Categorie: Biografii crestine
Blackheath, cinci mile mai la sud de Londra de est, făcea pe atunci parte din comitatul Kent, până ce a fost inclusă în teritoriul Londrei. Localitatea a avut un rol important din zilele romanilor, acolo fiind descoperite monede cu numele împăraţilor Claudius şi Galienus. În 1710 au fost scoase multe urne, printre care şi două cu forme neobişnuite: una globulară, iar alta cilindrică; vase de lut roşu ars. Cea cilindrică avea o lungime de aproximativ optsprezece inci (cam 45cm) şi conţinea o mare cantitate de cenuşă şi şase sau şapte monede foarte şterse, dar pe două dintre ele se putea distinge clar numele acestor doi împăraţi romani. Urna globulară, cu o circumferinţă de şase picioare li trei inci (cam 190 cm), conţinea cenuşă, dar sub buza ei, la gură, erau săpate grosolan cuvintele „Marcus Aurelius III“. Şi Danezii au avut o tabără la Blackheath prin 1011-13, iar din ultimul sfert al secoului al paisprezecelea[1], când Wat Tyler, Jack Straw şi cei care-i urmau au aşezat tabăra acolo, istoria locului este marcată de bătălii, procesiuni triumfătoare şi cortegii splendide. Fiecare inci este plin de istorie. Acolo a predicat John Ball. Pe acolo s-au perindat, de la 1400, regi, regine şi cardinali cu toată pompa seculară şi ecleziastică, locul fiind în apropiere de palatele regale de la Eltham şi Greenwich şi de Watling Street. Un drum roman traversează localitatea mergând de la Dover la Londra, făcând-o ideală pentru asemenea scopuri. Pentru cititorii creştini, totuşi mai mult interes prezintă înălţimea numită Muntele lui Whitefield, care aminteşte de marele evanghelist care a predicat împreună cu John Wesley înaintea mai multor mii de oameni la Blackheath[2].
Colegiul Morden, întemeiat de Sir John Morden în 1695, este de aceeaşi parte faţă de Blackheath ca şi Kidbrooke Grove, unde familia Kelly şi-a stabilit locuinţa. De cealaltă parte a câmpului este Greenwich Park, care are o atât de frumoasă poziţie pe malurile Tamisei încât Ducele de Gloucester a numit acel loc Placentia sau, în timpul domniei lui Henry al VI-lea, a fost numit conacul Pleasaunce. Acel conac a ajuns în paragină, după care, în 1675, a devenit clădirea Observatorului Regal.
Cei 250 de acri de câmp i-au atras pe cei din clasa de mijloc pentru a construi case destul de mari, fiind suficient spaţiu pentru a avea o familie, dar şi destul de aproape de Londra pentru a ajunge în oraş cu trenul. Vechea staţie de cale ferată (înfiinţată în 1849) încă mai există, fără să fi suferit modificări din copilăria mea, şi aş îndrăzni să spun cu foarte puţine modificări de când a fost înfiinţată. Terenul a fost luat cu asalt de proprietari de teren bogaţi, printre care şi puteri ecleziastice. Statutul de terenul public a fost încălcat în mai multe locuri. Probabil cea mai atrăgătoare clădire a fost Biserica Anglicană a Tuturor Sfinţilor (construită în 1867), cu toate că nu arăta aşa de bine la început, înainte de a se fi construit clopotniţa: pentru cei din Blackheath semăna cu trei grajduri. Într-una din prelegerile sale, Kelly a atacat această călcare de lege, cu toate că rareori se hazarda să facă vreun comentariu politic, rămânând mereu la distanţă de orice partid politic. În 1903, într-una din prelegerile sale de la Blackheath, citând din plângerile lui Iov aceea că unii „mută hotarele“ (24.2), el a remarcat, după cum urmează:
„Aşaceva nu este neobişnuit, şi în acest sens avem dovezi în preajma noastră, în Londra. Sunt oameni care au luat din domeniul public chiar la Blackheath. Acolo vedeţi cum unii, într-un fel sau altul, au luat din ceea ce nu le aparţinea. Dar a trecut atât de mult timp de atunci încât legea nu-i mai poate sancţiona. Au ajuns în posesia terenurilor, şi aceasta este cel mai grozav lucru în ochii avocaţilor, şi, cu toate că este contrar legii, legea nu-i poate sancţiona. Şi continuă să aibă loc lucruri anormale, chiar în condiţiile în care legea pune interdicţii. Asta este situaţia. Dacă am fi în Cornwall sau în sudul Irlandei, nimeni nu ar fi mirat, pentru că acolo sunt multe anomalii. Dar iată că avem aşaceva chiar sub ochii noştri, în Londra[3]“.
La Blackheath Village, care era plin de asociaţii istorice, fraţii se strângeau la Alexandra Hall (unde este în prezent Lloyds Bank), la colţul dintre Bennett Park şi Cresswell Park, şi în scurt timp au ajuns să aibă propriul lor loc de adunare între 16 şi 18 Bennett Park[4], de care William Kelly a fost strâns legat până la sfârşitul vieţii sale. Fraţii au folosit acel local de când a fost construit, prin 1873, până în 1920, când s-au mutat în sala din Grenville Park, dincolo de câmp. Un istoric local spune că acea clădire a ars într-un incendiu misterios, iar în locul ei a fost construit un bloc de apartamente. Rink Hall, construit în 1870, în vecinătate, care a fost înlocuit cu Oficiul Poştal, a fost folosit ca sală de adunare în mai multe ocazii pentru conferinţele la care participanţii nu încăpeau în sala de adunare obişnuită. Alexandra Hall, local construit în 1863, a fost folosit în special pentru adunări de evanghelizare. Avea 500 de locuri şi a fost închiriat de homeopatul din Aberdeen, Dr. Robert McKilliam (1837-1915), pentru adunări de evanghelizare, fiind folosit şi ca farmacie până în 1896. Dr. W.T.P. Eolston (1840-1917), din Charlotte Square 46, Edinburgh, Scoţia, a predicat ocazional acolo. La una din acel strângeri s-a convertit la Hristos Dr. Joseph Kidd (1824-1918), originar din Limerick. Convertirea l-a afectat mult pe doctor, care a devenit un filantrop cunoscut în Blackheath[5]. Predicile Dr. Eolston au adus la mântuire şi alţi membri ai familiei Kidd. Noel consemnează în jurnalul său că una dintre fiicele Dr. Kidd s-a convertit într-o seară când Wolston a predicat la Alexandra Hall pe textul „Zacheu, grăbeşte-te să cobori“. McKilliam[6] era redactorul revistei pe teme profetice „Steaua de dimineaţă“ (publicată din ianuarie 1894 până în 1915). În 1895, Arno C. Gaebelein a venit la Bennett Park la invitaţia lui, ceea ce mă face să cred că ACG aproape sigur a auzit una dintre prelegerile publice ale lui Kelly. Idiferent cum va fi fost, lucrarea lui Gaebelein reflectă că îl preţuia deosebit de mult William Kelly. În autobiografia lui, Gaebelein scria că în lucrările lui William Kelly, alături de cele ale lui JND, FWG, CHM şi JGB, a găsit hrana de care sufletul are nevoie. După apostoli, pe aceşti oameni el îi preţuia cel mai mult pentru învăţătura lor spirituală sănătoasă[7].
Sosirea lui William Kelly la Blackheath în 1871 şi participarea lui la strângerile adunării locale a fost bine primită de fraţi, din vreme cel el era un învăţător a cărui influenţă şi capacitate erau recunoscute. Pe atunci el avea vreo patruzeci şi ceva de ani şi s-ar părea că sala de adunare din Bennett Park, cu o capacitate de cinci sute de locuri, a fost construită având în vedere lucrarea lui. În prima lui duminică în care a venit la Blackheath, Napoleon Noel (1853-1932), l-a auzit pe William Kelly predicând despre mantaua şi cărţile, mai ales pergamentele, pe care Pavel dorea ca Timotei să i le aducă. Acest frate istoric a menţionat pe scurt adunarea de la Blackheath în notele lui particulare, dar nu a dat nici un fel de detalii dacă a participat la strângeri împreună cu familia lui de cinci copii.
H Forbes Witherby, un scriitor întrucâtva talentat, a participat şi el la strângerile adunării din Blackheath. El locuia în apropiere de Bennett Park, la Lee Terrace 48. Dar şi alţii s-au suit la amvon. Şi fiul lui Andrew Miller, Thomas B. Miller[8] (1840-1905), care mai târziu i-a produs mare necaz lui Kelly din cauză că manifesta o deschidere extrem de largă în comuniunea creştină, a predicat acolo. Noel a notat în jurnalul lui că Miller a propus o cântare („Will you be there and I?“ – Vei fi acolo tu şi eu?) pe care a trebuit să o cânte aproape singur pentru că nu era cunoscută. La localul cel nou, a predicat şi Dr. Hugh Herbert Snell[9] (1817 - 1892), care fusese înainte printre fraţii deschişi. Înafară de mulţi vorbitori buni participau multe persoane pe care nu le cunoaştem, având parte de binecuvântările adunării[10]. O persoană interesantă care a vizitat adunarea de la Blackheath a fost Edward Dennett (1841-1914), din Grotes Place 6, Blackheath. Pe când slujea în biserica baptistă din Lewisham Road[11] şi publicase o lucrare în care îi ataca pe fraţi pentru erorile care se spunea că le susţin ei[12]. În acea lucrare el a căutat să ridiculizeze poziţia[13] lui JND, CHM şi WK. Cu toate acestea, cu ocazia unei vizite la Veyteux, în Elveţia, făcută în scopul de a-şi restabili sănătatea, el s-a întâlnit cu câţiva fraţi[14], care, prin bunăvoinţa lor şi ajutorul pe care l-au acordat în a-i arăta adevprul despre adunare, l-au făcut să ia decizia de a se despărţi de baptiştii cu care fusese (aprox. 1873). Dennett a fost hotărât, iar convingerile lui şi le-a prezentat în lucrarea „Pasul pe care l-am făcut“, publicată prima dată în ianuarie 1875, din casa lui de la Blackheath. El scria: „După ce am rostit adevărurile prezentate în această scriere am simţit că trebuie să le urmez. Am ajuns să doresc mult să am o poziţie care să fie aprobată de Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, după ce am exprimat public regretele mele pentru publicarea acelei cărţi, am simţit şi că trebuia să le aceasta aduc la cunoştinţă celor împotriva cărora scrisesem. Ca urmare, i-am scris o scurtă scrisoare D-lui William Kelly – o persoană binecunoscută printre cei care sunt numiţi «fraţi» -, în care am spus ceea ce făcusem şi mi-am exprimat regretul pentru că publicasem acel pamflet.
Odată ce am făcut aceasta am fost eliberat de tot ce mă mai ţinea, aşa că, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns să iau hotărârea de a judeca potrivit Scripturii tot ce ţine de poziţia mea, ca să urmez în viitor calea cea dreaptă, pentru că încă nu-mi era clar ce poziţie trebuie să iau despărţindu-mă de ai mei. Singura mea dorinţă era aceea de a cunoaşte voia Domnului“
Sigur că aceasta a adus mult necaz, şi John Cox din Woolwich, care a fost mai târziu un susţinător activ al lui Benjamin Wills Newton[15] (1803 - 1896), a trecut imediat la atac cu tipărituri împotriva lui Dennett[16].
În Bennett Park Hall s-au manifestat deplin darurile lui Kelly de expozitor, şi în scurt timp aşa-numita presă religioasă a ajuns să-l remarce. În acel timp, profeţiile erau subiectul cel mai fierbinte, indiferent de denominaţiune, şi oricine dorea să studieze profeţiile din punctul de vedere desemnat „futurist“, în mod obişnuit mergea la Bennett Hall deoarece William Kelly era considerat unul dintre cei mai capabili expozitori ai acestei abordări. Un jurnalist din Londra, sub pseudonimul „Spectator“, prezenta astfel o vizită a lui acolo: „Fraţii sunt ca nişte zoofite, care, în anumite momente, se desprind de trunchiul care le-a dat naştere şi trec la o viaţă pe cont propriu. Fraţii fac aceasta şi niciodată după acel moment nu-şi recunosc rudele. De curând ei au mai trecut încă o dată prin acest proces de dezvoltare. Nu sunt sigur dacă adunarea de la Blackheath, la care am mers acum, face parte din tulpina de origine sau nu. Dl. Kelly este fratele conducător şi cel mai important slujitor, sau fratele care slujeşte la strângeri. Sala de la Bennett Park Hall este impunătoare şi foarte confortabilă. Masa este acoperită cu obişnuita pânză albă. Pe ea este o carafă mare şi vreo patru sau şase pahare mari pentru împărţirea ei. Aceasta dă mesei o înfăţişare deosebită. Intrând m-am văzut înaintea unei inscripţii care cerea în mod politicos să nu intrăm în cercul sacru al celor care frângeau pâinea: «ÎI RUGĂM PE CEI ÎN COMUNIUNE SĂ SE AŞEZE DINCOLO DE ACEASTĂ BARĂ»“
„Am aşteptat. Au venit mai mulţi, până ce aproape o sută cinci zeci de oameni sau mai mulţi din clasa celor înstăriţi s-au strâns acolo. Vizitatorilor li se dau cărţi de cântări intitulate «Cântări spirituale pentru turma cea mică». Să însemne oare că Fraţii sunt acea turmă mică? S-a ridicat Dl. Kelly şi a anunţat că fratele cutare, din cutare localitate, este prezent azi împreună cu noi pentru a frânge pâinea. Cred că acela a fost semnalul de începere a adunării, pentru că imediat după aceea s-a propus o cântare, pe care am cântat-o stând în picioare. Am observat o regulă nescrisă: aceea că dacă este o cântare adresată Fiinţei Divine ei stau în picioare, iar dacă sunt adevăruri despre Dumnezeu şi Hristos, atunci ei stau jos. Cântarea, cu toate că nu era ne-melodioasă, a fost extrem de lentă, ajungând chiar ceva dureros. Doresc ei ca vizitatorii să considere caă ei trec printr-un proces dureros[17]? S-a rugat Dl. Kelly şi a fost o rugăciune remarcabilă, cuprinzând cîteva fraze zguduitoare. El a spus: «Dumnezeule, Îţi mulţumim că este voia Ta să ne strângi împreună. Nu sm fi cunoscut nicicând bucuria comuniunii şi bucuria şi mai mare de a-L avea pe Hristos în mijlocul nostru. Te rugăm să ne desparţi tu de răul care pare a fi frumos, ca inimile noastre să fie călăuzite de Duhul Sfânt, Cerul este ocupat cu lauda. Tu ne-ai chemat să-L lăudăm pe El. El a devenit om pentru a rezolva marea problemă pe care nimeni altul decât El nu o putea rezolva: cea a păcatelor noastre. Dumnezeule, Tu niciodată n-ai avut alt obiect care să-Ţi umple complet inima în afară de Hristos. Îţi mulţumim pentru Cel care a avut toate afecţiunile Tale şi care a îndeplinit planurile gloriei Tale. Fie ca Duhului Tău cel Sfânt să aibă libertatea de a-l înălţa pe Domnul Isus Hristos, Capul»“.
„A urmat o cântare şi apoi un domn s-a rugat. El a folosit aproape acelaşii limbaj ca şi Dl. Kelly. S-a mai cântat o cântare stând în picioare, după care Dl. Kelly a frânt pâinea şi s-a rugat din nou. Adresându-se Mântuitorului, el a spus: «Binecuvântatule Mântuitor, aceasta este porunca Ta deosebită ca noi să frângem pâinea în amintirea Ta. Pune în inimile noastre dorinţa ca să-ţi aducem necurmat ca jertfă rodul buzelor noastre. Nici o limbă a vreunui om sau a vreunui înger nu poate descrie ceea ce înseamnă moartea Ta. Ce mireasmă plăcută lui Dumnezeu şi ce glorie eternă aduce această moarte! Orice altă moarte este plata păcatului, dar Tu, care eşti viaţa eternă, totuşi ai murit, Tu care eşti învierea şi viaţa»“.
„După ce s-au împărţit pâinea şi vinul, s-a cântat o cântare propusă de cineva, care, după înfăţişare, era din clasele de jos. Bunul frate a cântat-o sus pe melodia «Ţineţi fortăreaţa». Nu a ţinut, aşa că a trebuit s-o coboare la o înălţime potrivită. Bunul frate a făcut aceasta cântând, în acelaşi timp, şi solo. Este deosebit să auzi acea cântare cu viteza de o milă pe oră. În cele din urmă s-a sfârşit. Kelly s-a ridicat şi în sală s-a auzit un foşnet anticipativ. După încheierea scurtului mesaj a circulat cutia pentru colectă. A mai urmat o cântare şi o scurtă rugăciune, după care adunarea s-a încheiat fără a fi rostită vreo binecuvântare“.
„Dl. Kelly este un om capabil ca învăţător şi teolog şi este şi un învăţat şi intelectual. Anterior el a fost cleric[18]. Nu are o vorbire plăcută deoarece are o voce slabă şi care scade la sfârşitul fiecărei fraze[19]“.
Fraţii consideră că nu este potrivită practica de a consemna rugăciunile, şi aceasta deoarece ele sunt adresate urechii divine şi nu sunt de acord cu modul în care un american făcea o remarcă flatantă cu privire la rugăciunea unui predicator, care „era cea mai elocventă rugăciune oferită înaintea unei adunări din Boston“. Dar acum, când vocea D-lui Kelly nu mai poate fi auzită, puţini sunt cei care vor regreta că acel reporter prezent în adunarea de l Blackheath a consemnat acele două adresări în rugăciune.
În cea de-a doua parte a anului 1871, el s-a mutat cu locuinţa la Kidbrook Park Road 2, o casă destul de mare, potrivită pentru o familie din clasa de mijloc. În acea casă locuiau atunci soţia lui, Elisabeth, care, la recensământul din 1881, se descria ca fiind asistentă, două fiice – Charlotte, de 19 ani şi Helen de 12 ani, şi George, fiul lui de 8 ani. La aceştia se mai adăugau trei servitori: Miss Langhurst, doică, Miss Sangster, bucătăreasa şi Miss Rigdon, fată în casă. La scurt timp după ce s-a aşezat la Blackheath, Dl. Kelly a început să ţină prelegeri săptămânale la Bennett Park Hall, care au ajuns să fie o caracteristică obişnuită a slujirii lui, ce a continuat tot restul vieţii sale, fiind întrerupte numai cu ocazia scurtelor lui absenţe de acasă. Aceste prelegeri erau notate în stenograme de către soţia lui, după care amândoi petreceau multe ore pentru a le pregăti pentru tipar. Într-o scrisoare el spunea „scumpa şi devotata mea soţie şi-a îndeplinit nu numai toate îndatoririle de soţie şi de mamă, ci a fost şi cea mai smerită soră dintre sfinţi şi a notat[20] Daniel, Apocalipsa, Matei şi altele, deseori stând trează până în zorii zilei următoare trudind asupra notelor luate la discursuri“.
Oricine era interesat ştia că miercuri seara îl putea găsi la post, şi cei care vizitau Londra, nu numai dintre fraţi, ci şi clerici şi alţii, veneau la adunare destul de des. Într-adevăr, în anii optzeci şi nouăzeci, atât la slujirile lui de evanghelizare duminica seara[21] cât şi la prelegerile de miercuri, pentru a-l auzi se strângea o mulţime destul de cosmopolită. Turner aminteşte că a trebuit să se ridice de pe locul său, ca şi mulţi alţii dintre cei din localitate, pentru a le face loc vizitatorilor din colonii şi din Statele Unite, care făceau câte o vizită la Blackheath în mod special cu ocazia călătoriilor lor. Apoi, cum majoritatea celor treizeci de adunări din Londra ale fraţilor aveau strângeri luni şi vineri, era sigur că destul de mulţi veneau la prelegeri. Şi Kelly era un prezentator prin excelenţă. Până şi demnitari anglicani, printre care şi William D. MacLagan (1826 - 1910), Arhiepiscop de York, C.J. Ellicott (1819 - 1905)[22], Episcop de Gloucester şi Bristol, Arhidiaconul Denison (1805-96) şi alţii au făcut parte din auditoriul său. Ei l-au şi consultat în chestiuni cu privire la traducere şi expunere. Şi nu numai aceştia, pentru că Henry Alford (1810 – 1871), Decan de Canterbury şi erudit în limba greacă[23] şi Dr. Scott, lexicograful, l-au consultat şi ei. Cel din urmă a fost convins de Kelly că adevăratul sens al expresiei din greacă de la 2. Tesaloniceni 2 .2, redată în AV ca „este aproape“, este de fapt acela că „Ziua Domnului a şi venit“, şi nu că va fi în curând. Şi primul director al University College of Wales, Lewis Edwards (1809 - 1887), îi datorează lui Kelly înţelegerea pre-milenială a profeţiilor. Profesorul William Sanday (1843 - 1920) şi mulţi alţi teologi contemporani au beneficiat de slujirea epistolară a lui Kelly. Sanday a fost un cercetător scrupulor şi cu multă răbdare, care a recomandat expunerea lui Kelly „Note asupra epistolei către Romani“. El scria: „Notele lui sunt scrise dintr-o poziţie detaşată şi deosebită, dar sunt rodul unei învăţături sănătoase şi al unui studiu îndelungat şi evlavios şi merită să fie tratate cu atenţie“. William Newell în cartea sa asupra epistolei către romani demonstrează cât de mult îi datorează lui Kelly, considerând lucrarea lui Kelly ca „indispensabilă pentru prezentarea adevărului … făcând notele lui Kelly să aibă o valoare deosebită“. Hiebert în „Introducere la epistolele paulinice“, publicată de Moody Press, menţionează şi el aprobativ notele lui Kelly asupra epistolei către romani.
Reverendul C.M. Davies (1828-1910), nota, în 1875, în „Unorthodox London“:
„Am fost informat că, în serile de miercuri, o serie de douăsprezece prelegeri asupra celor cinci cărţi ale lui Moise avea să fie ţinută de unul dintre cei mai de seamă oameni ai acestei grupări, Dl. Kelly, care evită titlul de reverend, cu toate că, din câte cred, a fost membru al Bisericii Oficiale, sau, dacă nu, cu siguranţă a fost educat pentru slujire. Am venit acolo în căutare de informaţie şi am găsit o foarte mare adunare, înarmată până-n dinţi cu Biblii. Sunt nevoit să spun cp prelegerea a avut un conţinut de o putere critică şi exegetică pentru care nu eram pregătit. Dl. Kelly este un vorbitor plăcut şi fluent, care are la degetul cel mic fiecare cuvânt din textul sacru. Şi nu numai atât, ci cunoaşte foarte bine cartea episcopului Colenso asupra primelor unsprezece capitole din Geneza, împotriva căreia remarcile sale au fost, la-nceput, în mod natural, moderate“.
„Considerând că primul verset al capitolului spune despre creaţia primordială a materiei, conferenţiarul protestează împotriva ideii că aceasta a fost creată iniţial într-o stare de haos, ci presupune că între primul şi cel de-al doilea verset s-a scurs un interval de timp de durată nedefinită, pe parcursul căruia, din cauze care nu ne sunt explicate, creaţia a ajuns într-o stare de haos. Apoi el s-a aruncat cu curaj în teoria Iehovistică şi Elohistică, protestând împotriva diferitelro documente, şi, cu multă ingeniozitate, consideră numele Elohim ca desemnând puterea creatoare, iar cel de Iehova ca fiind în relaţie cu legământul lui Dumnezeu cu evreii. Elohim era un nume istoric, iar cel de Iehova indica o relaţie morală specială. Cu privire la pomul vieţii, el combate ideea că cea mai mică abatere a fost pedepsită într-un mod disproporţionat. Esenţa problemei stă tocmai în dimensiunea mică: a fost pură neascultare faţă de voinţa exprimată clar a lui Dumnezeu. Nu era şi nici nu putea exista o cunoştinţă despre bine şi rău, deoarece aceea a venit numai după cădere. Apoi el a vorbit despre starea din Paradis şi cum Adam a dat nume lucrurilor din creaţie, deducând că Eva a primit acel nume numai după cădere, posibil chiar în ziua căderii. Se cuvenea să fi menţionat că, după ce presupune ruptura de o durată nedefinită dintre versetele 1 şi 2 din primul capitol al Genezei, Dl. Kelly interpretează următoarele zile ale creaţiei ca zile literale, de douăzeci şi patru de ore. Cu privire la căderea în sine, el a combătut ideea că naraţiunea ar fi cumva alegorică. Nu este, aşa cum presupun unii, o prezentare simbolică a aventurii poftei, pentru că pofta a venit doar după cădere. După ce a trasat originea mitologiilor antice până în ajunul potopului şi unirea «fiilor lui Dumnezeu» cu «fiicele oamenilor», Dl. Kelly a aplicat aceeaşi metodă pentru a depăşi dificultatea existenţei a două relatări diferite cu privire la potop, încheind cu argumente cu privire la unitatea neamurilor şi la convergenţa tuturor limbilor într-un singur punct, dovedindu-se un bun cunoscător al controverselor moderne şi apt să înfrunte toate dificultăţile. Indiferent ce ar putea gândi cineva cu privire la teoriile prezentate, nu poate pune la-ndoială ingeniozitatea şi cunoştinţa exactă a detaliilor Scripturii care s-a arătat în expunerea lor“.
Această prelegere, care a fost ceva cu totul neprevăzut, a durat o oră şi jumătate, şi pot mărturisi cu toată libertatea că am plecat cu o cu totul altă impresie despre acea grupare faţă de cea pe care o avusesem înainte despre ei, când îi consideram, ca şi mulţi alţii pe care-i ştiu, că sunt nişte entuziaşti care caută să reînvie în mod literal primul secol în secolul al nouăsprezecelea“.
O altă faţetă a lucrării lui Kelly este ilustrată prin ceea ce i-a povestit Turner unui tânăr funcţionar împreună cu care stătuse de multe ori sub cerul înstelat în îndepărtatul Sudan, când meditau asupra unei predici a D-lui Kelly, pe care o auzise la Blackheath în duminica de dinaintea plecarii pentru a-şi ocupa postul. Cu toate că nu locuia la Blackheath, în duminica de dinaintea plecării sale în Egipt, el mersese acolo pentru „a-l mai auzi încă o dată pe bătrânul domn, poate pentru ultima dată“, şi,în mod remarcabil, fără să fi ştiut ceva despre prezenţa acelui vizitator, a insistat mult asupra ambiţiei nepotolite a oamenilor de a acumula avere sau de a dobândi faimă, care-i determina să meargă până la capătul pământului căutând să prospere în această lume, dar neglijându-şi în schimb sufletul, care este cel mai important. Acea predică l-a impresionat atât de profund pe acel tânăr încât, peste vreo trei ani, în prima duminică după ce a debarcat în Anglia, a mers la Blackheath pentru a mai auzi din nou unul dintre acele cuvinte care ultima dată îl impresionaseă profund.
Cu toate că ţinea prelegeri pentru elitele intelectuale şi coresponda cu cei mai capabili cărturari şi critici de text din acea vreme, el primea cu bucurie să predice şi în cea mai mică şi mai umilă adunare. Ceea ce urmează va sluji pentru a ilustra un alt aspect al slujirii lui Kelly. În seara unei zile de pe la mijlocul săptămânii urma să predice la St. Germans Hall, Lewisham. Acea sală era situată, spre deosebire de Bennett Park Hall, într-un cartier muncitoresc. Acolo Kelly a prezentat un mesaj interesant, instructiv şi solemn bazat pe Luca 23 .33. Într-un stil pe care şi-l propusese să fie simplu, cu fraze simple dar captivante, el a spus vechea poveste a iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire manifestată în Hristos. Subiectul abordat s-a împărţit clar în: 1. Cine era sfântul care suferea la Calvar; 2. De ce suferea; 3. El era capabil să mântuiască şi dorea să mântuiască; 4. Necesitatea de a primi un Mântuitor aşa de mare; 5. Riscurile amânării şi soarta hotărâtă pentru cei care dispreţuiesc îndurarea lui Dumnezeu. În final el a făcut un apel solemn adresat tuturor celor prezenţi să-L accepte pe Mântuitorul, după care, închizându-şi biblia, a adăugat cu şi mai mult patos: „Amintiţi-vă că tâlharul a fost mântuit, aşa că nimeni nu trebuie să dispere, dar“ – a urmat o pauză dramatică – „numai unul dintre ei a fost mântuit, aşa că nimeni să nu se îngâmfe“.
În contrast cu aceasta, duminica următoare, ân Bennett Park Hall, care era o adunare cu alt fel de oameni, în principal cu oameni cu calificări profesionale înalte şi cu o viaţă confortabilă, a început o serie de trei mesaje de evanghelie pe baza textului 1. Petru 1 .2, subiectele abordate consecutiv fiind: 1. Aleşi potrivit cu cunoaşterea de dinainte a lui Dumnezeu Tatăl (prima predică); 2. Sfinţirea temeinică prin Duhul (a doua seară); 3. Spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos (mesajul final).
Cineva se întreba dacă de la faimoasele predici ale arhiepiscopului Leighton (1611-1684), renumit pentru predicile lui asupra epistolelor lui Petru, a mai folosit un asemenea verset pentru a predica trei seri întregi. Erau expuneri măiestrit întocmite şi bine argumentate, pline de aplicaţii evanghelistice, pe care adunearea le-a urmărit cu profund interes. Turner îşi amintea clar acea scenă: „Exact când a sunat ceasul din turla unei biserici din vecinătate, William Kelly s-a suit la pupitru şi a anunţat o cântare, după care a urmat o rugăciune scurtă dar solemnă. Apoi încă o cântare, după care a fost citit pasajul scurt din 1. Petru 1 . Tocmai ne-am aşezat când personajul scurt şi îndesat, împingându-şi în sus pe nas ochelarii până la sprâncene, după cum îi era obiceiul, cu o voce un pic sâsâită, a anunţat: «aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl». A afirmat că un are dreptate cu privire la ceea ce spune textul, dar greşeşte prin ceea ce neagă în urma unei deducţii false, şi, de asemenea, a declarat că şi arminianul a căzut, însă în partea cealaltă. A trecut apoi să accentueze importanţa recunoaşterii harului care mântuieşte pe oricine şi cât de important este ca să u fi primit zadarnic harul lui Dumnezeu. Ceasul bisericii din vecinătate a sunat trei sferturi de oră, şi atunci predicatorul, cu grijă şi fără grabă, a făcut rezumatul şi a anunţat o cântare scurtă, după care adunarea s-a încheiat când a sunat de o oră. A fost întotdeauna un om punctual. Punctualitatea generează punctualitate, iar Bennett Park Hall din zilele lui Kelly ne poate da lecţii în această privinţă“.
O altă amintire din acele zile, pe care un prieten bătrân i-a istorisit-o lui Turner se potriveşte bine aici. Eş scria: „Probabil că îl cunoşteaţi pe Dr. Joseph Kidd (1824 - 1918)[24], renumit pentru talentele şi generozitatea lui, care era medicul personal al Lordului Baconsfield[25]. În perioada în care am trăit la Londra am auzit cum, în seara unei zile de luni din aprilie 1881, când un curier a venit pentru a-l chema pe Dr. Kidd la căpătâiul primului ministru care era pe moarte şi a întrerupt strângerea pentru rugăciune. Am auzit cu toţii de onorariile de o guinee[26] ale Dr. Kidd şi cum le punea el într-o cutie, de unde le scotea pentru a ajuta pe câte un pacient sărac„“. Turner îşi aminteşte mai ales de cum venea bunul doctor împreună cu soţia[27] lui şi vlăstarele tinere ale familiei în dimineţile de duminică. „Barba lui patriarhală, albă ca zăpada şi înfăţişarea lui plină de bunăvoinţă nu pot fi uitate nici după mulţi ani. A citit Psalmul 65 - «Pe Tine, Dumnezeule, Te aşteaptă lauda în Sion», după care a urmat o rugăciune pe un ton domol şi plin de respect, începută cu cuvintele «Sfinte Tată», care a impresionat profund“.
În acele zile, Dl. Spurgeon era foarte critic faţă de William Kelly în lucrarea Comentatori şi comentarii. În primul rând îl critica pentru că era „principal scriitor al şcolii exclusiviste de la Plymouth“, iar în al doilea rând pentru că era „un teolog eminent al Şcolii Fraţilor, care uneori are expuneri foarte abile, dar cu înclinaţii spre dogmele specifice partidei lui“. În al treilea rând el remarca: „Ne pare rău să vedem cum o minte atât de strălucită ca aceea a D-lui Kelly se mărgineşte prin limitele strâmte ale partidei“. În al patrulea rând: „Păcat că un om atât de remarcabil îngăduie ca o inteligenţă superioară să se rătăcească aşa de rău“. În final, după cum am văzut, a adaptat binecunoscutele cuvinte ale Papei, spunând: „Kelly este un om născut pentru univers, dar care şi-a îngustat intelectul prin darbysm“. Aceasta pare a fi mai curând un fel de invidie profesională decât o apreciere a lucrărilor şi a contribuţiei altui lucrător. Spurgeon a lăsat consemnat antagonismul lui faţă de perspectiva profetică a fraţilor. El nu a evaluat întotdeauna cât se poate de corect lucrările celorlalţi. În comentariile sale asupra Apocalipsei îl include pe Kelly, împreună cu alţi autori irlandezi, într-o listă de extremişti futurişti. Aceasta este în mod clar o greşeală a lui Spurgeon, care fie că a avut o imagine falsă despre Kelly, fie că a considerat că William Kelly avea aceeaşi interpretare profetică pe care o avea şi E.W. Bullinger. Cu toate că era un premilenarist sincer (aspect care pare să fie omis de cei care-l urmează în zilele noastre), CHS nu a pătruns slujba profetică mai profundă a unor oameni asemenea lui Kelly. În lucrarea Comentatori… el îl considera pe Kelly ca unul care era departe de gândul lui Dumnezeu pentru că el sugera că Marea Britanie urma să piardă India[28]. În pofida acelor invective, Spurgeon a dat o listă de zece cărţi de-ale lui Kelly care merită să fie incluse în catalogul pentru studenţii şi cititorii lui.
Sigur că, într-adevăr, William Kelly a fost un prieten apropiat şi un colaborator al lui Darby şi că această unitate de gândire şi acelaşi duh a făcut ca lui Kelly să i se ceară să revizuiască şi să editeze scrierile fratelui mai în vârstă. „Sinopsisul cărţilor Bibliei[29]“ şi vreo treizeci sau patruzeci de volume din lucrările lui Darby în engleză, franceză, germană, olandeză şi italiană au fost revizuite cu atenţie de Kelly ca editor. Din respect pentru cel mai bătrân, cel mai tânăr nu a scos niciodată o traducere completă a Bibliei, nici a Noului Testament[30]. Cel mai tânăr l-a preţuit întotdeauna pe cel mai bătrân, căutând să răspândească pe cât posibil scrierile lui JND. Probabil că nimeni nu a înţeles atât de bine valoarea slujbei lui Darby, pe care el îl considera că a fost principalul vas folosit pentru recuperarea adevărului cu privire la biserică şi la speranţa ei. El deseori îşi îndemna cunoştinţele: „Citiţi-l pe Darby!“ Şi aceasta cu toate că odată Darby a lăudat stilul în care scria prietenul său Kelly spunându-i: „Tu scrii pentru a fi citit şi înţeles“. Cu toate că a fost foarte strâns legat de Darby, Kelly nu a fost unul care să-l urmeze orbeşte, ci „legătura adevărului în dragoste“ a cimentat unirea în care fiecare, fiind de acord în principal cu celălalt, şi-a păstrat independenţa în gândire şi acţiune. Aceasta întrucâtva anulează aprecierea lui Spurgeon că William Kelly şi lucrarea lui ar fi sub dominaţia lui Darby. Totuşi nu toate criticile au fost superficiale. De exemplu, WGT aminteşte de un distins cărturar francez (al cărui nume nu-l menţionează), care a scris despre Kelly şi lucrările lui, că ar fi spus: „Kelly – savant, realizator, totul numai logică, filozof“. Un alt critic spunea despre el că „poseda un talent rar întâlnit pentru raţionament logic, multă precizie şi capacitatea de a face cercetări originale şi o mare forţă morală şi o înaltă cultură spirituală“. Un vechi prieten de-al lui, Henry Pontis, scria despre el că „el excela în special ca lector, fiind un vorbitor un bun public cu mesaje impresionante. El nu căuta să epateze cu învăţătura lui, dar transmitea învăţătură temeinică“. Un om de la Oxford[31], care, ca urmare, nu avea tendinţa de a preţui prea mult absolvenţii unei alte universităţi, îl descria pe Kelly ca fiind „un distins absolvent al universităţii sale (Trinity College)“. Se poate considera, deci, că el ajunsese să aibă o reputaţie stabilită.
1881 a fost un an deosebit în amintirile multor fraţi. Remarca laconică pe care a făcut-o odată rectorul Wycliffe College de la University of Toronto, Dr. William Henry Griffin Thomas[32] (1861 - 1924): „Fraţii sunt remarcabili prin aceea că împart drept cuvântul adevărului dar se împart greşit ei înşişi în partide“ s-a dovedit a fi extrem de adevărată. Acea tristă diviziune s-a produs din cauza unei chestiuni ecleziastice şi nu din motive care ţineau de doctrină. Dr. Edward Cronin[33] (1802 - 1882) vizitase o adunare nouă, nerecunoscută, de pe Insula Wight şi nu trecuse pe la adunarea recunoscută din zona Ryde. Adunarea pe la care nu trecuse era renumită pentru corupţia ei, iar adunarea cea nouă căuta părtăşie. Cronin a acţionat din proprie iniţiativă deoarece era un personaj important din primele zile de la Dublin şi era considerat ca fiind unul care respecta principiile scripturale. Mulţi au considerat că patriarhul mişcării fraţilor comisese o eroare ecleziastică. Kelly i-a scris în aprilie 1879 cu privire la aceasta:
„Iubite Dr. Cronin,
Este contrar oricărui principiu sănătos ca unui frate să-i fie refuzată comuniunea, chiar dacă el nu a înţeles timpul şi modul potrivit pentru a-i ajuta pe sfinţii de la Ryde care au probleme. Aceasta nu are nici o valoare spirituală, şi sper că vei înţelege acest fapt. Cred că este de la Dumnezeu ca dumneavoastră şi D-na Cronin să continuaţi ca şi până acum, evitând ici şi colo dificultăţile, dar rămânănd la locul pe care-l aveţi la Masa Domnului la Kennington, mergând şi în alte părţi, după cum aveţi obiceiul. Dacă fraţii şi surorile ar fi avea o asemenea încăpăţânare încât să plece de acolo pentru că dumneavoastră aţi venit, aceasta ar conduce la un principiu greşit – acela care ar face ca orice frate să fie robul oricărui om sucit“
Apoi, la 19 aprilie 1879, i-a transmis unui frate din Kennington această opinie:
„Dragă frate,
Este oare posibil ca unii dintre fraţii de la Kennington să aibă dorinţa de a-şi manifesta dezaprobarea faţă de scumpul Dr. Cronin pentru că a frânt pâinea cu Dl. Finch la Ryde? Oare cei care au împins sau mai şi continuă să împingă pe o cale atât de ne-scripturistică cunosc situaţia de la Ryde atât de bine încât să poată avea o judecată calmă, cuprinzătoare şi sfântă? Sau cumva zeloţii vehemenţi care spun că nu este nevoie de aşaceva consideră că sunt conduşi de Duhul Sfânt? Consider că fraţii de la Kennington au mers prea departe spunând că nu pot avea părtăşie cu fapta, dar că pot fi în părtăşie cu fratele“.
La 10 mai, în adunarea fraţilor de la London Bridge, lui W. K. i-a fost reamintită scrisoarea anterioară, şi atunci el a remarcat: „Se cuvine să le spun fraţilor că, de când a fost scrisă acea scrisoare, mi-am schimbat opiniile … nu este nici o-ndoială că este o încălcare a ordinii şi a principiilor trupului lui Hristos. Problema nu este dacă Dr. Cronin a adus o ofensă, ci dacă în acel caz fraţii sunt îndreptăţiţi să adopte măsurile extreme pe care le-au propus“.
Adunarea din Park Street, unde era Darby, a condamnat dur actul independent al lui Cronin, în timp ce alte adunări nu s-au grăbit aşa de mult să ia poziţie împotriva unui frate conducător atât de venerabil. A rezultat confuzie în toată ţara. În Ramsgate, Kent, tulburarea a dus la despărţirea lui Kelly de unii dintre vechii săi tovarăşi. Dacă ar fi avut mai multă răbdare, atunci chestiunea ar fi fost rezolvată prin chemarea acasă a venerabilului credincios în 1882.
Nu este de folos să spunem mai mult despre aceste triste dezacorduri din 1879 – 81, în care participanţii nu apar într-o lumină edificatoare. Sunt multe alte aspecte pozitive şi realizări ale fraţilor, şi asupra acestora este mai bine să ne concentrăm. Este suficient să spunem că din disputa iscată de condamnarea pronunţată în Park Street, JND şi WK s-au văzut în tabere opuse create printr-o despărţire tragică şi care nu era necesară. Ca o ironie, Kelly a continuat să editeze Colecţia de scrieri a lui Darby, pe care-l admirase atât de mult. A fost o mângâiere pentru mulţi să afle că, la sfârşitul vieţii sale, ca un post-scriptum la ultima sa scrisoare adresată fraţilor de la Londra, John Darby şi-a exprimat dorinţa personală: „Obiectez împotriva atacurilor contra lui William Kelly[34]“.
Unii ai găsit în această schismă ocazia pentru ca, treptat, să se depărteze de principiile exclusive. De atunci şi până la moartea lui Kelly au avut loc regrupări dar şi părăsiri ale comuniunii pe principiile Scripturii. În 1884 Kelly a fost nevoit să reafirme deosebirea esenţială şi continuă dintre calea pe care a urmat-o el cu fraţii săi şi calea celor din adunarea Bethesda, din Bristol în 1848-50. Doctrina lui Hristos şi bethesdanismul a fost republicat în 1890 şi în 1906. Ultimul paragraf din această broşură spune: „Scriptura are cuvânt împotriva păcatului lor cel mare: «Ieşiţi» deci, fraţilor, ca să nu fiţi în comuniune cu păcatele lor şi să nu ajungeţi sub loviturile lui Dumnezeu“. Şi în 1905 a fost nevoie să se explice şi de ce mulţi sfinţi au ieşit din adunarea din Park Street din 1881. Thomas Weston a tipărit broşura intitulată „De ce au ieşit mi mulţi sfinţi din adunarea din Park Street din 1881“, la scurt timp după ce Kelly a scris-o, în martie 1905. Este evident că atunci, ca şi acum, mulţi nu au avut grijă să meargă pe calea cea îngustă. În 1907, la un an după ce Kelly a fost chemat acasă, a fost rândul lui Samuel Tomkins să scrie Un cuvânt de avertizare către adunările în care lucrase Dl. Kelly. Adunarea din Bank Street, Worcester, se unea cu fraţii deschişi şi cu foşti membrii ai partidei Raven, sub influenţa lui Henry Heath şi Alfred Mace[35]. Aceştia au fost excluşi în diviziunea din America din 1906 care a avut loc între raveniţi. Dl. Thomkins continua să avretizeze: „acum suntem sub atacurile a doi dizidenţi din acea grupare, care, după ce au fost excluşi din comuniunea în care fuseseră până nu demult, au continuat să caute, prin tot felul de tertipuri, să dezbine micile noastre adunări“. În ultimii ani ai vieţii sale active nu s-a văzut nici o scădere în lucrările sale. În 1903, la Blackheath, a ţinut unsprezece prelegeri asupra cărţii Iov, care au fost publicate postum în 1919 de către F.E. Race. Aceasta completa alte două cărţi care fuseseră publicate: „Trei prelegeri asupra cărţii Iov“, în 1877[36], şi „Note asupra cărţii Iov“, în 1879. Această ultimă lucrare nu a beneficiat de revizuirea lui atentă, iar editorul a considerat că era cel mai bine să urmeze cât mai îndeaproape transcrierea reporterului. Aceasta face ca ea să fie un exemplu excelent al slujirii sale orale, şi cititorul va descoperi cu siguranţă în text anumite trăiri care nu se pot găsi în lucrările editate de autor.
Ultima serie de prelegeri de Miercuri a început în al optzeci şi cincilea an al lui, subiectul fiind epistolele lui Ioan. La încheierea primului mesaj din acea serie el a anunţat: „Sper, dacă este voia Domnului, să continui aceste prelegeri fără întreruperi“. În mod fericit, el a putut încheia acea serie, pe care a publicat-o în 1905. În prefaţa din aprilie 1905, el scria: „După ce am lucrat timp de mai mulţi ani în Marea Britanie, şi puţin şi peste hotare, pentru a ajuta sufletele să cerceteze în special aceste epistole, prin harul Duhului, sunt fericit că pot trimite spre tipărire volumul, chiar dacă mai are unele lipsuri“. Acesta este caracterizat de vigoarea lui intelectuală obişnuită şi de vorbirea lui incisivă si are un farmec al duhului plin de har care i-a impresionat mult pe unii care au avut privilegiul de a-l auzi. Părea a fi ca un fel de încheiere deplină a lungii slujiri a unei personalităţi importante care a trecut prin multe conflicte şi controverse din sfera ecleziastică. Era oarecum în contrast cu lucrările sale polemice de mai înainte. Unii care îi erau devotaţi au simţit că era un fel de apus de soare glorios al lucrării sale. Spre sfârşitul anului 1905 mulţi au simţit că acelea erau ultimele lui mesaje. Un om foarte evlavios, care-l admirase pe Kelly timp de şaizeci de ani, a remarcat spre sfârşitul uneia din acele seri: „Dacă bătrânul domn ar fi vorbit întotdeauna aşa, poate că lucrurile ar fi evoluat altfel cu unii“.
Dar gândurile pe care William Kelly le-a exprimat în cuvinte arată cum funcţiona mintea lui: „Fraţilor!“ a exclamat el. „Să luăm asupra noastră ca acest puţin timp să-l petrecem despărţiţi de lume şi de comoditatea cărnii, angajaţi în slujirea pentru Hristos. Nimic nu este mai bun şi mai fericit acum şi nimic nu este mai apreciat în cer şi în toată eternitatea decât comuniunea cu El şi închinarea care izvorăşte din aceasta“.
A presupune că scrierile lui Kelly erau citite doare de fraţi sau de cititori evanghelici ar fi o greşeală. Apologetica a avut şi ea un loc în lucrarea lui. În 1869, când atmosfera era încărcată cu speculaţiile lui Lyell, Darwin, Huxley şi ale altora, o prelegere a lui William Kelly a atras multă atenţie. Extraordinara înţelegere a mitologiilor antice, a speculaţiilor moderne şi a limbilor orientale i-a uimit pe mai mulţi care până atunci au considerat că el era partizanul lui J.N. Darby şi un plymothist anchilozat. Mustrarea fină pe care el a adresat-o celor care tremurau ca nu cumva chivotul sacru al Scripturii să fie clătinat de criticii lui s-a exprimat în propoziţii ca următoarele: „Pentru un creştin nu este înţelept să nege fapte reale. De ce să respingi fenomene care arată că pe pământ erau fiinţe vii înainte de Adam, adică înainte de cele şase zile? Altfel, cum am putea scăpa de presupunerea că Dumnezeu a găsit plăcere să facă mari cantităţi de obiecte fosilizate care să pară a fi fost fiinţe care au trăit pe pământ, şi, de fapt, să nu fi fost aşa? Sunteţi dispuşi să acceptaţi ideea că Dumnezeu a căutat să facă lucrurile să pară a fi altcumva de cum sunt în realitate? Sunt rămăşiţe de animale, şi animale care au fost făcute cu caracteristici deosebite de ale animalelor care trăiesc acum. Şi este de presupus că erau anumite condiţii (cum ar fi, de exemplu, că lumea era o mare mlaştină şi că era foarte cald). Nu există nici un temei să te îndoieşti de aceste fapte. Nu consider că un creştin arată înţelepciune sau credinţă dacă neagă ceva de felul acesta. Modul în care Kelly se arăta dispus să accepte dovezile ştiinţifice este în contrast cu respingerea pe care au manifestat-o scriitori ca Philip Henry Gosse, FRS[37] (1810 - 1887), care a rămas la interpretările anterioare[38]“.
Ca orice alt creştin, nici Kelly nu a fost scutit de acel amestec de bucurii şi dureri în viaţa de familie. În 1874 s-a mutat din Kidbrooke Park Road pentru a locui puţin mai aproape de Blackheath, la Kidbrooke Grove 22. Acolo, timp de câţiva ani s-a bucurat de viaţa de familie, copiii au crescut, iar el şi Elizabeth au fost binecuvântaţi cu nepoţi. Familie Kelly se compunea la Blackheath din cea de-a doua doamnă Kelly, un fiu şi trei fiice. Au făcut pregătiri deosebite pentru a-l instala pe George Pemberton Kelly, fiul lor, ca fermier în Africa de Sud. El s-a căsătorit în 1904, la un an după aceea, cu Marguerite, o soră din adunarea din Oake Room, Clapham. Au trăit în Bloemfontein, dar el, singurul fiu care i-a supravieţuit lui Kelly, a murit tânăr pe când era în colonia Orange River[39]. Din cele trei fiice, Frances Elizabeth[40] s-a căsătorit cu un văr, Dl. Edward Plumtree Ramsden, la 3 septembrie 1875, şi a avut opt copii[41]. Alta, Emmie Mathilda Kelly, s-a căsătorit în familia Colquhoun. Cealaltă fiică, Fanny Augusta, a devenit D-na Harry Armitage şi a avut doi copii înainte de moartea lui Kelly.
William Kelly nu a omis niciodată să recunoască ajutorul nepreţuit pe care i l-a dat soţia lui cea talentată, care era şi ea un lingvist desăvârşit. Într-o prefaţă la un volum publicat ca anonim „Psalmii – o nouă versiune cu scurte note“, el o elogiază: „Nu ne cerem scuze pentru redarea cât mai exactă a ebraicii, care deseori produce ceva neobişnuit pentru urechea unui occidental. O versiune pentru publicul larg are, fără-ndoială, alte obiective, dar şi o redare mai literală prezintă interes şi oferă învăţătură celor care doresc să cerceteze atât forma cât şi substanţa cuvântului inspirat, fie că este Vechiul sau Noul Testament, şi aceasta este ceea ce am încercat aici, chiar dacă nu foarte izbutit. Aceasta o spun cu privire la mine personal, deoarece nu am mai avut timp pentru a face ceea ce cineva foarte drag mie a început, dar din cauza bolii a fost nevoit să renunţe după primele cincizeci de pagini. Aceste prime pagini au rămas mulţi ani în mâinile tipografului, şi a fost o lucrare a dragostei să închei aceasta, adăugând şi scurte note asupra scopului specific al fiecăruia din cei o sută cincizeci de psalmi, aşa cum îl înţeleg eu. Un ochi critic poate descoperi mici diferenţe de redare în cuvintele traduse ca naţiuni, popoare şi neamuri. Pe de-o parte m-am simţit dator să nu schimb vreo literă din ceea ce a scris ea, iar, pe de altă parte, să fiu credincios în partea care-mi revenea mie cu privire la sensul exact. Acest memorial este dat fără nume, deoarece oricine este interesat poate înţelege că un nume sau altul nu ar aduce adevăr, ci o încărcătură sentimentală pe care nu doresc să o fac publică atunci când este vorba de lucrurile divine“.
Dar bucuriile din familie au fost afectate de lupte din domeniul ecleziastic. Lupta spirituală în mărturia adunării, care a avut loc în perioada 1879 – 1881, şi pierderile financiare aduse de Bible Treasury[42] au afectat sănătatea familiei, mai ales a soţiei sale, Elisabeth. Într-o scrisoare din acea perioadă el consemna deteriorarea continuă a sănătăţii ei până la o „stare deplorabilă“. În septembrie, într-o scrisoare adresata Dr. Wreford, el spunea că doamna Kelly se apropie de momentul solemn, dar binecuvântat, al plecării pentru a fi împreună cu Hristos. „De marţi, în trei rânduri şi-a luat adio de la mine“. Ea a supravieţuit până la începutul anului următor, zăcând „într-o slăbiciune fizică deplorabilă, dar strălucind în Domnul“ până ce, la începutul lui februarie, a murit, în cel de-al cincizeci şi treilea an al vieţii ei. Chemarea ei acasă este consemnată succint, dar într-un mod emoţionant, într-o scrisoare din 4 februarie 1884[43], scrisă în seara zilei de marţi în care ea murise. El scria: „Spun că Domnul a găsit potrivit să-mi ia sora devotată, soţia şi mama mai multor copii ai mei, şi să nu mai aşteptaţi alte cuvinte de la mine“. În vara aceluiaşi an el a scris despre luptele lui „întâmpinând vrăjmăşie şi trecând prin dureri şi căutând să lucreze mai mult şi nu mai puţin în toată Marea Britanie[44]“.Lucrătorul care n-a precupeţit nici un efort era aproape complet epuizat nervos şi avea nevoie să plece de la Blackheath pentru a se odihni, pentru că altfel nu mai putea continua. A mers pe continent pentru odihna şi schimbarea de acare avea mare nevoie. La scurt timp după ce a pierdut-o pe Elisabeth s-a mutat pentru ultima dată, în apropiere de Blackheath, la Lee, la Verner Lodge, 18A Belmont Park, unde a locuit restul vieţii. Generalul John Gustavus Halliday[45] (1822 - 1917), comandant al Regimentului indian de la Madras, a locuit la numărul 5 (în prezent acolo este numărul 10) şi a frecventat pentru un timp adunarea de la Blackheath. Pe atunci Kelly ajunsese să-şi constituie o bibliotecă foarte mare, care a crescut până ce a ajuns la vreo cincisprezece mii de volume. El cunoştea biblioteca mare a lui JND, care, în 1882, după moartea lui, a fost vândută la licitaţie timp de două zile şi a scos 900 de lire sterline, din care însă Kelly nu a cumpărat nimic, cu toate că s-a interesat de un Nou Testament în greacă cu pagini inserate, în paisprezece volume, care însă a rămas nevândut. Lui Turner i-au rămas amintiri de neşters cu Kelly în bibliotecă: „Imaginea ei cu acel personaj îndesat pe o scară scurtă care se sprijinea de rafturile pline cu cărţi nu poate fi ştearsă din memorie“. Kelly avea o vedere tipică de cărturar şi citea fără ajutorul ochelarilor, pe care, cu excepţia situaţiilor când privea la distanţă, îi purta deasupra sprâncenelor. Turner îşi aminteşte de acea poziţie caracteristică, în care îl găsea pe Kelly cu ocazia vizitelor la biblioteca lui. În această carte ne vom referi mai pe larg la această bibliotecă şi la cum era ea folosită. Niciodată nu a fost departe de cărţi, fie că le cerceta, fie că le publica sau le distribuia. Era un mare iubitor de cărţi, nu numai ca un colecţionar, ci şi citea mult, iar aceasta se vedea în slujirea lui.
Câţiva fraţi din adunarea locală ţineau o librărie la Blackheath – Gospel Book Store -, care era la 62 Tranquil Vale şi distribuia larg literatură. Dr. Thomas Mackern (d. noiembrie 1874) încuraja difuzare largă a cărţilor bune. El locuia la 3 St. Germans Place, Blackheath, şi de acolo călătorea prin toată lumea, consemnând în scrisorile sale publicate locurile pe unde a fost şi unde aveau să mergă lăzile cu cărţi şi ajutoare umanitare. Acele expediţii mergeau în Indiile de Vest, America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă[46].
Gospel Book Store era în legătură cu multe alte librării similare din întreaga lume, inclusiv cu una condusă de Dl. I Tirnley, de la 104 Victoria Road, St. Peter Port, Guernesey, care fusese agentul pentru difuzarea publicaţiilor lui Kelly în perioada în care acesta locuise acolo. Cărţile lui Kelly au fost trimise în toată America de Nord, şi am câteva cu înscrisuri de-ale proprietarilor din Sankt Petersburg, Rusia[47].
Cărţile erau cerute de pe toate continentele: Africa, Asia, Europa şi lumea nouă. Până şi din Japonia au venit cereri pentru cărţi, oamenii fiind pe atunci plini de zel pentru a citi cele mai bune cărţi engleze. Kelly a spus în adunarea lui care erau nevoile şi a trimis cărţi în valoare de 200 de lire sterline, de la cea mai simplă evanghelie până la cele mai înalte adevăruri. Biblioteca engleză liberă avea vreo cinci sau şase ramuri[48]. Nu a uitat niciodată zilele când fusese în Insulele Canalului şi a trimis cărţi la librăria din Guille Allds din Guernesey şi la Biblioteca Publică din Jersey. Interesul lui de a răspândi învăţătură sănătoasă nu a scăzut niciodată. O soră din Bristol i-a scris că ea l-a determinat pe un vânzător de cărţi să pună în vitrină o copie a scrierii „Predicarea către duhurile din închisoare“ pentru a face cunoscută scrierea. O doamnă anglicană a reuşit mai mult în Bolton cu „Isaia“, când a apărut, plătind o duzină de exemplare pentru a face publicitate cărţii în mod similar.
Casa lui era deschisă pentru oricâţi tineri credincioşi ar fi vrut să vorbească cu el despre Scripturi. Următorul incident ilustrează multe alte situaţii în care al a manifesta un interes părintesc.
La o strângere de-a fraţilor angajaţi în lucrarea Domnului, care a avut loc la Londra, se discuta predicarea evangheliei. După ce vorbiseră mai mulţi, printre care şi el însuşii, Dl. Kelly, privind, în cealaltă parte a camerei, la un tânăr care fusese folosit şi era un predicator destul de bun, a remarcat: „Să auzim ce are să ne spună în această privinţă tânărul frate de vis-a-vis“. Imediat, mai mulţi fraţi care erau în cealaltă parte a camerei, dintre care nici unul nu s-ar fi putut spune că era tânăr altfel decât pentru a-l măguli, au privit la el. Când unul dintre aceia a început să vorbească, Dl. Kelly l-a întrerupt spunând: „Bine, bine, dar eu mă refeream la fratele evanghelist tânăr“. Probabil că părerea tânărului respectiv nu avea mare valoare, dar amintirea faptului că un om mare a recunoscut darul lui Hristos în el a strâns-o în inima lui. Curtoazia creştină pe care a arătat-o atunci Dl. Kelly, ca şi în multe alte ocazii similare, poate fi o lecţie pentru unii care, din dorinţa de a curma orice manifestare a „cărnii“ în strângeri, uită că până şi un apostol inspirat îi putea scrie unui tânăr: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea“, şi, de asemenea, către adunarea din Corint, cea plină de daruri: „Dacă va veni Timotei, vedeţi să fie fără frică între voi, pentru că el lucrează lucrarea Domnului ca şi mine. Nimeni deci să nu-l dispreţuiască, ci conduceţi-l în pace, ca să vină la mine, pentru că îl aştept cu fraţii“.
W.G. Turner descrie o împrejurare, când el era tânăr, şi, ca secretar la şcoala duminicală, avea problema de a strânge fonduri pentru trataţia anuală de vară. I-a scris D-lui Kelly cerând o donaţie[49]. A primit ca răspuns o carte poştală complet acoperită cu ceea ce păreau a fi nişte hieroglife minuscule, pe care, descifrându-le, a înţeles că erau o invitaţie să-l viziteze acasă. A fost primit cu multă curtoazie de Dl. Kelly, care, cu toate acestea, l-a supus pe vizitator unui interogatoriu cu privire la motivaţia trataţiei la şcoala de duminică. El a lăsat să se înţeleagă că toată acea chestiune nu se putea încadra în planul general şi a spus că argumentele prezentate nu l-au convins de necesitatea ca şcoala duminicală să organizeze excursii. Turner îşi amintea cum, văzând că-l dezamăgise pe tânărul său vizitator, făcându-i cu ochiul, Kelly i-a spus: „Ei bine, dacă eu nu am libertatea să te ajut în această întreprindere, totuşi nu găsesc nici un motiv să nu-ţi recomand câteva persoane care este foarte probabil să te ajute“. I-a furnizat lui Turner o scurtă listă de posibili donatori, ceea ce a condus la rezultate mulţumitoare pentru tânărul profesor la şcoala de duminică. „Părea ceva irlandez şi era o caracteristică a lui,“ observa Turner.
Turner îşi aminteşte, de asemenea, de următoarea lui întâlnire personală cu Kelly, „când, cu o altă ocazie, un tânăr scriitor obscur, mânat de impulsul de a scrie, dar lipsit de aproape orice alte calităţi de scriitor, s-a adresat lui cu multă reverenţă. Prin disponibilitatea de a-l ajuta, Dl. Kelly l-a făcut pe tânăr să se simtă dator pe viaţă. Fără cea mai mică pretenţie de patronaj, care la alţii deseori strică până şi intenţia cea mai sinceră de a ajuta, William Kelly, cu multă curtoazie, din tezaurul lui intelectual, i-a dat sfaturi bune şi indicaţii înţelepte cum să scrie ceva care să fie publicat“. Istorisirile care circulau despre răposatul John Darby îl interesau atât de mult pe Turner încât el s-a apucat să strângă orice frântură de informaţie de încredere despre JND. I-a prezentat D-lui Kelly manuscrisul. În „William Kelly aşa cum l-am cunoscut,“ Turner îşi aminteşte cum a venit la locuinţa lui Kelly din Lee şi a fost condus în bibliotecă. Kelly l-a îndemnat să se aşeze comod, după care a parcurs manuscrisul „Scurtă schiţă a vieţii şi lucrărilor lui John Nelson Darby“, suplimentându-l cu cunoştinţa lui personală despre JND, corectând erorile şi făcând sugestii despre cum să fie aranjat. Această biografie a lui JND a fost publicată prima dată în 1901. Toţi viitorii biografi ai lui JND trebuie să aibă în vedere faptul că acea ediţie a fost aprobată de două persoane care l-au cunoscut personal şi au fost martori oculari (al doilea martor a fost publicistul Thomas Weston, care fusese în Dublin). Apoi, în încheierea întrevederii, când Turner a îîncercat în mod stângaci să-şi exprime mulţumirea, Kelly a spus: „Te rog, lasă astea, şi vino din nou dacă crezi că-ţi pot fi de folos. Este o mare bucurie să-i ajuţi pe cei care sunt ai Lui. Dureri şi trudă; dureri şi trudă; nimic din ceea ce merită a fi făcut nu se obţine fără dureri şi trudă“.
Perioada Blackheath a lui William Kelly a fost foarte rodnică în toate privinţele: prelegeri, publicaţii, scrieri, slujire, în toate cu rezultate binecuvântate în creşterea adunărilor şi în zidirea creştinilor din aproape orice localitate şi denominaţie – ca mărturie avem scrisoarea de la Sir G. Pigott, ministru de finanţe[50], care, în aprilie 1875, scria: „De când m-aţi văzut, Domnul a găsit cu cale să mă facă să sufăr în urma unei căderi de pe cal, care a avut efectul de a mă face să zac în pat ultimele două săptămâni. Dar, cu toate că sunt astfel cu trupul, m-am bucurat mult de ocazia de a citi cea mai mare parte a scrierilor pe care mi le-aţi trimis şi de a cerceta atent şi a medita la subiectul închinării bisericii. De mult timp sunt dizident faţă de liturghia Bisericii Anglicane şi sunt răzvrătit împotriva acelor forme de rugăciune prescrise pentru congregaţiile mixte, care se cere să fie folosite în orice împrejurare, indiferent de epocă“.
„Am încetat să mai am speranţe şi să caut mângâiere în folosirea lor. Aceasta m-a condus, în urmă cu cinci ani, la o biserică baptistă foarte liberă… Dar acolo, cu toate că nu erau formalităţi, din vreme ce rugăciunile erau făcute pe moment, totuşi nu era închinarea în duh din vreme ce toţi trebuiau să tacă şi numai pastorul, indiferent în ce dispoziţie era, trebuia să compună el rugăciunile pentru toţi. Cu toate acestea, consider că această biserică se apropie cat se poate de acel standard care este un ideal frumos şi nu am văzut o cale de a aduce îmbunătăţiri“
„Tocmai înainte de a vă vedea aici (Basingstoke), fiul meu mi-a atras atenţia asupra a trei capitole din epistolele lui Pavel, şi anume Efeseni 4 şi 1. Corinteni 12 şi 14 (pe care le cunoaşteţi atât de bine), împreună cu diferite pasaje din Faptele apostolilor cu privire la strângerea laolaltă a apostolilor şi a primilor creştini pentru a frânge pâinea. O cercetare atentă a celor de mai sus a constituit o ocazie excelentă pentru a ne pregăti pentru prelegerile dumneavoastră «Închinarea creştină» şi «Slujirea creştină» etc. Mulţumindu-vă pentru copiile pe care mi le-aţi trimis, găsesc plăcerea de a vă mulţumi pentru că le-aţi scris. Consider că ele sunt fără drept de apel şi m-au convins că existenţa unui singur conducător al adunării de închinare este o instituţie omenească“.
„Am frânt pâinea în acea sală modestă pentru prima dată chiar cu o zi înainte de a cădea de pe cal… Ce mare privilegiu este să ai lumina cunoştinţei adevărului lui Dumnezeu!“
„De mult timp mă bucuram de studiul cuvântului lui Dumnezeu şi de pacea şi bucuria pe care el o dă credinţei. Dar îmi mai lipsea ceva, şi aceea era comuniunea cu Hristos în închinarea publică. Cred că această problemă este acum rezolvată şi datorită unor scrieri ca ale dumneavoastră, dar în principal prin harul lui Dumnezeu“.
În adunarea de la Blackheath erau semne de creştere şi slujirea lui a fost însoţită de creştere.
[1] n. a.) Atât în răscoala ţăranilor din 1381 cât şi în rebeliunea lui Jack Cade din 1450, răsculaţii au aşezat tabăra la Blackheath. Revolta din Cornwall, din 1497, a fost înfrântă de Henry al VII-lea la Blackheath.
[2] n. a.) Vedeţi jurnalul lui John Wesley, 19 mai 1739
[3] n. a.) Vedeţi „Eleven Lectures on the Book of Job“ (Unsprezece prelegeri asupra cărţii Iov), publicată postum (deci fără a fi fost revizuită de Kelly. şi, în consecinţă, o reprezentare foarte fidelă a stilului în care vorbea el) de F.E. Race în 1917 (n. tr: scrierea este prezentă la www.stempublishing.com)
[4] n. a.) F.E. Race a compus o cântare pe care a numit-o după Bennett Park
[5] n. a.) Vedeţi „Blacheath Village and Environs“, Rhind
[6] n. a.) Născut la Aberdeen, el s-a convertit la Hristos la o vârstă tânără. A studiat la Universitatea din Aberdeen şi a obţinut licenţa la 21 de ani. În 1862 s-a căsătorit cu Helen Milne şi au trăit împreună 51 de ani. Au avut trei fii şi trei fiice. El a ajuns presbiter în Biserica Liberă a Scoţiei la o vârstă relativ tânără pentru o asemenea funcţie. Învăţătura lui despre venirea Domnului a ajuns să fie mult prea stăruitoare pentru Biserica Liberă, aşa că a părăsit acea biserică şi a început o lucrare în Huntly. A venit la Blackheath în 1880, succedându-l pe Dr. Tate la cabinet. A fost înmormântat în Cimitirul Lee la 12 februarie 1915 (Beleiver’s Pathway, vol. 36, nr. 424, aprilie 1915)
[7] n. a.) Vedeţi „Half a century, the autobiography of s Servant“, 1930
[8] n. a.) A fost ginerele lui Thomas Neatby. În 1877 a locuit la Londra, în 15 Steels Road, Haverstock Hill
[9] n. a.) În 1877 Snell avea adresa la 17 Eyre Street, Sheffield, iar în 1882 la Montgomery Mount.
[10] n. a.) De exemplu, omul de afaceri Aaron Eckton, care a trăit acolo aproximativ între 1850 şi 1900. A locuit în camera alăturată adunării, iar un descendent de-al lui care trăieşte în prezent crede că el fusese în adunarea din Bennett Park chiar de la-nceput. S-ar putea ca William Kelly să fi avut un rol în convertirea lui şi Aaron s-ar putea să fi ajutat la construirea localului. Fiica lui Aaron şi soţul ei au fost apropiaţi de fraţii în comuniune cu Kelly.
[11] n. a.) Care mai târziu s-a unit cu Biserica Baptistă din Greenwich South Street
[12] n. a.) Dennett cunoştea scrierile fraţilor şi, prin 1869-70, avea în biblioteca lui lucrarea „Lucruri vechi şi noi“ a lui Mackintosh
[13] n. a.) Lucrarea lui Dennett a apărut cu doi ani înainte să se fi mutat Kelly în zonă, fiind publicată mai apoi sub titlul „Fraţii de la Plymouth, ridicarea lor, învăţăturile şi dezbinările lor“, a doua ediţie apărând în 1870.
[14] n. a.) Probabil unul din familia Rossier
[15] n. a.) Kelly l-a cunoscut şi l-a auzit pe B.W. Newton, iar aprecierea lui a fost: „BWN a fost un vorbitor rece, din ce pot mărturisi eu, şi un scriitor fără multă ungere. Şi nu numai atât, ci, cu toate că, la Oxford, era un cunoscător de prim rang al clasicilor, critica lui era deficitară şi producea deseori monstruozităţi, iar logica lui era la fel de greşită ca a oricărui om deştept pe care l-am întâlnit vreodată, după cum poate vedea orice om competent citind lucrarea lui «Gânduri asupra Apocalipsei». “ J.N. Darby şi R.M. Beverley au fost doi critici competenţi ai acelor Gânduri…
[16] n. a.) În 1875, Cocs a scris „Destroying and Building or a few remarks on a pamphlet entitled «The Step I Have Taken»“ (Dărâmând şi construind sau câteva gânduri asupra unui pamflet intitulat «Pasul pe care l-am făcut»). De asemenea, el a mai scris şi „Plymouth Brethrenism examined“ (Cercetare a Frăţietăţii de la Plymouth), tipărită la Woolwich.
[17] n. a.) Noel consemnează în jurnalul său că la-nceput fraţii ţineau la muzică şi că încercau să cânte bine, chiar dacă multe persoane fără cultură muzicală au venit în părtăşie pe parcursul anilor.
[18] n. a.) Această remarcă este eronată deoarece Kelly nu a fost niciodată preot ordinat.
[19] n. a.) Aceasta pare să-l contrazică pe C. Maurice Davies, care, în 1875, în Unorthodox London, spunea „Dl. Kelly este un vorbitor plăcut şi fluent“. Se poate ca el să-şi fi modificat vocea pentru a se adresa Londrei într-o asemenea ocazie solemnă.
[20] n. a.) D-na Kelly a contribuit mult la această lucrare, dar nu a făcut ea totul. În prima ediţie a prelegerilor sale asupra cărţii Isaia, el menţiona că au fost folosite notele luate de un tânăr prieten, al cărui nume nu ni-l dă. Domnişoarele Hammond mi-au spus că au continuat lucrarea de a consemna în stenograme mesajele fraţilor până la al doilea război mondial 1939-1945.
[21] n. a.) Ca evanghelist el nu-şi alegea dinainte subiectul mesajului, dar ca învăţător îşi anunţa dinainte titlul prelegerilor. Au fost consemnate şi publicate peste o sută dintre predicile de evanghelizare ale lui Kelly
[22] n. a.) Timp de unsprezece ani a fost preşedinte al Comitetului pentru Revizuirea Noului Testament
[23] n. a.) Renumit în principal pentru monumentala sa ediţie a Noului Testament
[24] n. a.) Vedeţi şi Septima, Peculiar People (1935), care completează imaginea
[25] n. a.) Primul ministru britanic, Benjamin Disraeli
[26] n. tr.) Guineea era o moneda de aur care a fost emisă între 1663 şi 1816, perioadă în care valoarea ei a crescut mult.
[27] n. a.) Familia Kidd a locuit în principal la Brooklands House, 20 Brooklands Park, în perioada 1859 – 1917. Doamna Sophie Kid, născută Mackern, a fost înmormântată împreună cu fratele ei, Dr. Thomas Mackern, alături de William Kelly în cimitirul Charlton, iar Dr. Joseph Kidd în cimitirul Eltham. Ei erau originari din Limerick, Irlanda.
[28] n. a.) În „Prelegeri asupra profeţilor mici“, cu privire la Ioel, pasajul care a ofensat este următorul: „Am convingerea că, nu peste mult timp, influenţa occidentală va fi complet eliminată în est şi că dominaţia ţării noastre asupra Indiei nu va dura mult. Dar aceasta este doar o paranteză, şi, dacă se va arăta a fi adevărat, aceasta arată cât de important este să judeci lucrurile scriptural şi cum judecata scripturală pregăteşte pe cineva pentru evenimente care, când se produc, îi zdruncină serios, dacă nu chiar îi paralizează, pe cei care nu au crezut, în timp ce evoluţia care pregăteşte calea pentru marile schimbări din zilele din urmă este în acord cu credinţa celor care cred cuvântul lui Dumnezeu, care vor fi gata să le primească şi nu vor fi surprinşi“. În Comentatori şi comentarii, CHS scria: „În profeţii mici Dl. Kelly găseşte multe lucruri din care noi nu putem vedea nici o urmă, de pildă faptul că vom pierde India. Este păcat că un om atât de remarcabil permite ca un intelect atât de superior să se rătăcească atât re rău“.
[29] n. a.) Acesta a apărut prima dată în revista The Present Testimony (Mărturia actuală) între 1849 şi 1871, editat de G.V. Wigram şi publicat la Groombridge, London, de W.H. Broom
[30] n. a.) Present Truth Publishers, Morganville USA, au adus un mare serviciu prin publicarea în 1995 a unei mari părţi din Noul Testament al lui Kelly în paralel cu JND, însoţite de notele critice ale editorului Denis Ryan
[31] n. a.) În amintirile lui Turner este prezentată părerea lui E.E. Whitfield despre W.K.
[32] n. a.) Un preot anglican care l-a ajutat pe L.S. Chaffer (1871 - 1952) să întemeieze Seminarul teologic din Dallas
[33] n. a.) Cronin a fost unul dintre primii care a frânt pâinea la Dublin în 1820. Statornicia cu care el, împreună cu toată casa lui care s-a întors la Hristos, a rămas alături de Darby, făcut ca el să fie un bătrân respectat între fraţi. Sora lui Cronin, Nancy, a fost pentru puţin timp căsătorită cu John Parnell, Lord Congleton, ea murind în 1862 în Siria. Edward Cronin era căsătorit din 1838 cu Frances Kennaway (fiica lui Sir John Kennaway). Fiul lui, Eugene, s-a căsătorit în 1867 cu verişoara lui, Emily Frances Kenaway. Fiica lui, Susie, s-a căsătorit cu Samuel Frederic Hedman (aprox. 1876) din Goteborg, pionier al mărturiei adunării în Suedia. El a locuit în sudul Londrei, la Claremont House, Brixton Road.
[34] n. a.) Acest post-scriptum a fost suprimat de cei cu anumite înclinaţii partizane, şi unele copii au circulat fără el
[35] n. a.) Alfred Mace, fiul celui care a luptat pentru Premiul Victorian, împreună cu Lord Adelbert P. Cecil a avut un rol important în excluderea lui F.W. Grant în 1885. Este o ciudată întorsătură a istoriei că Mace şi Heath împreună cu Russell Elliott, A.E. Knight şi alţii, au încercat, dar fără prea mult succes, să se amestece cu fraţii deschişi, folosind localul de conferinţe Devonshire House. Printre cei care au părăsit adunarea în 1887 a fost şi Thomas Neatby, după ce mai înainte fusese alături de D. Kelly
[36] n. a.) WK a avut două prelegeri asupra Cântării Cântărilor, la Blackheath, în 1877, publicată mai târziu de FER, la Londra, diferită de cea din 1894 Translation and Brief Remarks (Traducere şi scurte note), publicată de T Cheverton, Londra
[37] n. tr.) Fellow of the Royal Society – Membru al Societăţii Regale
[38] n. a.) Sir Edmund Geese, în lucrarea „Tată şi fiu“, relatează cum tatăl lui, care a făcut experimente în domeniul biologiei marine a publicat un eseu asupra capitolului unu din Geneza, în apărarea învăţăturii ortodoxe curente atunci. Remarcile sale asupra geologiei şi creaţiei a făcut ca presa să spună „Dumnezeu a ascuns fosilele în stânci pentru ca să-i ispitească pe geologi la necredinţă“, a atras batjocora lui Huxley şi l-a determinat pe Charles Kingsley, un prieten apropiat al lui Gosse, să scrie că „nu putea renunţa la concluzia la care a ajuns cu greu, după douăzeci şi cinci de ani de studiu al geologiei, pentru a crede că Dumnezeu a scris în stânci o minciună“
[39] n.a.)George Kelly a locuit la Crlton, Leenee River, ORC. Spre sfârşitul anilor 1960 au încetat adunările Kelly care mai rămăseseră în Africa de Sud. Au fost adunări în Kloofstraat, Capetown şi Maitland.
[40] La 3 februarie 1875, Kelly scria: „Mulţi din Guernesey vor dori să ştie că fiica mea cea mare, Bessie, este logodită cu Dl. P.R., fiul cel mai mare al D-lui. R.“
[41] n. a.) Primul în iulie 1876 şi ultimul în iulie 1891, care a murit în 1981.
[42] n. a.) Vedeţi scrisoarea din noiembrie 1881: „Se urmăreşte, desigur, distrugerea BT, şi deja, de mai mulţi ani, înregistrez pierderi constante. Dar consider că, pentru Domnul şi pentru ai Săi, se cuvine să continui, chiar dacă familiei Morrish nu i se poate da permisiunea de a-l tipări sau publica“.
[43] n. a.) Elisabeth a fost înmormântată la cimitirul Charlton, la 9 februarie 1884 (secţiunea A, lot 17B), în acelaşi loc ca Malcolm Montgomrey, care murise în 1880
[44] n. a.) scrisoare din august 1884
[45] n. a.) Halliday a fost un personaj interesant şi foarte iubit în acea vreme. Bunicul lui, Dr. Matthew Halliday, a fost medic al Curţii Imperiale de la Sankt Petersburg în ultima parte a domniei Ecaterinei cea Mare. John s-a căsătorit în 1845 cu verişoara lui, Miss Lucy Cotton din Petrograd. El a comandat regimentul în diferite locuri din India şi Burma. După 1888 a devenit Mare General al Armatei Indiene. A fost un foarte bun lingvist, cunoscând franceza, germana şi hindusa, dar având şi anumite cunoştinţe de greacă şi de ebraică din studiul biblic. A fost un om smerit şi a slujit mulţi ani la Loampit Vale Gospel Hall, în Lewisham. Adresa lui era Church Terrace, Lee, Kent. A murit la 4 februarie 1917 şi a fost înmormântat patru zile mai târziu la cimitirul Lee (revista Believers’ Pathway, vol. 38, Martie 1919, pag. 38)
[46] n. a.) Charles Stanley, argintarul şi evanghelistul din Sheffield
[47] n. a.) Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit (Prelegeri asupra învăţăturii Noului Testamant cu privire la Duhul Sfânt), publicat de W.H. Broom în 1868 şi semnat în 1869 de H Kölkenbeck, un evreu convertit. Lista de adunări din ianuarie 1873 cuprinde şi adrese din Sankt Petersburg şi Moscova.
[48] n. a.) „Letters of Interest“ (Scrisori interesante), 1891-1896, editată de W.J. Lowe, indică faptul că în Japonia erau vreo douăzeci de localităţi în care fraţii aveau strângeri. Mai mult, scrierile lui JND şi Herbert George Brand (1865-1942), din Forrest Hill, Londra, erau disponibile şi în limba japoneză. (În 1901 adresa lui Brand din Marea Britanie era 10 Montague Road, Richmond, Surrey)
[49] n. a.) W.G. Turner a fost profesor la şcoala duminicală din Greenwich, din Concert Room, Royal Hill, încă din ianuarie 1888
[50] n. tr.) engl: Baron of the Exchequer – funcţie aproximativ echivalentă cu cea de şef al administraţie taxelor
sursa: https://comori.org/