important, ca şi noi să ne rugăm pentru fraţi aflaţi în lucrarea Domnului într-o formă sau alta. Ei au nevoie de rugăciunile noastre.
Versetul 26: „Salutaţi pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă.“
Sărutarea era atunci forma de salut obişnuită. De aceea se pune accent nu pe sărutare, ci pe sărutare „sfântă“. Dacă ne gândim la zilele noastre, atunci este o strângere de mână. Decisiv este ca acest salut să fie sfânt. Aici se pune întrebarea dacă salutul nostru este sau nu sincer. Cât de adeseori trebuie să constatăm că şi în astfel de nevoi simple nu suntem sinceri. Dacă de exemplu doi fraţi discută negativ despre un al treilea şi când acesta se apropie este salutat cu cuvinte foarte prietenoase: „ce bine că te văd“, atunci aceasta nu mai este, cu siguranţă, o „sărutare sfântă“, ci o făţărnicie.
Versetul 27: „Vă rog fierbinte în Domnul ca epistola să fie citită tuturor fraţilor.“
Aceste cuvinte sunt unice. Pavel foloseşte o expresie foarte puternică: „Vă rog fierbinte“ sau „vă implor“; este un jurământ sub care îi pune să facă această lucrare, adică să citească epistola tuturor credincioşilor şi să cunoască şi alţii aceste adevăruri. El era convins că deja la această epistolă a fost inspirat de Duhul Sfânt şi că acest conţinut al epistolei era de mare importanţă şi pentru alţi credincioşi.
Într-adevăr, dacă privim în jurul nostru, dacă observăm câtă necunoştinţă este astăzi cu privire la adevărurile din această epistolă, cât de puţin se ştie despre venirea Domnului, ne dăm seama cât de actuale sunt învăţăturile epistolei pentru fiecare personal.
Versetul 28: „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi! Amin.“
Ce salut potrivit la încheierea acestei epistole a îmbărbătărilor! Cât de necesar este harul Domnului nostru Isus în viaţa zilnică! Având în vedere că Domnul Isus va veni în curând, ca să ne ia la Sine, pentru ca apoi mai târziu să venim cu El la instaurarea Împărăţiei Sale, avem nevoie de harul Domnului. Da, suntem dependenţi de acest har măreţ. Am gustat harul Său când am fost mântuiţi şi vom experimenta harul Domnului când El va reveni. Dar şi în momentul actual stăm sub acest har. Deci am avut nevoie şi avem nevoie de har. Domnul cunoaşte împrejurările noastre. El ştie slăbiciunile tinerilor şi ale vârstnicilor. Harul Său este bogat pentru toţi. Harul este un izvor nesecat, care curge până vom fi în slava Domnului şi vom vedea gloria Sa.
sursa: https://comori.org/