Lilias Trotter

Toate lucrurile din viata lui Lilias Trotter ii favorizasera cariera artistica. In mod natural fusese inzestrata cat se poate de generos. Circumstantele in care s-a nascut, in anul 1853, in Anglia, erau suficient de bune pentru a-i asigura securitatea financiara in timpul studiilor.



Tatal ei i-a incurajat intotdeauna pe cei noua copii ai sai sa urmeze cursuri in stiinte sau arte. Si totusi tanara Lilias avea sa renunte mai tarziu la un viitor atat de promitator si avea sa caute „mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui”.



Prima lovitura din viata tinerei a fost la varsta de 12 ani, cand tatal ei a murit. Durerea aceasta a avut ca rezultat raspunsul ei la dragostea Mantuitorului. Cand altii credeau ca se joaca pe undeva cu papusile ei, ea isi petrecea timpul in rugaciune.



Cand avea 21 de ani, a participat impreuna cu mama ei la un congres crestin. Mesajele rostite acolo s-au referit la consacrare si la darul Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Ochii ei au fost deschisi ca sa vada frumusetea si dragostea Fiului lui Dumnezeu si dreptul pe care El il are de a conduce viata ei rascumparata.



Asociatia Tinerelor Crestine inregistra succese printre tinerele lucratoare ale clasei de jos si Lilias, a inchiriat o sala de muzica pe care a transformat-o intr-un camin pentru aceste tinere femei. Uneori se angaja in nopti intregi de rugaciune pentru ca puterile raului din viata lor sa fie invinse.



In 1876, doamna Trotter impreuna cu fiica ei au calatorit la Venetia. Aici s-au intalnit cu faimosul John Ruskin care a ramas impresionat de talentul in pictura al tinerei. Tot el a staruit, fara succes insa, ca Lilias sa se dedice artei si sa renunte la planurile ei misionare. Lilias a continuat sa lucreze pentru alti zece ani pentru femeile de pe strada.



In aceasta perioada a cunoscut doua femei, Adeline Braithwaite si Lilie Duff, a caror influenta avea sa schimbe directia in care au fost indreptate eforturile ei pentru mai bine de 10 de ani. De fiecare data cand Lilias se ruga, cuvintele „nordul Africii” ii rasunau in suflet, de parca o voce ar fi chemat-o.



In mai 1887, domnul Glenny a tinut o intrunire misionara si a vorbit despre nevoile acelui camp de misiune. Cand s-a facut apelul la sfarsitul serviciului, Lilias s-a ridicat si a zis: „Dumnezeu ma cheama pe mine.” In mai putin de un an a ajuns in Africa, impreuna cu alte doua tinere femei.



Indraznetele misionare au inchiriat in Alger o casa mare, ca o fortareata. Se zvonea ca e veche de 300 de ani. Usa principala de la intrare a fost cunoscuta multa vreme ca „usa cu o mie de crestaturi” datorita faptului ca baietii neastamparati sau adultii impotrivitori au batut cu salbaticie in usa robusta si groasa. Acestia au fost cei mai dificili ani pentru aceste pioniere, confruntate cu ostilitatea, suspectate de autoritati si infruntand ura innascuta a lumii islamice fata de Cristos.



Dupa sapte ani petrecuti pe campul misionar musulman, Lilias s-a intors in Anglia cu o grava uzura nervoasa si cu inima obosita de incordare si stres. Caldura insuportabila de asemenea a avut efecte epuizante. In linistea caminului, pe masura ce pacea ii patrundea in adancurile sufletului, Dumnezeu a inceput sa-i reveleze tot mai mult ce inseamna sa fii „ingropat cu Cristos”.



Lectia aceasta i-au dat-o mesagerii dezamagirii si ai esecului aparent. Doua dintre femeile convertite au murit ca rezultat al otravirii lente. O alta a cazut sub blestemul unei vrajitoare. Concluzia misionarelor a fost ca cinci din sase cazuri in care convertitii au parasit credinta au avut drept cauza drogarea acestora.



Astfel, Lilias si prietenele ei au fost fortate sa vina la Tronul harului, caci, fara ajutor de sus, niste femei neajutorate intr-o tara musulmana ostila, nu ar fi putut contracara asemenea forte satanice.



Intr-o zi s-a ivit o ocazie foarte neobisnuita, aceea de a prezenta lucrarea Grupului Misionar din Alger la 600 de delegati americani din Conventia Mondiala a Scolilor Dumnicale care se aflau in drum spre Roma. Nedispunand de nici un spital, de nici o scoala, cu o organizare modesta si putine rezultate evidente, inima misionarei s-a umplut de spaima auzind aceasta cerere. Misionarii au adus problema inaintea lui Dumnezeu cu credinta ca „dificultatile sunt atmosfera in care au loc miracolele”. Au decis sa arate nu ce s-a facut, ci ceea ce nu s-a facut. Dumnezeu a lucrat, caci delegatii americani au devenit prieteni devotati ai Misiunii din Algeria.



In realitate, in cei 20 de ani s-a realizat foarte mult. Au fost deschise centre in locuri strategice; cu ajutorul trenului sau al camilelor, misionarii au ajuns in locurile cele mai indepartate sau aproape inaccesibile.



Pentru Lilias sosise insa timpul suferintei, pe care l-a petrecut cu folos, dedicandu-se scrisului. Ea a scris si a ilustrat „Parabolele Crucii”, si-a ajutat prietenii la revizuirea Bibliei in limba araba clasica si a scris literatura crestina pentru arabi.



Ultimii trei ani ai vietii sale au fost marcati de o slabiciune extrema. Inima ei, atat de obosita din cauza vietii dure, nu ar fi functionat poate deloc, daca nu ar fi fost spiritul luptator din ea. Saptamanile de suferinta au inceput in mai 1928.



Ultimele ei cuvine, pline de bucurie au fost: „Vad multe, multe lucruri minunate!” Stim ca trompetele ingerilor au rasunat la sosirea acestei luptatoare crestine care, la chemarea lui Cristos, a indraznit sa lase confortul, faima si prietenii pentru o tara necunoscuta.



„Si unde a murit El, voi muri si eu;



Caci mai scump e un mormant langa El,



Decat un loc regesc printre oamenii cei vii,



Locul de unde L-au alungat pe El.”



Tradus de: Mihaela Adam