Categorie: Biografii crestine
Un scriitor de demult spunea: „în biografia persoanelor deosebite – a marilor genii, a sfinţilor sau profeţilor – există un capitol care prezintă pentru noi un interes deosebit, în care suntem extrem de curioşi să pătrundem, şi anume capitolul intitulat «Ultimele zile». Suntem curioşi să ştim cum s-a purtat acea persoană şi ce cuvinte au ieşit din gura lui în acele zile când se apropia sfârşitul, fiind dornici să aflăm ceva despre ultimele cuvinte. Care i-a fost comportamentul şi ce expresie a feţei a avut în ultimele ceasuri? Pasiunea care l-a condus a rămas puternică la el şi în ceasul morţii?“
Primăvara anului 1905 i-a adus lui William Kelly ceva din experienţele la care făcea aluzie scriitorul inspirat când spunea că „lăcusta este o povară“. Era în cel de-al optzeci şi cincilea an al unei vieţi foarte active şi mai multe lucruri ne sugerează că el simţea că sfârşitul călătoriei sale era aproape. Doctorul i-a prescris odihnă şi o schimbare de mediu, aşa că el a acceptat bucuros invitaţia Dr. Heyman Wreford şi a soţiei sale şa Exter, pentru a avea o odihnă prelungită în casa lor, unde şi-a revenit atât de rapid încât a ajuns să dorească mult să se întoarcă la lucru. Cele două luni pe care le-a petrecut la Exter par să-l fi umplut de energie, şi, de îndată ce a s-a întors la Blackheath, a continuat prelegerile săptămânale în Bennett Park Hall cu o nouă serie despre Epistolele lui Ioan, în total douăzeci de prelegeri. Acestea le-a ţinut cu atâta putere şi ungere încât mulţi dintre ascultătorii săi obişuiţi le-au considerat a fi cele mai valoroase prelegeri pe care le-a ţinut el vreodată la Blackheath.
În luna iunie a acelui an el a fost din nou într-o ultimă vizită la Plymouth şi apoi în Insulele Canalului. Vremea a fost cruntă, cu ploaie necontenită, şi el nu a putut dormi din cauza ei. În seara zilei de marţi, când s-a ridicat pentru a vorbi, era într-o stare de sănătate foarte proastă şi, în timpul prelegerii din adunarea de la Valnord aproape că a căzut de pe platformă. S-ar fi prăbuşit dacă un frate din localitate, Dr. Longford, împreună cu alţii, nu ar fi sărit repede pentru a-l susţine.
Toamna, la o conferinţă ţinută la Southampton, Dl. Kelly a participat din nou din plin, spre profitul spiritual şi bucuria multora din toate regiunile ţării. Cu acea ocazie, într-o scrisoare particulară adresată unui prieten el şi-a exprimat propria lui bucurie pentru părtăşia care s-a manifestat pe tot parcursul acelui week-end petrecut acolo. Îşi propusese să fie prezent la toate strângerile, zi de zi, cu excepţia strângerii pentru rugăciune de dimineaţa de la ora 7, de la care a lipsit din cauza distanţei mari şi a lipsei mijloacelor de transport. Şi atunci, mulţi care-l auziseră timp de mai mulţi ani, au remarcat prospeţimea slujbei sale. În afară de slujirea prin cuvântări, pe parcursul acelui ultim an, William Kelly a menţinut revista Tezaurul Bibliei la nivelul înalt obişnuit şi a făcut şi alte lucrări literare. A fost nevoit să lase neterminate mai multe proiecte literare. Iosif până la Geneza 47 .12[1], Epistolele lui Petru, Proverbele până la capitolul 27 şi o expunere pe care o începuse de curând asupra cărţii Exod (cu care a ajuns numai până la capitolul al treilea şi a rămas incompletă din cauza morţii sale).
Corespondenţa lui cu prietenii din rândurile clerului şi cu alţi învăţaţi au arătat acelaşi interes deosebit pentru lucrarea de traducere, critica şi exegeză, exact ca mai înainte. Într-adevăr, o corespondenţă elevată cu privire la o formulare neobişnuită în greacă din întâia epistolă a lui Ioan îi amintea lui Turner de epitaful de pe mormântul istoricului John Richard Green, de la Menton: „A murit învăţând“.
După conferinţa de la Southampton şi după ce a încheiat ultima serie de prelegeri asupra epistolelor lui Ioan, Dr. Ereford l-a rugat din nou, insistând cu multă bunăvoinţă, să stea la ei. Diabetul ajunsese să fie o problemă din ce în ce mai serioasă pentru Kelly, iar constituţia sa nu mai avea acea rezistenţă care să-i permită să călătorească şi să lucreze ca în anii de mai înainte, însă mintea lui era activă ca întotdeauna.Cu toate acestea, Dl. Kelly nu a aranjat să meargă la Exter înainte de anul nou, deşi avea mare nevoie de odihnă după activităţile intense pe care tot le mai avea. La 9 ianuarie, împreună cu fiul său George, s-a ocupat de chestiunea importantă de a-şi întocmi testamentul. Averea lui, evaluată la 5.891 lire, 16 şilingi şi 9 peni brut, o lăsa celor trei fiice ale sale în viaţă şi fiului său mai tânăr, George, care mai târziu s-a stabilit în Africa de Sud. Odată ce şi-a pus în rânduială lucrurile pământeşti, era gata să plece. Ca urmare, la 11 ianuarie 1906 a părăsit Blackheath şi nu s-a mai întors niciodată.
Schimbarea de mediu şi vreo trei sau patru săptămâni de îngrijiri acordate cu dragoste au părut din nou să ajute la refacerea constituţiei sale deosebite, încă într-o asemenea măsură încât în ultima săptămână a lunii următoare, la 25 februarie, el s-a putut adresa unei mari adunări (probabil 2000 de persoane) la Victoria Hall din Exter. A fost o prelegere deosebită, pe tema cea mai dragă inimii lui, şi anume Doctrina lui Hristos, şi mulţi au considerat aceasta ca fiind un efort magnific, care venea ca o încununare a unei vieţi de dedicare pasionată şi loialitate Persoanei Fiului lui Dumnezeu venit în carne. A fost ultima mărturie publică la capătul a şaizeci de ani de slujire credincioasă a lui Hristos şi a celor care sunt ai Săi. Viaţa lui intensă se apropia de sfârşit. Luptase lupta cea bună, ţinuse credinţa, şi cursa lui se apropia rapid de sfârşit. Cu câteva zile înainte de a muri a rostit următoarele cuvinte: „Mi-am făcut lucrarea pentru Hristos. Doresc să plec. Alţii vor primi putere pentru a-şi face lucrarea lor, dar lucrarea mea s-a încheiat“. În ultima sa scrisoare, el îi scria prietenului său din Guenrsey, John Cox:
„… totul este în cele mai bune mâini. Puls bun, dar puţină putere. Numai că ei insistă să nu scriu mai deloc. Judecata de sine, cât de mult se potriveşte ea cu harul care şterge trecutul nostru nenorocit şi declară că noi suntem în lumea aceasta cum a fost El, ceea ce ar fi imposibil dacă nu ar fi mijlocirea Lui. Aceasta este ceea ce ne trebuie, nimic mai puţin decât ispăşirea făcută de El
Cu dragoste, WK“
După aceste cuvinte, pana cea talentată s-a odihnit. La 10 martie a avut un atac care l-a obligat să rămână în pat. Cu toate că a fost văzut şi auzit lăudându-L pe Domnul şi Mântuitorul lui până la ultima suflare, el a slăbit din ce în ce mai mult timp de trei săptămâni, şi, după ani de mari eforturi în slujba Stăpânului său, a fost chemat la odihnă. Chiar înainte de a pleca el a fost auzit murmurând: „O, Mântuitorul meu! O, Dumnezeul meu!“
În seara zilei de joi 27 martie, la 6:45 a plecat în linişte, fiind „absent din trup dar împreună cu Domnul“. Sperase să-L întâmpine pe Domnul, dar a fost adormit de Isus pentru a aştepta împreună cu El momentul răpirii, când „întâi vor învia cei morţi în Hristos“. Cu un an mai înainte, pe când predica la Exter, el spusese: „Ce este Devonshire în comparaţie cu locurile cereşti? … Domnul depărtează de la noi orice deşertăciune şi mândrie în legătură cu ţara în care ne-am născut dându-ne una incomparabil mai bună“. A ajuns acolo în duh, gustând cu adevărat bucurii care pământul nu le poate oferi niciodată.
Cineva care-l cunoscuse bine, şi el un învăţat creştin, auzind de moartea lui a scris: „Suprema lui plăcere a fost să slujească în cele spirituale acelora pe care el îi descria ca fiind cei puţini la număr şi dispreţuiţi din turma lui Hristos“. Privind viaţa smerită a lui William Kelly ne vin în minte câteva cuvinte din „Sfinţirea lucrării“ a episcopului Frances Paget: „În această ciudată şi încurcată urzeală care este viaţa omenească nu există nici o energie care să lucreze mai constant, dar şi mai tainic, mai fără a-ţi da seama, mai în tăcere, în mod mai discret şi având o influenţă mai imperturbabilă ca aceea a unui om care nu se mai ocupă deloc cu sine însuşi“. La peste nouăzeci de ani după plecarea lui, cărţile lui Kelly tot mai sunt căutate atât de învăţaţi cât şi de credincioşii simpli din toată lumea. Aceasta este un fapt însemnat.
Trupul lui, adus la Blackheath, a fost înmormântat în cimitirul Charlton sâmbăta după amiaza la 31 martie 1906. Cea de-a doua soţie a lui zace alături de el într-un mormânt fără însemne, nu departe de unii care au preţuit slujirea lui pe tot parcursul vieţii lor, printre care William G. Scott, Thomas Smith (Lucy Constance Smith, care a lucrat şi a murit la Kwei Ki în China în 1902 este comemorată acolo), W.B. Horner (decedat în 1887, în vârstă de 70 de ani), fiul şi nepotul lui şi Thomas Mackern[2].
Puţini din cei prezenţi în acea după amiază strălucitoare de primăvară au putut uita scena impresionantă a credincioşilor care l-au dus pe William Kelly la mormânt. Sute de oameni (unii spun 600 sau 700) au cântat imnul „În veci cu Domnul“; apoi, în tăcere, coşciugul simplu a fost coborât în groapă, după care tăcerea a fost ruptă de vocea Dr. Wreford, care, cu o voce plină de emoţie, a citit două texte din Scriptură (Fapte 20 .25-38, 1. Tesaloniceni 4 .13-18). Apoi a rostit din inimă un omagiu pentru fratele răposat, pentru prietenul şi conducătorul a cărui faţă nu aveau să o mai vadă, în cuvântare punând accent pe gândurile pe care le sugera scriptura citită, şi anume: „întristaţi … că nu-i vor mai vedea faţa“, dar speranţa în venirea Domnului i-a făcut să nu fie atât de îndureraţi ca aceia care nu au speranţă. Dr. Wreford i-a mulţumit apoi lui Dumnezeu pentru viaţa lungă şi slujirea rodnică a lui în folosul bisericii. După o pauză impresionantă a urmat un imn pe care deseori îl propunea fratele plecat, cântat cu voce domoală:
Mântuitorule, în faţa Ta ne plecăm,
Domnul nostru, viaţa noastă, tot
Făr-a avea unde altundeva să mergem
Decât la Tine, Doamne, singurul adăpost
În liniştea acelui ceas solemn, lângă mormântul deschis, Dl. Moore din Bornemouth a citit Psalmul 91 făcând referire şi la Psalmul 90 .16-17. El a zăbovit asupra iubirii şi lucrării pentru Domnul a lui William Kelly, după care i-a îndemnat să-şi amintească ceea ce auziseră atât de des la el, care se rezumă la câteva din ultimele sale cuvinte cu privire la această lume: ura ei, Crucea şi iubirea lui Dumnezeu. Colonelul Binney[3] din adunarea de la Blackheath, a încredinţat Domnului rămăşiţele scumpe şi totul s-a încheiat „până în zorii zilei, până fug umbrele“ ( 2 .17, 4.6).
Piatra de la mormântul lui are inscripţia:
În memoria lui William Kelly
din Lee
adormit la 27 martie 1906, 84 de ani
„Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig“
1 .21
Edward Whitfield a consemnat că un cleric bătrân, care deseori ceruse sfatul lui Kelly, auzind că el plecase spre a fi cu Hristos, citând din Neemia 7 .2, a scris: „El a fost îndeosebi «un om credincios şi se temea de Dumneu mai mult decât alţii»“. Nu am avut şansa să-l cunoaştem îndeaproape pe Dl. Kelly, dar pentru aceia care l-au cunoscut el a fost întotdeauna un gentleman cultivat şi un învăţat profund, dar fără nici un pic de pedanterie, care era dispus să împărtăşească cunoştinţa lui oricui dorea aceasta şi a cărui prietenie trebuie să fi fost un mare privilegiu.
[1] n. a.) Planurile lui a scoate Geneza nu s-au realizat niciodată, cu toate că există suficient material pentru a scoate un volum de dimensiune destul de mare, şi anume: Creaţia, La început, Avraam. Isaac, Iacov şi Iosif
[2] n. a.) Şi martirul Thomas Lambert , care a murit în Burma (Myanmar), în 1897, este comemorat printr-o piatră pusă în apropiere. În 1870 existau fraţi în Burma, după cum arată Scrisoare din Rangoon de JNW, publicată de R.M. Cameron din Edinbirgh
[3] n. a.) În jurnalul său, Noel nota „colonelul C.A. Binney era un învăţător recunoscut printre noi în acele zile“
sursa: https://comori.org/