Categorie: Biografii crestine
O biografie a lui William Kelly (1821 - 1906)
“Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi, privind atent la sfârşitul purtării lor, imitaţi-le credinţa!” Evrei 13:7
Compilată din surse de încredere de E. N. Cross
Nota editorului
Irlandei i-a mers numele de insulă[1] a sfinţilor şi a învăţaţilor. Unul dintre cele mai bune exemple care merită să fie desemnat astfel este William Kelly. A trecut aproape un secol de când William Kelly a trecut la odihnă după o lungă viaţă de slujire al lui Hristos, şi încă nu i-a fost onorată memoria decât printr-o mică broşură intitulată “William Kelly aşa cum l-am cunoscut[2]”, de W.G. Turner şi de “Amintiri ale vieţii şi ultimelor zile[3]” a Dr. Heyman Wreford (1850-1953). Mulţi se aşteptau ca, după cuviinţă, să apară o istorie mai completă a vieţii sale. Turner scria: “Nimeni nu le poate arăta celor care nu l-au cunoscut ceea ce era el, şi nimeni nu poate face o prezentare a lui care să le pară satisfăcătoare celor care l-au cunoscut”. Cum deocamdată nu a apărut nici o asemenea scriere, i-o oferim cititorului pe aceasta, care încearcă să umple golul pe care l-au simţit mulţi care beneficiază şi acum de lucrarea lui. Ca şi în cazul lui J.N. Darby, până în prezent nu a fost publicată nici o biografie potrivită. Sper ca aceasta să contribuie la satisfacerea unei nevoi care s-a făcut simţită de multă vreme. În cazul când aşi citit Imnologia lui Julian, William Kelly nu trebuie confundat cu Thomas Kelly (1769 - 1854), compozitorul irlandez de cântări, care a studiat şi el la Trinity, dar într-o epocă anterioară. Cântările lui au fost incluse în aproape toate cărţile de cântări ale celor numiţi Fraţii de la Plymouth, cu toate că acesta nu a fost dintre ei.
Ceea ce veţi citi aici este de fapt o compilaţie a informaţiilor strânse din biografii publicate şi nepublicate. Au fost consultate şi alte surse, inclusiv materiale oferite cu multă bunăvoinţă de Dr. David Brady de la Biblioteca John Rylands University din Manchester. Îi mulţumesc lui Timothy Stunt şi altora pentru ajutorul oferit în citirea scrierii şi pentru sugestiile valoroase şi îmbunătăţirile aduse. Alte surse sunt indicate la sfârşitul volumului, după încheierea biografiei.
Cum am crescut în Blackheath, am auzit de tânăr de William Kelly, iar efectul formativ al acestui fapt se vede în prezent.
Printre fraţi, alături de care a fost familia mea, au circulat mai multe istorii care sunt considerate adevărate. În naraţiunea acestei cărţi voi face ocazional digresiuni prezentând unele aspecte mai interesante, dar mai ales cu speranţa că acestea, prin intermediul diferitelor împrejurări, vor contribui la a pune în lumină ce fel de om a fost el.
Se poate ca unii să mai citeze din remarcile caustice ale lui Spurgeon, cum că William Kelly a fost un om născut pentru univers, care însă şi-a îngustat mintea prin darbysm, însă un studiu mai detaliat al lui Kelly nu confirmă valabilitatea acestor critici, ci arată că mai este încă unul printre alţii care nu a simpatizat deloc poziţia pe care au ocupat-o fraţii în ascultare de Scriptură. În lucrarea “Comentări şi comentarii” din 1876, C.H. Spurgeon (1834-1892) scria: “Stilul autoritar al D-lui Kelly nu reprezintă o autoritate pentru noi. Considerăm că prelegerile lui nu sunt prezentări, ci mai curând bulversări”. Mai târziu, în 1890, el scria: “Nu pot spune că mi-am schimbat opinia despre frăţietate, dar cu mulţi dintre fraţi am fost în relaţii cât se poate de frăţeşti. Cred că eram iubit de Charles Stanley şi că Dl. Kelly mă privea cu o deosebită bunăvoinţă, aşa că am sentimente reciproce faţă la amintirea celui dintâi şi faţă de cel din urmă, care este încă în viaţă. Probabil că acum sunt mai capabil să simpatizez cu despărţirea lor decât eram înainte, dar nu accept ideile lor cu privire la slujire”. (În această privinţă, Kelly îl privea pe CHS ca pe un sârguincios predicator al evangheliei).
Am încredere că lectura acestor rânduri vă va încuraja să-l citiţi pe Kelly şi că vă va stimula în a studia cea mai bună dintre toate cărţile. Ar fi o mare satisfacţie dacă cititorii mei vor fi astfel încurajaţi să-şi citească cu mai multă râvnă Bibliile şi să cerceteze profunzimile nespuse ale acestei cărţi.
Edwin N Cross
Introducere
William Kelly s-a născut într-o perioadă în care Anglia începea să se refacă după războaiele napoleoniene, la numai cinci ani după bătălia de la Waterloo. Napoleon abia murise în Insula Sf. Elena. George al VI-lea, una dintre cele mai puţin respectabile care a stat pe tronul Marii Britanii, abia se suise pe tron, şi peste tot erau cerute cu insistenţă reforme şi libertăţi. Ministrul de interne, Addington, împreună cu colegul său mai puternic, Lordul Castelreagh, simţind situaţia dificilă şi temându-se că agitaţiile de mai peste tot ar putea duce la izbucnirea unei revoluţii, cu nesăbuinţă, au prezentat în Parlament o lege extrem de nepopulară şi de urâtă cunoscută sub numele “Cele şase acte”, sperând ca prin aceea să împiedice o revoluţie. Dar acea lege nu a făcut decât să sporească nemulţumirile.
Legea ameninţa cu pedepse severe pe oricine ar fi îndemnat la vreun fel de reforme sociale şi era deosebit de represivă. Poporul a fost exasperat de severitatea legii împotriva oricui îndrăznea să protesteze împotriva politicii guvernului. Ministrul de interne şi Lordul Castelreagh au reuşit totuşi să treacă prin Parlament acele măsuri atât de urâte. Înmormântarea lui Castlereagh, care a avut loc nu mult după aceasta, a dat ocazia la una dintre cele mai nedemne manifestări de ură împotriva lui şi a legii pe care o susţinuse el. Cortegiul funerar a fost întâmpinat cu strigăte de bucurie pe străzile ce duceau de la Westminster la cimitir: aşa de mare ură stârnise politica lui.
Exemplul atât de recent al Marii Revoluţii Franceze a sporit teama că o scânteie ar putea face să explodeze resentimentele acumulate de mii de persoane faţă de nedreptatea legii celei noi. Venise o perioadă de tranziţie atât în politică, cât şi în domeniul ecleziastic. Oamenii cei mai realişti şi mai practici au fost alarmaţi de ameninţările violente ale maselor şi de obtuzitatea clasei conducătoare faţă de implicaţiile ei.
Într-o parohie de la ţară, unul dintre cei mai străluciţi studenţi ai Oxfordului, John Klebe, deplângea starea bisericii şi a statului. Era totuşi cu mulţi ani înainte ca gândurile lui să provoace agitaţie prin intermediul predicii rostite de la amvonul universităţii, care a fost publicată sub titlul “Apostazia naţională”. Două mari mişcări religioase, care aveau să schimbe radical peisajul religios, erau pe atunci pe cale să apară.
Pe atunci trezirea evanghelică se domolise şi se aşezase într-o ortodoxie mulţumită de sine. Şi mişcarea metodistă îşi pierdea rapid din fervoarea ei iniţială. Cu câţiva ani înainte, ambele fuseseră trecute prin focurile persecuţiei, dar acele focuri se stinseseră. Cu toate acestea, vijelii ecleziastice venite de la Oxford şi Plymouth tulburau acel coteţe religioase. Ambele mişcări urmau să aibă asupra creştinătăţii de limbă engleză o influenţă mai mare decât oricare altele de la reforma din secolul al XVI-lea.
Una dintre acestea două a fost Mişcarea Tractariană[4], cunoscută mai târziu sub numele de mişcarea de la Oxford, iar cealaltă, de la Plymouth, este în general numită Mişcarea fraţilor. Ambele luau pe atunci contur în tăcere, şi despre acestea s-a scris mult. Efectul lor se mai simte încă, la mai bine de un secol şi jumătate. Aceste două mişcări au izvorât din necesitatea stringentă, una venind din faptul că guvernul suprimase episcopiile irlandeze, iar cealaltă provocată de ordinul arhiepiscopului William Mageen[5] către clerul irlandez ca să impună credincioşilor lor jurământul de credinţă faţă de regele George.
Atunci John Keeble (1792 - 1866) a pus întrebarea: “Dacă pe undeva este adevărat că asemenea legi sunt impuse prin opinie publică, atunci este oare prea dur termenul de apostazie în caracterizarea unei asemenea naţiuni?”
În modul cel mai firesc, cele mai proeminente personalităţi ale mişcărilor respective au fost clerici ai Bisericii Oficiale (ambii respingând asemenea forme de influenţă în viaţa bisericii). Unul dintre cei doi, John Henry Newman[6] (1801-1890), s-a opus în mod hotărât primei dinte cele două legi, iar celălalt, John Nelson Darby, s-a opus la fel de energic celei de-a doua.
Mai mulţi oameni evlavioşi care erau intelectuali şi aveau capacităţi native deosebite au fost atraşi de aceste mişcări. Doi dintre aceştia se remarcă, şi, în acelaşi timp se aseamănă unul cu altul în mai multe privinţe: John Keble, tractarianul pe care l-am menţionat anterior, şi William Kelly, mâna dreaptă a liderului mişcării de la Plymouth. Şi Keble şi Kelly au fost oameni smeriţi, cu toate că amândoi, fiecare la vremea lui, au absolvit cum laudae universităţile pe care le-au urmat.
Putem cita aici cuvintele unuia dintre contemporanii lor: “Acolo unde caracterul personal exercită cea mai mare influenţă asupra celorlalţi, iar lucrătorul stăruie în slujirea cu fidelitate, fără să-şi dea seama că înfăţişarea lui smerită reflectă gloria şi răspândeşte focul aspiraţiei sale în inimile celor din jur, şi, marchează spiritul curăţind conştiinţa, stârneşte entuziasmul şi conduce la angajare pentru efort, acolo este o viaţă care se cere să fie portretizată. Fără acea viaţă, lucrarea cea mai importantă nu se mai produce, iar prin ea multe inimi sunt modelate şi, prin contactul cu acel om viu, este schimbat cursul vieţii multora”.
Aceasta se aplică în egală măsură la aceşti doi oameni mari.
În acest volum ne v ocupa de William Kelly. A descoperi adevăratul caracter al unuia care a încetat din viaţă este ceva dificil pentru un biograf. Nu urmăresc să determin caracterul său, pe care este cu neputinţă să-l apreciem în mod corect şi nepărtinitor. Materialul istoric primar este subţire, iar amintirile celor care l-au cunoscut când el era bătrân iar ei erau copii nu pre sunt surse de încredere. Cărţile lui şi scrisorile lui sunt principala sursă din care putem afla ceva despre acest om smerit. Mai presus de orice, Kelly ar dori ca noi să învăţăm mai mult din Bibliile noastre şi despre Hristos, din vreme ce principala şi singura temă a scrierilor sale este aceasta.
Această carte ne va da oarece idee despre acest învăţător remarcabil. Simţind că se doreşte să spunem tot ce ştim despre Kelly cât mai curând posibil, oferim acest volum ca un studiu preliminar despre un mare om spiritual, deosebit de înzestrat, a cărui viaţă cred că rămâne fără seamăn. Îmi amintesc bine cum H.L. Heijkoop (1906-1995) spunea că Darby împreună cu Kelly au fost în mod special ridicaţi de Domnul pentru a readuce adevărurile Scripturii despre Biserică şi chemarea ei, care fuseseră demult uitate. Un anumit TMT din Montreal scria, în 1890, că William Kelly era “al doilea după Dl. Darby în cunoaşterea Adevărului şi primul în ceea ce priveşte capacitatea de a prezenta clar Adevărul”. Din tot ce am citit sunt sigur că Kelly merită să fie descris astfel. A cerceta viaţa lui înseamnă a cerceta calea pe care a urmat-o. Biograful speră ca cititorul să fie îndrumat spre sursa motivaţiei lui şi să urmeze în ascultare calea pe care Hristos o pregăteşte pentru fiecare copil al lui Dumnezeu. A zugrăvi “negii şi toate cele” ar fi ceea ce doreşte ochiul curiosului, dar descrierea detaliată a greşelilor şi slăbiciunilor cărnii nu va fi spre zidire. Pentru aceasta sursele mele pot fi consultate de cei care vor dori să cerceteze vreunul din aceste aspecte.
[1] n. a.) Kelly şi-a prezentat părerea cu privire la acest titlu în 1903, cu ocazia prelegerilor asupra cărţii Iov: “Ştiţi că există un colţişor al Europei care se mândreşte cu numele «Insula sfinţilor»”
[2] n. tr.) William Kelly as I knew Him
[3] n. tr.) Memories of the Life and Last Days
[4] n. a.) Acesta este numele care a fost dat mişcării de la Oxford când pamfletele au fost publicate în Times. Primul pamflet a fost publicat în 1833. William Kelly i-a considerat pe aceşti tractarieni ca fiind ai diavolului şi o contrafacere a fraţilor. [Acesta este un citat pentru care nu avem referinţa, dar John R. Barber îi atribuie lui Kelly aceste cuvinte în “Inima şi gândurile lui J.N. Darby şi E.B. Pussey – un studiu comparativ” - 1998 ]
[5] n. a.) Ordinul a fost dat cu ocazia vizitei trianuale la Catedrala St. Patrick, marţi 10 octombrie, University Press Dublin, 1827
[6] n. a.) Fratele mai tânăr al lui J.H. Newman, Francis William Newman, a fost printre fraţi şi i s-a alăturat lui A.N. Groves în lucrarea misionară la Bagdad, dar, potrivit spuselor lui Kelly în Prelegeri asupra Epistolei lui Iuda, a căzut prin apostazie de la credinţa aleşilor lui Hristos. El îl descria ca fiind cel mai mare necredincios din timpurile moderne.
sursa: https://comori.org/