Categorie: Biografii crestine
Introducere
Dumnezeul meu poate înmulţi acolo unde nu este nimic. Această mărturie de credinţă era principiul director al evanghelistului Albert Wintehoff. Râvna în lucrare, modestia, cunoaşterea Bibliei şi credinţa practică, iată ce găsim în viaţa sa. El putea să spună, ca şi apostolul Pavel: Ştiu să fiu smerit, ştiu să fiu în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte; (Filipeni 4:12,13 ).
Ce m-a făcut să scriu biografia unui om pe care nu l-am cunoscut? Mai întâi de toate am auzit multe anecdote referitoare la Albert Winterhoff care păreau ireale, caci el a trăit adevărate minuni. În al doilea rând, am fost mirat de lipsa de teamă care îl caracteriza, în timpul nazismului, şi m-am întrebat de unde avea această tărie şi energie a credinţei. Într-un timp când cunoştinţa şi experienţa printre creştini sunt apreciate foarte mult, am ajuns la convingerea că am urmat foarte puţin urmele acestui om.
De asemenea, am început să vizitez fraţi şi surori în vârstă, care l-au cunoscut pe Albert Winterhoff. "Biografia personală", adunată de Karl Winterhoff, a fost pentru mine un ajutor preţios. În Frisia orientală am avut ocazia să-l ascult pe fratele Konig, bătrân şi foarte bolnav, care mi-a povestit, cu o privire luminoasă, experienţele sale cu prietenul său Albert. Câteva ore mai târziu, fratele Konig a plecat la Domnul. De o maniera independentă, mulţi fraţi în vârstă din Frisia orientală, mi-au spus că nu au întâlnit niciodată un frate care a trăit cu o astfel de energie a credinţei şi o aşa smerenie.
Mulţi prieteni s-au bucurat când au auzit că mă preocupă gândul să scriu câteva aspecte din istoria vieţii sale. Deşi această biografie a fost terminată în anul 1981, ea a fost lăsată deoparte fără a fi publicată până în anul 1998. Această biografie a apărut cu scopul de a da curaj fiecărui credincios, pentru a trăi în adevăr dedicaţi şi devotaţi pentru Domnul Isus. O viaţă de credinţă este rodul unei vieţi intense şi permanente de rugăciune şi a unei cercetări asidue a Bibliei. Cercetarea Bibliei va conduce la ascultare, fără compromis şi fără condiţii. În toate acestea, Albert poate fi model pentru fiecare.
Câteva indicaţii cu privire la modul de prezentare al acestei biografii: Nu este vorba de o lucrare cu caracter ştiinţific şi istoric. Cel care se aşteaptă la aşa ceva, va fi cu siguranţă dezamăgit. Aproape toate faptele citate se bazează pe o transmitere orală, astfel că prezenţa eventualelor inexactităţi nu este exclusă. Autorul şi-a luat răspunderea de a compara diversele declaraţii ale persoanelor intervievate, astfel că o falsificare a adevărului să fie exclusă.
Copilăria şi tinereţea
A fost o mare bucurie în casa băcanului Carl Winterhoff - primul comerciant înscris în registrul oficial din Schwelm - când soţia sa, Henriette, a adus pe lume la 29 martie 1875 al şaselea copil al său, micuţul Albert. Fraţii şi surorile sale erau nerăbdători să vadă cu cine seamănă mai mult micuţul lor frăţior. Ei priveau în pătuţul unde era culcat şi din care îşi cerea laptele într-un mod insistent. Minune divină: micuţele mâini, picioruşele, căpşorul, toate erau bine alcătuite. Cum era aceasta posibil? Marele Dumnezeu şi-a pus mâna Sa asupra micuţului Albert: "Ochii Tăi au văzut fiinţa mea neîntocmită şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele: zi de zi se formau când nu era încă niciunul" (Psalmul 139:16 ).
Albert era al şaselea copil din a doua căsătorie şi alţi patru au mai urmat. Astfel a crescut Albert în sânul familiei sale. El se juca liber cu prietenii săi de care nu se distingea cu nimic. La vârsta de şase ani a mers la şcoala publică din Gevelsberg-Vogelsang pe care apoi a părăsit-o pentru a merge la colegiu. Îi plăcea foarte mult să studieze, gândind cu siguranţă că într-o zi o să devină un comerciant renumit ca şi tatăl său.
Totuşi, un lucru nu-i era încă clar şi nu l-a experimentat decât mai târziu: Albert avea nevoie de un Mântuitor care să-l curăţească prin sângele Său de numeroasele sale păcate, cunoscute sau ascunse. El nu se gândea la aceasta în acea perioadă, dedicând cea mai mare importanţă studiului, jocului şi armoniei familiale prin prezenţa împreună la biserică sau prin ascultarea citirii zilnice a Bibliei.
După ce a terminat studiile la colegiu, a început un curs comercial în cadrul firmei August Borkey din Gevelsberg, pentru a urma cu zel exemplul tatălui său. Ca ucenic conştiincios primeşte admiraţia superiorilor. Înţelege repede noţiunile noi, arătând practic calităţile sale de comerciant. Viitorul se înfăţişa deja clar în faţa sa, cu un loc cu totul secundar pentru Dumnezeu. Mai târziu, când va înainta în vârstă, va putea să se ocupe şi de existenţa lui Dumnezeu, dacă împrejurările îl obligă. Va avea timp şi pentru aceasta. Pentru moment, se preocupă să înveţe cât mai mult în meseria sa cu ambiţie, zel şi energie, gândind că aceasta ocupă locul principal în viaţa omului. A fi onest, consecvent, plin de zel şi înţelept, iată ce era important pentru viaţa sa. Cu aceste calităţi va putea să stea în faţa lui Dumnezeu când va veni ziua. S-a gândit vreodată tânărul Albert că şi un tânăr poate muri subit? Ce s-ar întâmpla atunci? Dar Marele Dumnezeu avea îndreptate privirile Sale spre acest tânăr, nelăsându-l să meargă pe căile sale proprii.
Convertirea
La vârsta de 17 ani, Albert s-a întâlnit cu un credincios, August Hedtmann, papetar. Acesta îl slujea de mult timp pe Dumnezeul Cel viu şi-L cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitorul şi Domnul său. El avea pe inimă într-un mod particular aducerea rudelor sale la Domnul. Se ruga adesea pentru ca rudele sale apropiate şi mai îndepărtate să poată fi convertite!
"Ascultă-mă, iubitul meu Albert", i-a spus el într-o zi, "trebuie să te converteşti, trebuie să te pocăieşti de întreaga ta viaţă înaintea Dumnezeului Cel viu". "Ah! August", răspunse Albert, "lasă-mă în pace, eu sunt în ordine şi nu am făcut rău nimănui. Fiecare are modul lui propriu de a fi fericit. Lasă-mă în pace, te rog". Dar August Hedtmann nu l-a lăsat. Se ruga pentru Albert, fără a neglija să-i adreseze cuvinte de înduplecare (2. Corinteni 5:11 ).
Într-o zi, Albert primi un tractat suedez cu privire la sfârşitul lumii. Lucrul acesta l-a făcut tare neliniştit şi, în tristeţea sa, s-a îndreptat spre August Hedtmann. Acesta i-a explicat că teama sa nu era decât consecinţa lipsei sale de pace cu Dumnezeu şi că oamenii nu pot prezice sfârşitul lumii. În orice caz, Scriptura spune cu privire la viitorul pământului şi al oamenilor: "Dar ziua Domnului va veni ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime" (2. Petru 3:10 ). "Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veştmânt şi vor fi schimbate" (Evrei 1:11,12 ). "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece" (Matei 24:35 ). "Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele" (Apocalipsa 20:11 ). "Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Evrei 9:27 ).
Albert a meditat intens la aceste cuvinte, şi a ajuns la concluzia următoare: "Dacă aceasta este adevărat, ce voi face eu? Mă voi înfăţişa la judecată, căci am făcut multe păcate: minciună, furt, neascultare, voinţă proprie; iată, fără îndoială, păcatele din viaţa mea, dar în cele din urmă, ele se găsesc la toţi oamenii. Să le mărturisesc cu o inimă sinceră Dumnezeului Cel viu sau să mă comport ca un laş? Este scris în Apocalipsa 21:8 : "Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatrii şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a două moarte". Laşitatea, necredinţa, minciuna, toate acestea se găsesc în viaţa mea, fără îndoială, şi atunci eu voi merge în locul de pedeapsă! Este drept? Vai de mine dacă aceasta este adevărat! Simţea foarte clar starea sa păcătoasă, şi laşitatea pentru a-L mărturisi pe Hristos înaintea altora.
Lacrimile curgeau pe faţa sa. S-a aplecat încet, apoi a îndoit genunchii şi cuvintele următoare au venit pe buzele sale: "O, Dumnezeule, am minţit, sunt un laş, sunt necredincios, ai milă de mine, te rog, viaţa mea nu este decât păcat, din talpa piciorului până în creştetul capului. Oh! Te implor, iartă-mi vinovăţia, salvează-mă, răscumpără-mă, te rog, te rog".
Şi atunci, Albert a putut citi în Biblie: "...te-am chemat pe nume, eşti al Meu" (Isaia 43:1 ); "Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi" (Evrei 10:14 ); "Nicidecum nu-Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor" (Evrei 10:17 ); "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1. Ioan 1:9 ).
Pentru Albert, era tot ce avea nevoie. Avea acum o nouă viaţă, era o nouă creaţie, Hristos era acum viaţa sa, Domnul Isus a plătit la cruce toată datoria sa. Ce bucurie izvora din inima sa: "Pentru Tine, Mare Dumnezeu, se cuvine recunoştinţa inimii mele, pentru că L-ai dat pentru mine la moarte pe Fiul Tău, şi pentru că L-ai înviat. De acum vreau să Te slujesc. Domnul Isus doresc să fie modelul vieţii mele". Astfel, la 17 ani, Albert a găsit pacea cu Dumnezeu, primul din marea familie Winterhoff cu 14 copii ai săi, la care s-au adăugat 2 copii de la asistenţa socială.
Această bucurie putea fi văzută de cei din jurul lui. Mai întâi, părinţii, fraţii şi surorile sale au fost martorii lucrării lui Dumnezeu în el, apoi, a dorit să facă parte de viaţa cea nouă colegilor de muncă şi în cele din urmă locuitorilor din Gevelsberg-Vogelsang, care trebuiau să audă vestea bună a Evangheliei. El a citit în Faptele Apostolilor 1:8 "Şi veţi fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului". Aşa că tânărul Albert a împărţit tractate, şi a început slujba sa de evanghelizare din casă în casă. Cei din familia sa l-au ascultat, dar nu au fost convinşi imediat; colegii de muncă au fost avertizaţi că a devenit puţin nebun; cu privire la locuitorii din Vogelsang, unii erau uimiţi de noua preocupare a lui Albert, iar alţii au început să râdă de el. Nicio casă nu a scăpat de anunţul evangheliei. Vrând-nevrând, fiecare familie a auzit vestea bună din gura tânărului slujitor al lui Dumnezeu. Această slujbă a fost însoţită de o viaţă de rugăciune stăruitoare şi de un studiu al Bibliei. Totdeauna se adresa oamenilor pe care-i întâlnea, rugându-i să vină la Domnul Isus şi în fapt, Dumnezeu Îi acorda roade vizibile. Cu timpul, toată familia sa a venit la credinţă, ca şi mulţi locuitori din Vogelsang.
În scurt timp a citit toată Biblia, învăţând şi memorând versete. "Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori; ci plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte. Şi el este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se veştejeşte; şi tot ce face prosperă" (Psalmul 1:1-3 ). "Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este în Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre un râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod" (Ieremia 17:7-8 ).
Studii misionare la Bonn
Albert a încheiat perioada de instruire în cursul căreia a primit Cuvântul lui Dumnezeu ca un copil nou-născut dornic după laptele binefăcător şi curat (1. Petru 2:2 ). El a arătat în toate privinţele şi de o manieră vizibilă, o creştere rapidă în credinţă. După aceasta, a avut dorinţa să trăiască în totul doar pentru Domnul Isus. La Uniunea creştină a tinerilor din Gevelsberg a lucrat cu multă râvnă pentru Domnul său. Însoţit de prietenul său, de asemenea credincios, Fritz Eisenberg, şi-a propus să urmeze o şcoală misionară, pentru a merge apoi la hotentoţi (trib în Africa de sud n.tr.) ca să le vestească Evanghelia. Totul a fost pregătit prin rugăciune. Părinţii săi au fost de acord, şi astfel cei doi prieteni s-au îndreptat îndată spre Bonn. La ce se puteau aştepta acolo?
Fondatorul acestei şcoli a fost profesorul Theodore Christlieb (1833 - 1889). Ca tânăr pastor şvab de douăzeci şi cinci de ani, a fost în slujba parohiei germane din Londra între anii 1858 - 1865 şi a fost profund impresionat de bogata activitate misionară şi evanghelică din Anglia. A făcut cunoştinţă cu predicatorul C.H. Spurgeon care vorbea în acea perioadă la mari mulţimi în marea sală "Tabernacle Métropolitain". Mai târziu, Theodore Christlieb s-a interesat de Wesley şi Whitefield, care erau oameni ai lui Dumnezeu şi prin diverse scrieri către bisericile germane, pune înaintea conştiinţei lor lucrarea de evanghelizare. În anul 1879-1880 traduce două cărţi din engleză: "Viaţa şi lucrarea evanghelistului Charles G. Finney, un glas de trezire din zilele noastre" şi "Viaţa şi umblarea predicatorului Robert Murray M'Cheyne". El i-a abordat pe pastorii germani, cerându-le stăruitor să evanghelizeze mai mult.
În anul 1883, Christlieb a cumpărat o casă la Bonn pentru nevoile pastorale ale comunităţilor creştine şi pentru evanghelizare unde puteau fi formaţi evanghelişti. În anul 1885, l-a cooptat pe Elias Schrenk la lucrarea de evanghelizare din Germania şi deschide oficial în 1886 Johanneum, sau "aşezământul Ioan". În această şcoală, oamenii credincioşi erau iniţiaţi cu privire la metodele de evanghelizare şi la studiul Bibliei.
Albert şi prietenul său Fritz Eisenberg au studiat cu râvnă toate materiile disponibile şi astfel au putut să cunoască învăţăturile periculoase ale lui Schleiermacher. Acestea îndreptau privirea către omul religios (moral) în loc să îndrepte spre Dumnezeu şi descoperirea Sa, ele deschizând uşa neoprotestantismului libertin în Biserică. În timp ce participa la un seminar, Albert a auzit pe un profesor spunând: "Teologia lui Schleiermacher este, până în prezent, cu totul aparte în raport cu celelalte, a cărei înţelegere este necesară pentru a cunoaşte structura teologiei din prezent". Această frază s-a întipărit profund în memoria lui Albert, încât a putut să o repete mai târziu fiilor sai.
În această şcoală a cunoscut mai bine râvna pentru evanghelizare. Totuşi se plângea adesea de hrana spirituală, comparând-o câteodată cu nişte pietre. Era cu adevărat necesar să înveţe a cunoaşte multe erezii, pentru a le combate? Nu era mai bine să aprofundeze învăţăturile sfinte pentru a fi păzit de erezii?
Pentru a câştiga ceva bani, pe lângă partea teoretică, lucra adesea seara târziu, şi chiar noaptea, la spital. În acel timp, a izbucnit o epidemie de tifos exantematic şi mulţi bolnavi aveau nevoie de mângâiere. El s-a dedicat în întregime bolnavilor, fiind de ajutor oriunde era nevoie. Târziu în noapte, cădea pe pat, epuizat de oboseală, apoi dimineaţa devreme, mergea la seminarii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De multe ori, în această perioadă, se întreba dacă este de folos să urmeze studii teologice sau să frecventeze o şcoală biblică, pentru lucrarea de evanghelizare.
Adesea, împreună cu prietenul său, petreceau timp în rugăciune şi în cercetarea Bibliei: erau orele cele mai binecuvântate. În această perioadă a contractat mai multe boli, care i-au creat multă suferinţă mai târziu. Odată a avut o fractură în timp ce transporta un bolnav. Această extenuare a avut un efect nefavorabil asupra sistemului său nervos. Totuşi nu făcea caz de sănătatea sa; dorea să-L slujească pe Domnul oriunde şi cât era posibil. Nevrând să arate gazdei sale cât este de extenuat, a devenit foarte agitat din cauza nopţilor nedormite.
Dar Domnul L-a oprit din drum. Ca urmare a muncii sale istovitoare, într-o zi a fost cuprins de o hemoragie instantanee şi astfel a fost declarat inapt pentru a merge la Tropice (Africa de sud). Prin urmare, dorinţa lui de a deveni misionar nu s-a putut realiza. Mai întâi a fost pentru el un şoc puternic, căci avea convingerea că Dumnezeu voia ca el să plece misionar. Dar voia ca în orice împrejurare să se comformeze căilor lui Dumnezeu şi aştepta călăuzirea Sa.
După asimilarea cunoştinţelor teoretice, s-a întrebat dacă trebuie sau nu să continue studiile. S-a rugat Domnului şi a primit convingerea că trebuie să urmeze studiile. I-a spus tatălui său de dorinţa sa, dar acesta i-a răspuns: "Albert, din nefericire nu mai am bani pentru aceasta, fraţii tăi au şi ei nevoie de pregătire". De fapt, unii dintre fraţii săi duceau o viaţă în totul dezordonată. Unul dintre ei a mers până acolo că şi-a aprins ţigara cu o bancnota de 50 de mărci. Albert a fost mişcat profund. Cum era posibil aşa ceva? S-a rugat lui Dumnezeu, L-a implorat - dar banii necesari nu veneau. Totuşi un verset din Isaia l-a atins: "Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele, zice Domnul. Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre" (Isaia 55:8,9 ).
Totuşi tânărul Albert nu era complet satisfăcut. "De ce nu ar fi voia lui Dumnezeu pentru mine? De ce nu trebuie să studiez mai mult? De ce Domnul nu răspunde la cererea mea, ca mai înainte?" A început să protesteze împotriva lui Dumnezeu, îndoindu-se de călăuzirile Sale, devenind tot mai trist din zi în zi. Proteste puternice atingând duhul său - devenind depresiv, totul se învârtea în jurul dorinţelor sale neîmplinite. Prietenul său a plecat ca misionar la hotentoţi, iar lui i s-a spus să consulte un medic creştin.
Astfel a făcut cunoştinţă cu un profesor de medicină, credincios, care i-a propus tratementul urmator: "Citeşte în fiecare zi un verset din evanghelia după Ioan şi meditează la el. Dacă nu, urmează un tratament de şase luni la St. Crischona la fratele George Steinberger". Albert i-a urmat sfatul şi aşa a ajuns în Elveţia la fratele George Steinberger.
Întâlnirea cu George Steinberger
George Steinberger era evanghelist şi se ocupa cu grijă de suflete, în special de persoanele al căror suflet era bolnav. La moara lui Rämis, acest om al lui Dumnezeu învăţa şi se ruga cu bolnavii psihici. La el, de exemplu, predicatorul Fritz Binde a găsit vindecare pentru trupul şi sufletul său. G. Steinberger a scris diverse tractate, printre care:
Trăieşti tu în prezenţa lui Dumnezeu?;
Drumul pe urmele Mielului;
Cum citeşti Biblia?;
Taina unei vieţi de biruinţă;
Pocăinţa: un dar al cerului;
Mă încred fără să mă bazez pe sentimentele mele;
Veniţi la Cruce;
Candele pe drumul Ucenicului.
Albert a citit toate scrierile acestea şi a învăţat să-L cunoască mai profund şi mai clar pe Domnul Isus. Rugăciunea în comun şi citirea Bibliei cu fratele George Steinberger a umplut din ce în ce mai mult de bucurie inima lui Albert, putând să-şi încredinţeze îngrijorările sale Dumnezeului Cel viu. La sfârşitul celor şase luni el a plecat vindecat.
Atunci când Albert a venit să-şi ia la revedere de la George Steinberger, acesta i-a zis, ţinându-l de mână: "Frate Albert, trebuie să-mi promiţi că nu o să împărtăşeşti niciunei alte persoane din viaţa ta nevoia de bani, necazurile şi dificultăţile tale, nici chiar fraţilor şi surorilor. Gândeşte-te la ce a zis Dumnezeu: "Pentru că orice animal al pădurii este al Meu, vitele pe mii de dealuri" (Psalmul 50:10 ); "Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul oştirilor" (Hagai 2:8 ). După aceste cuvinte l-a lăsat să plece, încredinţându-l lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său (Faptele Apostolilor 20:32 ). Aceste ultime cuvinte au fost pentru tânărul Albert ca o flacără care a pătruns adânc în inima sa. De acum înainte voia să trăiască cu credinţă practică, cu credinţă în Dumnezeul său, dedicând totul Domnului din glorie. Era acum un creştin vesel şi ascultător, care se întorcea în Vogelsang pentru a intra în slujba de evanghelizare în biserica naţională.
Căsătoria cu Wilhelmine S.
Curând şi-a dat seama că ar fi potrivit să continue drumul de a-L urma pe Domnul alături de o soţie pe care Domnul i-o va da. L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o soţie cu teamă de Domnul şi care să fie potrivită pentru el. Dar cum putea să poarte de grijă unei familii când el nu primise niciun post în slujba de evanghelizare? În timpul acela erau în Gevelsberg multe familii care umblau în curăţie şi în teamă de Domnul. Acestea făceau parte din biserica evenghelică naţională şi i-au crescut pe copiii lor în aceeaşi teamă de Domnul. Printre ele se afla familia S. unde se găsea o tânără numită Caroline Wilhelmine, născută la 9 iunie 1885. Tatăl său, Frederic S., mergea adesea duminica dimineaţa să bea un mic pahar de bere în cafeneaua de la poştă, şi era cunoscut ca un om respectabil şi cu teamă de Dumnezeu. Atunci când intra în cafenea, toţi şuşoteau: "Linişte, a venit bătrânul Simon!" De faţă cu el, nimeni nu îndrăznea să înjure sau să facă haz cu numele lui Dumnezeu. Dar în anul 1894, la vârsta de 60 de ani, Frederic a făcut congestie cerebrală şi a trecut în eternitate. Mama sa, Caroline Wilhelmine Simon, născută B., a devenit văduvă pentru a doua oară.
Fiica bătrânului Simon, numită ca şi mama sa, tot Wilhelmine, cunoaşte, în anul 1902, convertirea sa, la vârsta de 17 ani. A fost adusă la Domnul prin prietena sa Clara Winterhoff, o soră de-a lui Albert, la o evanghelizare la Ennepetal-Milspe. Creştină convinsă, Clara a fost un martor puternic pentru Wilhelmine. Ea chiar a rupt logodna cu Eugene Moller care nu era credincios. Era hotărâtă să-L urmeze pe Hristos. Pe parcursul evanghelizării de la Milspe s-a convertit şi Eugene Moller. După puţin timp, Eugene şi Clara s-au căsătorit; le-au fost dăruiţi trei copii: Paul, Anne şi Madeleine. Eugene Moller a murit în primul război mondial în 1916, după o permisie.
Wilhelmine, care era convertită în acelaşi timp cu Eugene, a devenit o credincioasă serioasă, nefiind înţeleasă totdeauna de mama sa. Ea încerca permanent să o facă să înţeleagă că trebuie să se convertească, şi că teama sa de Dumnezeu nu-i ajuta la nimic, "cine crede în Fiul are viaţa eternă" (Ioan 3:36 ). Dar mama sa, care se temea de Dumnezeu, nu a ajuns să înţeleagă că are nevoie personal să se convertească la Hristos. Amărăciunea împotriva fiicei sale încolţea în inima sa. O nemulţumire interioară creştea progresiv. Era destul de greu pentru Wilhelmine, fiica, să se ducă duminica la serviciul religios de la Milspe. De câte ori a trebuit să se roage pentru înţelepciune ca să o convingă pe mama sa să o lase să participe la serviciul de închinare al comunităţii din Milspe care se numea "comunitatea pelerinilor".
Atunci s-a întâmplat ceva uimitor: mama lui Mimi (aşa o numea adeseori mama sa pe Wilhelmine) s-a rugat sincer şi deschis lui Dumnezeu că preferă mai degrabă să se îmbolnăvească dacă fiica ei are dreptate în ceea ce spune. Şi minunea s-a împlinit. Dumnezeu a auzit rugăciunea. Mama Wilhelminei s-a îmbolnăvit. După paisprezece zile ea s-a convertit devenind un fericit copil al lui Dumnezeu.
Albert şi Wilhelmine se cunoşteau deja de mai mult timp. El simţea o puternică afecţiune pentru ea, dar era conştient de responsabilitatea întemeierii unei căsnicii. Cunoştea pasajele următoare pe care le privea cu multă seriozitate: "Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea... Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Căci cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea... De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup" (Efeseni 5:25-33 ); "Soţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu vă purtaţi cu ele cu amărăciune" (Coloseni 3:19 ); "Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre" (1. Petru 3:7 ). Responsabilitatea unei căsătorii cu Wilhelmine era o mare greutate în sufletul său. Totuşi, a primit certitudinea că trebuie să o ceară de soţie pe Wilhelmine, deşi era cu 10 ani mai mică decât el. Wilhelmine i-a cerut un timp de reflecţie, deoarece voia să cunoască voia Domnului în toate lucrurile.
În ziua căsătoriei, 2 mai 1906, Albert a spus soţiei sale: "Wilhelmine, dorim să umblăm prin credinţă, şi vom da din banii noştri pentru misiune. Cu banii rămaşi vom cumpăra scaune pentru sala de strângere din Vogelsang". Wilhelmine a fost de acord. Lucrurile de care nu aveau nevoie pentru ei le-au dăruit altora. Cum mulţi oameni erau săraci şi misionarii suportau multe privaţiuni, şi-au propus să ducă o viaţă modestă. "Nu gândiţi la cele înalte, ci însoţindu-vă cu cei smeriţi" (Romani 12:16 ). Căsătoria lor trebuia să fie fundamentată pe o bază biblică, şi să aibă amprenta dragostei faţă de aproape şi de credinţă.
La 15 Martie 1906, Albert a început să lucreze la firma Bovermann, în uzina din Gevelsberg. Râvna şi conştiinţa profesională caracterizau munca sa. Vestirea Evangheliei, pe care o predica din loc în loc, era luată în serios. Chiar dacă era luat în batjocură, nu avea obiceiul să răspundă la ură cu ură, ci cu dragoste. Albert voia să-şi facă lucrarea potrivit cu Efeseni 6:6-7 , "slujind cu bunăvoinţă", "nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos".
Evanghelizare într-un han
Albert a închiriat la Vogelsang, într-un loc numit Hagebolling, o mică sală într-un han, care se numea Rauscher. Din anul 1906, săptămână după săptămână, ţinea acolo strângeri de evanghelizare. Sala era aproape plină, el vestind Cuvântul lui Dumnezeu cu voce puternică, adesea se auzea afară prin ferestrele deschise. Într-o zi, câţiva beţivi s-au strâns afară şi căutau să-l împiedice pe predicator vorbind în cor. Ei au continuat, luând pietre şi, aruncând în pereţi, căutau să-i sperie pe cei care ascultau prin zgomotele produse. Albert a încredinţat totul în mâna lui Dumnezeu şi continua să predice. Dar Satan nu se lăsa. A sugerat noi idei scandalagiilor.
Au prins câteva vrăbii şi le-au aruncat în sală pentru a tulbura liniştea prin ciripitul şi zborul lor. Albert nu s-a tulburat, dar s-a rugat ca vrăbiile să părăsească sala, ceea ce s-a şi întâmplat foarte repede. Râsetele şi şicanările celor de afară au încetat şi Domnul a putut în acea seară să cheme persoane din întuneric la lumină. În orice împrejurare nu jignea şi nici nu condamna oamenii, ci se ruga pentru ei, căci cunoştea bine Romani 12:19-21 : "Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: "A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti", spune Domnul. "Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine". Şi în Romani 12:17 , este spus: "Neîntorcând nimănui rău pentru rău".
O nouă sală pentru strângere
În anul 1911, cumnatul său, Eugene Moller, i-a cerut unui văr un proiect, la Wetter, pentru o clădire mare, cu spaţiu de locuit, şi de asemenea cu spaţiu de comerţ. Construcţia s-a extins spre sud prin construirea unei săli la primul etaj. Clădirea se afla pe strada Hagen, la numărul 348. Sala, fiind mărită astfel, aveau loc aproximativ 150 de persoane. Strângerile de evanghelizare erau ţinute regulat şi multe persoane veneau la credinţă. Doar Domnul ştie câte suflete au fost mântuite în acea perioadă. În acelaşi timp, Albert a început o şcoală duminicală care era frecventată de aproximativ 180 de copii din Vogelsang, şi astfel s-a zis mai târziu, că toate persoanele mai în vârstă, originare din Vogelsang, au fost cel puţin odată la şcoala duminicală.
Cu ocazia inaugurării noii săli din strada Hagen, s-a pus întrebarea cine va fi însărcinat cu vestirea Cuvântului. Mulţi predicatori veniţi din împrejurimi se întrebau: "Cine va face inaugurarea, ce se va cânta, ce pasaj va fi ales pentru prima predică?" La toate aceste întrebări, Albert răspundea: "Nu ştiu, Domnul este în mijlocul nostru, El va hotărî". El a citit în Scriptură: "... dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos" (1. Corinteni 12:6-7 ).
Un predicator, care era prezent, n-a vrut să creadă că poate fi posibil aşa ceva. El a spus: "Este imposibil să fie o strângere fără o predică scrisă şi pregătită dinainte. Aşa ceva este la darbyşti". Bătrânul frate Pilgram, dintr-o biserică liberă, se plângea că Albert respingea orice planificare omenească. Câţiva predicatori i-au cerut dacă arvrea să colaboreze la o organizaţie sub conducerea bisericii libere. Albert a refuzat categoric, căci pentru el devenise clar că Trupul lui Hristos nu este o organizaţie, ci un organism viu care nu poate fi condus într-un mod centralizat prin oameni.
Imediat după începerea strângerii, soţia sa i-a zis: "Albert, tu nu trebuie să participi la slujire astăzi; te rog să stai jos. Dacă ai să vorbeşti, eu am să plec". Strângerea a început şi toţi predicatorii şi vizitatorii stăteau liniştiţi pe locurile lor; un frate s-a ridicat brusc şi a zis: "Am să citesc Psalmul 117 , poate că fratele Albert va avea câteva lucruri de spus cu privire la acest subiect". A citit psalmul şi s-a aşezat. Tremurând, Albert se ruga Domnului: "Ah! Doamne, lucrează Tu acum". I-a fost clar lui Albert că el trebuie să expună acest Psalm în puterea Duhului Sfânt. A vorbit foarte natural asupra versetelor care au fost citite şi Domnul a confirmat cuvântul spus prin cântări şi rugăciuni. În discuţiile care au urmat cu fraţii, Albert a spus: "Fraţilor, nu este minunat că putem cu adevărat să-I încredinţăm Domnului chiar desfăşurarea strângerilor?" În ce o priveşte, soţia sa a rămas aşezată, căci a simţit călăuzirea lui Dumnezeu de o manieră evidentă.
De mai mult timp Albert era preocupat să cunoască cu adevărat dacă oamenii au dreptul să hotărască în strângerile sfinţilor cine trebuie să slujească şi cine nu. Cercetând 1. Corinteni 14 , a fost surprins că nicăieri nu se spune că un om sau oameni stabiliţi să decidă cine poate vorbi, ce subiect şi în ce moment. În adevăr, trebuie încredinţat totul Duhului Sfânt, care vrea să călăuzească strângerile sfinţilor. Nu se spune clar în 1. Corinteni 14:26 : "Ce este deci de făcut, fraţilor? Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire"? În altă împrejurare, un verset l-a mişcat şi l-a înviorat, cel din Matei 18:20 . Atunci când suntem strânşi în jurul Lui, nu se va îngriji Domnul de toate? Pentru a realiza aceasta practic, trebuie o credinţă mare şi o încredere deplină în Dumnezeu că El va conduce efectiv totul.
În acest mod, credincioşii din Vogelsang au început să se strângă doar în Numele Domnului Isus. În mijlocul lor, Duhul Sfânt trebuia să fie Cel care conduce şi foloseşte darurile. Albert credea în aceasta, şi "...cel care se încrede nu se va grăbi" (Isaia 28:16 ). Dorinţa sa cea mai mare era de a se strânge în totul după principiile date de Dumnezeu - indiferent ce ar crede oamenii despre el.
Umblând pentru Domnul
La 30 Septembrie 1913, Albert a abandonat meseria sa, dedicându-şi tot timpul său slujbei de vestire a Evangheliei. El nu dorea un loc de muncă permanent din partea Bisericii naţionale, ci voia să trăiască doar prin credinţă. În această perioadă, a mers pentru Domnul său în diferite regiuni din Germania, în mod deosebit în Bade-Wurtemberg.
În timpul unei evanghelizări, a fost chemat la un tânăr student care era într-o mare depresie sufletească. El se tăvălea pe jos, spume ieşeau din gura sa, faţa sa se strâmba şi ţipete oribile umpleau camera. Albert a înţeles foarte clar că are de-a face cu un posedat. Fraţii care erau lângă el îl rugau zicând: "Frate Winterhoff, porunceşte demonilor să iasă". Dar Albert nu avea libertatea să facă aşa ceva. El şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat cu fraţii până a doua zi de dimineaţă: "Doamne Isuse, ai milă de acest tânăr, eliberează-l de lanţurile lui Satan". "Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările Diavolului" (1. Ioan 3:8 ). "Doamne mântuieşte acest tânăr". Rezultatul a fost că tânărul s-a liniştit şi L-a primit pe Domnul Isus. Cu inima plină de recunoştinţă, Albert privea spre cer, se ruga şi lăuda pe Domnul său. Mai târziu, a spus că nu a mai avut niciodată o astfel de luptă.
Când călătorea cu trenul, Albert nu mergea decat în vagoanele de la clasa a 3-a sau a 4-a. Orice lux sau aparenţă de bogăţie îi displăcea. În aceste vagoane întâlnea oameni cărora putea să le vorbească de Mântuitorul lumii. De obicei trecea prin vagoane împărţind tractate. Era imposibil să se aşeze într-un compartiment fără să vorbească cu oamenii despre Isus.
De multe ori, când se suia în tren, găsea compartimentul gol. Atunci se aşeza în genunchi şi se ruga. Când oamenii priveau din afara compartimentului, aceasta nu era un motiv pentru el să se ridice îndată de la rugăciune şi din acest motiv de multe ori avea la dispoziţia sa un compartiment întreg. Atunci când se întorcea dintr-o călătorie care necesita mult efort, se întindea, epuizat, pe bancheta din compartimentul gol. Apoi cânta cu voce tare cântece de laudă, pe care călătorii din compartimentul vecin puteau să le audă şi să fie mişcaţi. Când cineva i se adresa cu privire la cântat, răspundea: "Ah! când inima este plină de dragoste faţă de Dumnezeu, atunci gura se revarsă în cântări de laudă".
Într-o zi, la începutul primului razboi mondial, a primit o scrisoare de la un baron din Stuttgart, în care îl ruga: "Vă rog, dacă puteţi veni îndată la contesa Y..., care suferă de o depresie sufletească. Contesa crede că o puteţi ajuta". Albert voia să-şi rezerve un timp de odihnă, dar considera această scrisoare ca un semn din partea lui Dumnezeu.
"Mămico", spuse el, "avem 20,02 mărci, cele 20 de mărci sunt pentru mine, iar cele 0,02 pentru tine. Am nevoie de bani pentru călătorie, căci Domnul spune că cel care iubeşte pe soţia sa şi pe copiii săi mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". "Dar Albert, cum aş putea face faţă nevoilor familiale?", întrebă Wilhelmine. "O, fii fără teamă, Domnul v-a purta de grijă minunat. Scriptura spune: "Nu este nimeni care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau copii, sau ogoare, pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu primească însutit acum" (Marcu 10:29 ) şi: "Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: Ce vom mânca?... Pentru că toate acestea naţiunile le caută; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea" (Matei 6:31-32 ). Cred că Domnul vă v-a purta de grijă, mămico". Asigurând-o că Domnul v-a purta de grijă şi-a luat la revedere şi a plecat. Ajuns la Stuttgart, Albert a putut să fie de un real folos pentru contesă. Domnul a mântuit această femeie şi pentru el a fost o mare bucurie.
Albert a primit 50 de mărci pentru călătorie şi a plecat spre casă. Sosind la gară la Stuttgart a văzut pe jos o femeie bătrână care plângea. Războiul îi luase tot şi nu mai avea cu ce să cumpere mâncare şi îmbrăcăminte. Albert s-a apropiat de ea şi i-a vorbit de Domnul Isus, care poate să-i poarte de grijă sufletului şi trupului. Astfel i-a dat cele 50 de mărci şi paltonul său şi apoi s-a rugat: "Doamne, cum pot să ajung acum acasă?".
Cu credinţă, s-a aşezat la rând la bilete, în faţa ghişeului, şi-L ruga pe Domnul: "Acum, Doamne, trebuie să-mi dai ceea ce am nevoie pentru ca să îmi pot lua bilet". Abia a sfârşit rugăciunea că un bărbat s-a îndreptat în grabă spre el spunându-i: "Frate Winterhoff, iată că vă întâlnesc aici! Vă cunosc de la strângerile pe care le-aţi ţinut în..." Şi îndreptându-se spre ghişeu, a cerut un bilet la clasa a 3-a pentru Hagen. Asfel a primit Albert biletul de călătorie. Plin de bucurie, gândind la Dumnezeu, căruia Îi aparţineau banii şi aurul, s-a urcat în tren şi a revenit la Hagen, şi de acolo la Vogelsang. Ajuns acasă i-a spus soţiei sale: "Mamico, m-am întors, Domnul a umplut de har călătoria mea". Wilhelmine i-a relatat, de asemenea, că şi ea a făcut experienţa ajutorului lui Dumnezeu într-un fel minunat.
În timpul unei alte călătorii, Albert a avut o întâlnire interesantă. În timp ce trenul mergea, el citea din Biblie, când dintr-odată un domn respectabil a intrat în compartiment. "Mai este vreun loc?" a întrebat el. "Da, vă rog, luaţi loc!" a fost răspunsul primit. Străinul a continuat: "Păreţi a fi un om religios. Şi eu sunt vicar (în Biserica Catolică), numele meu este doctor Werner". "Atunci ne asemănăm", răspunse Albert, "căci şi eu sunt de asemenea preot". "Ah", zise vicarul cu prudenţă, n-aş fi crezut". "În adevăr, sunt preot de la vârsta de 17 ani. Sfânta Scriptură spune: "Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1. Petru 2:5 ). "Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, naţiune sfântă, popor dobândit pentru Sine, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”(1. Petru 2:9 ); "A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a facut o împăraţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin" (Apocalipsa 1:5-6 ). Astfel, i-a vestit Evanghelia vicarului. "Ştiţi, domnule doctor Werner, sunt un om care nu a studiat ca dumneavoastră, dar am siguranţă că am viaţa veşnică. Puteţi să-mi spuneţi acelaşi lucru?". "Nu, într-adevăr, nu pot, dar sper să-l obţin", zise vicarul. "Vedeţi", continuă Albert, "1. Ioan 5:13 spune: "V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţa eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu. Dacă v-aţi mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu şi aţi crezut în Numele Fiului lui Dumnezeu, atunci L-aţi primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi prin El viaţa eternă. Este una din cele mai minunate speranţe ale Sfintei Scripturi." Vicarul a devenit gânditor şi la sfârşitul călătoriei i-a mulţumit pentru discuţie.
În acel timp, Albert a întâlnit un om care l-a surprins în mod deosebit. Albert împărţea tractate prin compartimente şi vorbea de mântuirea prin Domnul Isus cu călătorii. Brusc, acest om a sărit de pe banchetă şi a început să-l înjure pe credinciosul slujitor al lui Isus. "Dispăreţi imediat din acest compartiment şi coborâţi din tren! Nu am nevoie de acest Nazarinean". Acesta l-a agresat pe Albert şi trăgea de el astfel că a fost chemat şeful de tren ca să intervină.
Pe un ton calm, Albert i-a spus acestui om care nu se mai putea controla: "Stimate domn, aveţi nevoie de Mântuitorul, altfel veţi fi pierdut pentru eternitate. Dumnezeu vă caută. Nu refuzaţi dragostea Sa, altfel, într-o zi, va fi prea târziu".
După mai mulţi ani, a auzit din nou aceeaşi voce, dar de data aceasta în faţa unei mulţimi imense. Era Adolf Hitler. Albert era sigur că este el şi că acestui dictator a avut ocazia să-i vestească Evanghelia. Niciodată acest om nu ar putea salva Germania de bolşevici (ruşi).
Astfel Albert a trăit tot felul de întâmplări în timpul călătoriilor sale. Folosea toate ocaziile pentru a-L mărturisi pe Domnul Isus. Acest Domn a umplut viaţa sa, gândurile sale, sentimentele sale şi voinţa sa. Ce era important pentru el, era ceea ce apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 9:16 : "Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia".
Frate între fraţi
În anul 1916, Albert a auzit despre credincioşii din Hagen-Haspe, care se strâng în acelaşi fel ca ei la Vogelsang. Acest lucru i-a surprins, pe el şi pe soţia lui. Wilhelmine a spus: "Trebuie să mergem cel puţin o dată, să vedem ce fel de oameni sunt". "Da", a răspuns Albert, "te vei duce mai întâi doar tu". Astfel că Wilhelmine s-a dus singură la Hagen-Haspe, şi a asistat la strângere. În linişte, s-a aşezat pe locul ei. Participanţii erau adunaţi împreună, şi priveau din când în când la masă unde pâinea şi paharul de vin erau aşezate. Bărbaţii erau despărţiţi de femei. Se simţea o atmosferă solemnă. Dintr-o dată liniştea a fost întreruptă de un frate: "Cântăm cântarea...". Şi astfel a început aceasta oră.
Uneori, mai mulţi fraţi se rugau unul după altul, apoi s-a cântat din nou o cântare, un text a fost citit, s-au rugat, până în momentul când un frate a mulţumit pentru paine şi vin. Wilhelmine a observat că surorile şi copiii stăteau liniştiţi, în timp ce fraţii participau. La sfârşitul orei, au trecut o pungă, în care cei prezenţi puneau bani. Toate acestea erau noi pentru ea, deşi practicase unele lucruri asemănătoare. Totuşi, aceste cântări frumoase, totul era centrat asupra Domnului Isus! Şi ce dragoste aveau fraţii şi surorile între ei!
Un lucru a surprins-o totuşi: nu i-au dat şi ei pâinea şi paharul de vin. "Da", se gândea ea, "pentru că nu mă cunosc". S-a întors deci acasă, plină cu ceea ce a trăit în această ora, i-a relatat totul lui Albert, care a însoţit-o în duminica următoare. El a fost de asemenea impresionat, deşi începuse să-şi pună unele întrebări. La început, de exemplu, s-a citit o scrisoare de recomandare; aceasta îi era cu totul necunoscut. Întrebare dupa întrebare se ridica în inima lui şi, cu siguranţă, unul din fraţi va fi destul de amabil pentru a-i răspunde. În timp ce el reflecta la acestea, un frate a venit spre el şi l-a întrebat dacă este un copil a lui Dumnezeu. "Da", raspunse Albert, "aş putea ştii mai mult cu privire la acest mod de strângere?" "Bineînţeles, puteţi să treceţi pe la mine acum sau când veţi avea timp la fierărie".
Cu Biblia în fierărie
Acest eveniment l-a impresionat profund pe Albert, aşa că a mers aproape în fiecare zi la Hagen-Haspe, la fierăria fratelui Karl M.. Să auzim câteva lucruri din aceaste discuţii.
În timp ce ciocanul lovea fierul încins, Albert răsfoia conştiincios Biblia. Din când în când, Karl îşi ştergea transpiraţia de pe frunte şi-i dădea câte un răspuns lui Albert.
Albert: "De unde aţi înţeles să vă strângeţi aşa?"
Karl: "Pentru că aşa ne învaţă Scriptura. Primii creştini stăruiau, potrivit cu Faptele Apostolilor 2:42 , în învăţătura şi comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni; mai târziu, ei frângeau pâinea în prima zi a fiecărei săptămâni (Fapte 20:7 ), şi colectau bani pentru necesităţi (1.Corineni 16:2)".
Albert: "De ce nu aveţi predicator stabilit? "
Karl: "În Romani 10:14 şi în 2. Petru 2:5 , cuvântul predicator - sau cel care predică - este folosit într-un alt context decât cel folosit de obicei. Predicatorii nu sunt desemnaţi de oameni, nici ordinaţi, nici aleşi. Potrivit cu Efeseni 4:14 , Domnul Isus dă daruri oamenilor pentru zidirea Trupului lui Hristos; în 1. Corinteni 12 , daruri de slujire, daruri de har şi de lucrare, dar Dumnezeu lucrează totul şi în toţi. De asemenea, în Romani 12:5-8 , nu găsim nimic cu privire la alegerea predicatorilor. Astfel, ar trebui să ne întrebăm dacă stabilirea predicatorilor are o baza biblică".
Albert: "Am avut acelaşi gând, frate M., dar cum alegeţi bătrânii? "
Karl: "În Faptele Apostolilor 14:23 , bătrânii au fost aleşi de apostoli, în Tit 1:5 , este arătat că Tit a primit misiunea de la apostolul Pavel cu stabilirea bătrânilor ("...după cum ţi-am poruncit"). În Faptele Apostolilor 20:28 este vorba de supraveghetori puşi de Duhul Sfânt. Dar nu am găsit în Scriptură ca bătrânii să fie aleşi de adunare. Desigur, putem să dorim slujba de supraveghetor şi această slujbă se va putea manifesta în mijlocul nostru, când trăsături ca cele din 1. Timotei 3:1-6 şi Tit 1:6-9 , vor fi vizibile la fraţii respectivi. Frate Winterhoff, cunoaşteţi cu siguranţă locul din 1. Corinteni 16:15-16 unde se spune să fim supuşi celor care s-au dedicat slujirii sfinţilor şi oricui participă la lucrare şi se osteneşte. În 1. Petru 5:2 se arată caracterul minunat al acestor slujitori:
- Pasc turma lui Dumnezeu care este între ei.
- Supraveghează de bună voie, nu constrânşi.
- Nu pentru câştig ruşinos.
- Nu domnesc peste turmă.
- Sunt modele pentru turmă.
Albert: "Acest lucru este destul de clar, dar din nefericire cunoscut foarte puţin de marea parte dintre creştini! Dar, mai am o întrebare: de ce n-am putut de fapt să iau parte la frângerea pâinii la Haspe, căci Scriptura spune: "Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi" (1. Corinteni 11:28 )?"
Karl: "1. Corinteni 11:28 se referă la adunarea din Corint, la toţi cei credincioşi care se strângeau într-un anumit loc la Corint şi care se cunoşteau între ei. Ei participau regulat la frângerea pâinii. Apostolul le cere, din cauza dezordinii care domnea între ei, să se cerceteze pe ei înşişi. Nu se putea aplica acest pasaj la cineva care era străin.
Noi vestim moartea Domnului prin frângerea pâinii şi, de asemenea, exprimăm la această masă unitatea Trupului lui Hristos (1. Corinteni 10:15-17 ; 11:23-24 ). Este dorinţa noastră să păstrăm ceea ce Duhul a făcut şi anume unitatea Duhului în legătura păcii. Ce a făcut Duhul? Răspunsul îl găsim în 1. Corinteni 12:13 : "Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup" şi în Efeseni 4:4 : "Este un singur trup" şi în Efeseni 4:16 : "tot trupul, îmbinat împreună". În sfârşit, în Romani 12:5 : "Aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora". De aceea, refuzăm toate denominaţiunile creştine... cât timp nu se strâng numai şi numai pe acest principiu. Desigur, iubim pe toţi creştinii într-un mod individual şi am dori fierbinte să parcurgem împreună drumul, aşa cum ne învaţă Biblia, pe urmele Mielului.
Este dorinţa noastră de a merge urmându-L pe Domnul Isus, despărţiţi pentru Domnul de necredincioşi, potrivit cu 2. Corinteni 6:14-18 , de culte religioase organizate, de tipul iudaic sau iudeo-creştine (Evrei 13:13-14 ). Despărţiţi de învăţături greşite (2. Timotei 2:16-22 ; 2. Ioan 7-10 ) şi de orice rău moral cunoscut (1. Corinteni 5 ) căci 1. Corinteni 3:17 spune: "Templu lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi". Frate Winterhoff, încă un punct: Masa Domnului din 1. Corinteni 10:18,21 este asemănată cu un altar. Acest altar pe care erau aduse jertfele de mulţumire (sau de pace) este numit în Maleahi 1:7,12 , Masa Domnului. Levitic 7:21 ne învaţă că orice legătură cu necurăţia ne face necuraţi. Dacă aplicăm aceasta la Masa Domnului, devine clar şi foarte important de a cerceta cu cea mai mare grijă, cu cine avem comuniune la Masa Domnului. Da, ne este spus aici, în 1. Corinteni 10 , să privim la Israelul după carne pentru a înţelege mai bine această învăţătură importantă. Numeri 5:1-4 , Hagai 2:13 , Levitic 22:4-7 , 2. Ioan 10 , Apocalipsa 18:4 , şi Efeseni 5:11 merită de asemenea citite".
Albert: "Frate M., acestea corespund unei dorinţe foarte înalte şi unei mărturisiri elevate. Atunci când punem în practică această mărturisire, Duhul Sfânt poate să lucreze într-un mod minunat în mijlocul unei astfel de strângeri şi Domnul Isus este glorificat. Mai sunt şi alte strângeri de acest fel?"
Karl: "Da!"
Albert: "Cum vă cunoaşteţi unii pe alţii, şi cum vă primiţi?"
Karl: "Duminica trecută s-au citit public scrisorile de recomandare, care au fost date vizitatorilor de adunările de unde au venit. Este vorba despre strângerile despre care ştim că se strâng pe aceleaşi principii. Suntem convinşi că, făcând aşa, este potrivit cu Scriptura, chiar dacă mulţi dintre fraţii şi surorile noastre din denominaţiunile creştine nu ţin cont de acest lucru. Astfel, Fivi a fost recomandată adunării din Roma (Romani 16:1-2 ); Apolo a primit o scrisoare de recomandare pentru adunările din Ahaia (Fapte 18:27 ) şi Aristarh a fost recomandat Colosenilor (Coloseni 4:10 ). Dacă vrem cu adevărat ca adunarea lui Dumnezeu să rămână curată şi să se ferească de răul care se poate infiltra din exterior, atunci trebuie să avem grijă cu cine avem comuniune. În Fapte 20:29-30 , apostolul Pavel profeţeşte că lupi îngrozitori vor pătrunde şi nu vor cruţa turma, iar pe de alta parte se vor ridica dintre ei oameni care vorbesc lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. Astăzi, într-un timp de mare confuzie este esenţial de a da un loc important scrisorilor de recomandare între adunări. Mai mult, pasajele din Biblie din 1. Corinteni 14:33-34 ; 11:16 şi 16:19, ne arată că era o strânsă legătură între adunările de la începutul creştinismului. Ele erau unite în învăţătură (1. Corinteni 1:2 ; 4:17 ; 11:16 ) şi în ordine (1. Corinteni 7:17 ; 14:33 ). Este important ca o mărturie suficientă (cel puţin doi sau trei) să ştie despre o persoană care doreşte să frângă pâinea că este în ordine, pentru ca să nu ne asociem cu răul, indiferent de orice natură (moral sau de învăţătură)".
Albert: "Împărtăşesc acest gând, frate M.; simt această nevoie astăzi".
Acestea au fost discuţiile, şi multe altele încă, care au fost ţinute adesea în fierărie, în apropierea fierului încins şi a loviturilor de ciocan destul de viguroase, astfel că Albert l-a rugat pe Domnul să-L călăuzească în privinţa drumului pe care trebuia să-l urmeze.
Într-o zi, Albert a primit răspuns la întrebările sale. El a vorbit cu diferiţi fraţi şi surori din Vogelsang cu privire la drumul de urmat şi au ajuns la convingerea că trebuie să meargă cu toţii la Hagen-Haspe în "adunarea" care se găsea acolo. Astfel, fraţii şi surorile au cerut credincioşilor din Haspe să fie primiţi la Masa Domnului şi de a avea comuniune. Câţiva fraţi din Haspe au vizitat pe fraţii şi surorile din Vogelsang şi i-au ajutat să înţeleagă că trebuie să părăsească Biserica naţională, pentru a purta "în afara taberei" ocara lui Hristos (Evrei 13:13 ). Nu se putea frânge pâinea în biserică în tovărăşia necredincioşilor şi, în acelaşi timp, să dorească să arate unitatea trupului lui Hristos la Masa Domnului. Fraţii şi surorile au recunoscut aceasta şi au plecat imediat de acolo, mergând la Haspe.
Ce putea face acum Albert, pentru că nu mai putea lucra ca evanghelist în cadrul bisericii naţionale? Mai putea să lucreze tot timpul său pentru Domnul? Această întrebare a dus la alte stări de vorba cu fraţii. Trebuia să revină acum la activitatea profesională? A adus această problemă înaintea Domnului şi L-a rugat să-i dea lumina necesară. Domnul I-a dat răspunsul îndată: "Întoarce-te la meseria ta şi slujeşte-Mă în timpul tău liber", a fost răspunsul Domnului şi faţă de care nu putea să-şi închidă urechile. Astfel şi-a depus cererea la întreprinderea metalurgică din Huth, fiind angajat în departamentul comercial.
Credincioşie în meseria sa
Din anul 1916 până în 1930 a dat mărturie ca creştin în meseria sa, la întreprinderea metalurgică din Huth. De asemenea, aici a avut experienţe minunate. Când trebuia să fie contactat un reprezentant al altei firme şi care era credincios, atunci trebuia ca Albert să discute cu el. Aceasta era dispoziţia patronului. Colegii de muncă au aflat foarte repede că el este credincios, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii mântuirii. Când mergea în pauza de prânz în curtea firmei, colegii fluierau adesea, de o manieră ironică, cântarea: "Vino, Mântuitorule, vino astăzi". Atunci el se ridica în picioare şi striga: "Ah! vino acum, Mântuitorule!" Multe lacrimi curgeau atunci pe obrajii săi, văzând starea acestor oameni şi refuzul de a-L primi pe Mântuitorul. Cu toate acestea, Albert era apreciat mult, datorită râvnei sale la locul de muncă, amabilităţii şi gândirii sale.
Datorită faptului că muncea repede şi conştiincios, a primit aprobarea de a lipsi de la munca atunci când nu avea ceva concret de făcut. Desigur, se întâmpla deseori să aibă dificultăţi cu superiorul său, dar atunci aplica pasajul "Fiţi supuşi stăpânilor cu toată smerenia, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor supărăcioşi. Pentru că acesta este un har, dacă cineva, datorită conştiinţei faţă de Dumnezeu, îndură întristări, suferind pe nedrept" (1. Petru 2:18-19 ). Pentru Albert era important următorul principiu: dacă nu sunt un martor pentru Domnul în munca mea, cum aş putea să vestesc Evenghelia înaintea oamenilor?
Deşi pentru Albert nu a fost, cu siguranţă, prea uşor să meargă la serviciul acesta, împreună cu soţia sa, Wilhelmine, a primit ca din partea Domnului acest drum. În timpul activităţii profesionale a continuat să vestească evanghelia la sfârşitul săptămânii, împărţind tractate şi vorbind oamenilor. Patronul întreprinderii i-a lăsat libertate, cu condiţia ca "slujbele sale religioase" (aşa le numea patronul) să nu aducă prejudicii muncii sale. Dar pentru Albert era foarte clar că trebuie să folosească timpul într-un mod potrivit.
Nu numai că făcea evanghelizări la sfârşitul săptămânii, dar trebuia să vorbească tot mai mult cu ocazia înmormântărilor. Albert se ruga adesea pentru ca firma unde lucra să aibă mai mulţi clienţi, ceea ce s-a şi întâmplat spre marea surpriză a departamentului comercial. Odată, şeful său s-a supărat pe el. L-a rugat pe Albert să spună la telefon că el nu este acolo. Albert nu a făcut-o, explicând şefului său că nu este potrivit unui creştin să înşele pe alţii.
Într-o zi, Albert nu s-a întors acasă de la serviciu. Soţia sa îl aştepta neliniştită. Seara a telefonat la mai mulţi fraţi şi surori, dar nimeni nu ştia unde se află. Ea era obişnuită ca el să aibă dintr-o dată gândul să viziteze pe cineva după serviciu, pentru rugăciune sau vestirea Evangheliei. Dar de data aceasta, a avut de făcut un drum lung şi neobişnuit. La miezul nopţii, nerevenind acasă, soţia sa a adus îngrijorarea ei înaintea Domnului. Dacă ceva s-a întâmplat, poliţia va veni cu siguranţă. A doua zi ea s-a dus la întreprindere. Ce se întâmplase? În adevăr, seara s-a dus la o sărbătoare de logodnă şi acolo a vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Cum era târziu, s-a culcat acolo, iar dimineaţa s-a dus direct la întreprindere. Desigur, şi-a cerut iertare soţiei sale, crezând că ea a fost anunţată. În orice caz, dimineaţa a vrut să ajungă la timp la serviciu.
Creşterea copiilor
Primul, şi cel mai important, principiu în viaţa lui Albert şi soţiei sale Wilhelmine, era acesta: nu avem secrete unul faţă de altul. Tata şi mama sunt una şi nu ascund nimic unul de altul. Copiii de asemenea ştiau aceasta. Când tata spunea "da", era imposibil să aştepte un "nu" de la mama şi când tata spunea "nu", mama era întotdeauna de acord.
Totuşi, în casa Winterhoff era folosită disciplina. Pentru greşelile deosebit de grave, Albert folosea atunci nuiaua. Mai întâi, îi arăta copilului că trebuie să fie corectat pentru răul comis, după care folosea nuiaua, apoi imediat îngenunchea cu copilul pentru a mărturisi Domnului păcatele copilului. În principiu, nu făcea corecţia când era mâniat. Cunoştea pasajul din Efeseni 6:4 , "Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi mustrarea Domnului" şi din Coloseni 3:21 , "Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi."
Un al doilea principiu important era meditaţia împreună, în familie. Dimineaţa şi seara, se strângea întreaga familie, la care toţi copiii prezenţi în casă trebuiau să participe. Se cânta cu această ocazie, căci Albert avea convingerea că cei care se bucură trebuie să cânte psalmi, aşa cum spune în Iacov 5:13 . În mijlocul familiei el râdea mult, dar cu lumea nu a vrut să râdă niciodată.
Deseori copiii se certau cu tovaraşii lor de joacă; atunci se îndreptau spre tatăl lor să-şi descarce inima, dar tatăl nu voia să asculte nimic. Le dădea bomboane copiilor săi şi le zicea: "Mergeţi şi daţi aceste bomboane tovarăşilor voştri şi împăcaţi-vă". Desigur, pentru copii, aceasta nu era prea uşor, dar tatăl a întipărit profund gândul acesta: "Luaţi todeauna locul cel mai de jos, calea umilinţei. Dacă se află într-o dispută, important este ca întotdeauna să-şi ceară iertare". Tatăl interzicea categoric a face cu ochiul, căci în Proverbe 6:13 , o astfel de persoană este numită "om al lui Belial" şi în Proverbe 10:10 , Scriptura spune: "Cine face cu ochiul provoacă mâhnire". O anecdotă este de remarcat. Într-o noapte, Albert s-a trezit brusc gândindu-se la următorul verset: "Mă trezesc la miezul nopţii ca să te laud pentru judecăţile dreptăţii Tale" (Psalmul 119:62 ). S-a ridicat imediat şi s-a dus şi i-a trezit pe fiii săi zicându-le: "Să îngenunchem şi să lăudăm pe Dumnezeu". Moţăind de somn, copiii s-au sculat din pat şi aşezându-se în genunchi, s-au rugat cu tatăl lor, după care, suindu-se în paturile lor au adormit imediat. Această spontaneitate era caracteristică pentru Albert. Atunci când un anumit pasaj din Cuvânt i se părea important, căuta momentul potrivit să-l pună în practică şi voia să vadă acest principiu şi în viaţa fiilor săi.
În special, era foarte important pentru el ca fiii săi să respecte un program stabilit. Nu concepea o zi fără cântări de laudă în casa Winterhoff. Atunci când era plecat pentru o perioadă mai lungă, spunea de fiecare dată familiei sale următoarele cuvinte: "Cântaţi în mod regulat cântări de laudă". Nu putea să înţeleagă cum pot exista familii creştine unde nu se cântă cu bucurie.
O înmormântare la Emden şi consecinţele sale
După cum s-a menţionat, Albert călătorea prin multe locuri în timpul său liber, pentru a vesti Evanghelia. Aşa a ajuns să primească invitaţia de a vorbi la o înmormântare la Emden, pentru a înlocui pe evanghelistul Heinrich Grote, care se îmbolnăvise subit. El a fost deja, cu mulţi ani în urmă, în Frisia orientală, să vestească Cuvântul lui Dumnezeu.
A fost multă lume la înmormântare şi Cuvântul vestit prin fratele Winterhoff a atins multe inimi, mai tare ca o lovitură de ciocan. Multe persoane au reflectat la cele auzite, iar altele au dorit să cunoască mai mult.
În noaptea următoare, Domnul I-a spus că trebuie să rămână la Emden pentru ca să vestească Evanghelia. În ziua următoare a mers să vadă câţiva fraţi, împărtaşindu-le sentimentul pe care l-a avut în noaptea trecuta. "Dar frate Albert, ne este greu să-i vizităm pe oameni căci sunt ocupaţi cu recoltele de vară", i-au spus aceşti fraţi. "Da, dar Domnul mi-a spus clar şi eu trebuie să ascult". În fiecare seară care a urmat, sala a fost în întregime plină şi multe persoane din localitate au găsit pacea cu Dumnezeu.
Într-un sat din Frisia orientală
În anii '20, Albert a putut deseori să vestească Evanghelia în Frisia orientală. Patronul său îi dădea mereu liber, deorece lucra foarte repede şi nu rămânea în urmă cu lucrările. Astfel s-a dus în această perioada într-un sat din Frisia orientală, ca să vestească Evanghelia timp de o săptămână. La începutul acestei perioade de evanghelizare a mers spre o soră în vârstă şi credincioasă şi a întrebat-o: "Scumpă soră, pentru câte suflete L-ai rugat pe Domnul?" "O, pentru cincizeci, Albert", răspunse ea. Albert i-a zis atunci: "Scumpă soră, Domnul vă va da mai mult, încredeţi-vă în El".
În drum spre sală i-a spus unui frate care îl însoţea: "Mă simt descurajat, nu ştiu ce trebuie să vorbesc, roagă-te pentru mine". Cu toate acestea, în acea seară a fost o mare binecuvantare.
Urmarea a fost că săptămâna prevăzută s-a transformat în şase săptămâni. Nu a fost nicio noapte în care să doarmă în totalitate, dar el privea această lipsă de somn ca un îndemn din partea Domnului că trebuie să se roage. Petrecea multe din aceste nopţi în genunchi, cu carnetul său, care conţinea o mie de nume, rugându-se pentru aceste persoane, pentru cei bolnavi, depresivi, asupriţi, nevoiaşi şi pentru cei care trăiau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Un timp de rugăciune de trei ore, dimineaţa devreme, într-un mod regulat, fără excepţie. O soră din Warsingsfehn s-a mirat o dată de bătăturile de pe coatele şi genunchii săi. Dar acestea erau rezultatul unei intense vieţi de rugăciune.
Pe parcursul zilei mergea să facă vizite celor credincioşi şi participa la întâlniri pentru zidirea sufletelor. Pentru a evita deteriorarea încălţămintei, nu ezita să meargă desculţ dintr-un sat în altul. În mod normal prefera să umble decât să fie transportat. Aşa a mers odată desculţ de la Emden la Hamswehrum. Câteodată, după o călătorie mai lungă, ajungând la locul de găzduire, gazda lua un lighean cu apă şi-i spăla picioarele (1. Timotei 5:10 ). Astfel, încălţămintele sale rezistau mai mult, căci adesea mergea cu ele în mână.
Atunci când a venit pentru prima duminică la strângerea din Warsingsfehn, în Frisia orientală, trecea printre rânduri, salutând pe fraţi şi pe surori, şi întreba pe fiecare: "te bucuri în Domnul?" sau: "ai pace?" Cât de mult avea pe inimă pe fiecare suflet în parte! Câtă greutate apăsa pe sufletul său, atunci când asemănări ale lumii erau vizibile la cei credincioşi şi când bucuria în Domnul nu strălucea pe faţa lor. La începutul orei de strângere, Albert se ruga în sine: "Doamne, care cântare să fie cântată?" şi efectiv, un frate propunea acea cântare. A facut deseori această experienţă în timpul strângerilor. Ce bucurie avea atunci când se strângea cu fraţii şi surorile duminica dimineaţa, pentru a frânge pâinea şi pentru adorare şi când putea proba că Duhul Sfânt lucra.
O înmormântare la Emden şi consecinţele sale
După cum s-a menţionat, Albert călătorea prin multe locuri în timpul său liber, pentru a vesti Evanghelia. Aşa a ajuns să primească invitaţia de a vorbi la o înmormântare la Emden, pentru a înlocui pe evanghelistul Heinrich Grote, care se îmbolnăvise subit. El a fost deja, cu mulţi ani în urmă, în Frisia orientală, să vestească Cuvântul lui Dumnezeu.
A fost multă lume la înmormântare şi Cuvântul vestit prin fratele Winterhoff a atins multe inimi, mai tare ca o lovitură de ciocan. Multe persoane au reflectat la cele auzite, iar altele au dorit să cunoască mai mult.
În noaptea următoare, Domnul I-a spus că trebuie să rămână la Emden pentru ca să vestească Evanghelia. În ziua următoare a mers să vadă câţiva fraţi, împărtaşindu-le sentimentul pe care l-a avut în noaptea trecuta. "Dar frate Albert, ne este greu să-i vizităm pe oameni căci sunt ocupaţi cu recoltele de vară", i-au spus aceşti fraţi. "Da, dar Domnul mi-a spus clar şi eu trebuie să ascult". În fiecare seară care a urmat, sala a fost în întregime plină şi multe persoane din localitate au găsit pacea cu Dumnezeu.
Într-un sat din Frisia orientală
În anii '20, Albert a putut deseori să vestească Evanghelia în Frisia orientală. Patronul său îi dădea mereu liber, deorece lucra foarte repede şi nu rămânea în urmă cu lucrările. Astfel s-a dus în această perioada într-un sat din Frisia orientală, ca să vestească Evanghelia timp de o săptămână. La începutul acestei perioade de evanghelizare a mers spre o soră în vârstă şi credincioasă şi a întrebat-o: "Scumpă soră, pentru câte suflete L-ai rugat pe Domnul?" "O, pentru cincizeci, Albert", răspunse ea. Albert i-a zis atunci: "Scumpă soră, Domnul vă va da mai mult, încredeţi-vă în El".
În drum spre sală i-a spus unui frate care îl însoţea: "Mă simt descurajat, nu ştiu ce trebuie să vorbesc, roagă-te pentru mine". Cu toate acestea, în acea seară a fost o mare binecuvantare.
Urmarea a fost că săptămâna prevăzută s-a transformat în şase săptămâni. Nu a fost nicio noapte în care să doarmă în totalitate, dar el privea această lipsă de somn ca un îndemn din partea Domnului că trebuie să se roage. Petrecea multe din aceste nopţi în genunchi, cu carnetul său, care conţinea o mie de nume, rugându-se pentru aceste persoane, pentru cei bolnavi, depresivi, asupriţi, nevoiaşi şi pentru cei care trăiau fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Un timp de rugăciune de trei ore, dimineaţa devreme, într-un mod regulat, fără excepţie. O soră din Warsingsfehn s-a mirat o dată de bătăturile de pe coatele şi genunchii săi. Dar acestea erau rezultatul unei intense vieţi de rugăciune.
Pe parcursul zilei mergea să facă vizite celor credincioşi şi participa la întâlniri pentru zidirea sufletelor. Pentru a evita deteriorarea încălţămintei, nu ezita să meargă desculţ dintr-un sat în altul. În mod normal prefera să umble decât să fie transportat. Aşa a mers odată desculţ de la Emden la Hamswehrum. Câteodată, după o călătorie mai lungă, ajungând la locul de găzduire, gazda lua un lighean cu apă şi-i spăla picioarele (1. Timotei 5:10 ). Astfel, încălţămintele sale rezistau mai mult, căci adesea mergea cu ele în mână.
Atunci când a venit pentru prima duminică la strângerea din Warsingsfehn, în Frisia orientală, trecea printre rânduri, salutând pe fraţi şi pe surori, şi întreba pe fiecare: "te bucuri în Domnul?" sau: "ai pace?" Cât de mult avea pe inimă pe fiecare suflet în parte! Câtă greutate apăsa pe sufletul său, atunci când asemănări ale lumii erau vizibile la cei credincioşi şi când bucuria în Domnul nu strălucea pe faţa lor. La începutul orei de strângere, Albert se ruga în sine: "Doamne, care cântare să fie cântată?" şi efectiv, un frate propunea acea cântare. A facut deseori această experienţă în timpul strângerilor. Ce bucurie avea atunci când se strângea cu fraţii şi surorile duminica dimineaţa, pentru a frânge pâinea şi pentru adorare şi când putea proba că Duhul Sfânt lucra.
Totul pentru Domnul
În 2. Timotei 2:4 , se spune: "Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă în treburile vieţii, ca să placă celui care l-a înrolat". Din anul 1930, aceasta a fost situaţia lui Albert Winterhoff. În anii precedenţi, a evanghelizat în multe locuri, în mod deosebit în Frisia orientală şi în Hesse, dar şi în Ruhr. În anul 1930, a primit o nouă invitaţie în Frisia orientală, aproape de Warsingsfehn. Albert L-a întrebat pe Domnul dacă de la El vine această chemare.
În timpul acela, Domnul voia să facă lucruri mari. Regulat, credincioşii se strângeau pentru rugăciune, în timp ce Albert se ruga Domnului cu stăruinţă, împreună cu un alt frate, postind. Atunci când postea, se retrăgea complet, şi era în totul preocupat cu lucrarea Domnului. De asemenea fraţi şi surori, se aflau adesea pe genunchi în rugăciune, în camera sa. Se lupta pentru cei pierduţi, vărsând lacrimi, şi nu se ridica din aceasta poziţie până nu avea o pace deosebită.
Evanghelizarea a fost prevăzută să ţină trei săptămâni, dar a ţinut şase. Aproximativ 450-500 de persoane erau prezente în fiecare seară, printre care doar vreo 50 de credincioşi. O! şi cum lucra Domnul! Răspundea rugăciunilor, văzând râvna lucrătorilor, împlinindu-se atât de bine ce se spune în Filipeni 1:27-28 , "...staţi tari într-un singur duh, cu un singur suflet, luptând împreună cu credinţa Evangheliei şi neînfricoşaţi în nimic de adversari". Mulţi au venit la credinţa vie într-un singur Dumnezeu şi au găsit pace. În această perioadă, a mers din casă în casă, vizitând credincioşi şi necredincioşi, văduve, bolnavi şi persoane izolate; discuta cu ei din Cuvântul lui Dumnezeu, le vorbea despre Domnul Isus şi se ruga pentru ei.
Într-o seară, un frate i-a spus încet înainte de predica: "Albert, vorbeşti prea tare şi cu prea multă vigoare; îmi permiţi să te calc pe picior când devii prea excesiv?"; "Da, desigur, dar să nu apeşi prea tare; îţi mulţumesc", i-a replicat Albert. Şi aşa s-a întâmplat.
Pe parcursul acestor strângeri de evanghelizare, multe persoane Îl găseau pe Domnul Isus, devenind fericiţi pentru totdeauna. Un lucru, cu privire la acest subiect, merită semnalat: zi şi noapte, Albert se ruga pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi. Imediat după aceea, căuta un frate şi de comun acord cu el, striga la Domnul. Dumnezeu, în harul Său, putea să nu răspundă la aceste cereri?
Lui Albert îi plăcea să aibă legături cu cei necăjiţi, căci ştia că Dumnezeu voia să se descopere cu putere, în special celor necăjiţi. În Frisia orientală, ca şi evanghelistul Heinrich Grote, a dormit şase săptămâni pe un sac de paie într-un grajd, în timpul unei evanghelizări. După aceste şase săptămâni, i-a devenit tot mai clar că trebuie să se dedice tot timpul în lucrarea Domnului, pentru vestirea Evangheliei. Cu acest gând a părăsit Warsingsfehn, împărtăşindu-l fraţilor şi surorilor din Gevelsberg. Ei au gândit că adunarea din Vogelsang trebuie să-şi dea acceptul. Fraţii şi surorile au fost de acord cu intenţia lui Albert şi vedeau călăuzirea Duhului lui Dumnezeu în totul. Astfel, Albert a făcut cunoscut la întreprinderea unde lucra, că vrea să lucreze în întregime pentru Domnul, dându-şi demisia. Cu siguranţă, colegii săi n-au înţeles acest demers; şeful său a căutat să-l reţină, dar Albert "a pus mâna pe plug şi nu s-a uitat înapoi".
Daţi celor cărora le este foame - Lipsa de bani
Incidentul următor s-a produs în Essen. Albert mergea pe străzile din acest oraş, când a simţit că Domnul îi spune dintr-o dată: "Intră în această casă şi dă toţi banii tăi acestei familii". Albert fiind ascultător, a sunat la poarta casei. I-a deschis o femeie în vârstă. "Ce doriţi?", l-a întrebat ea. "Domnul meu mi-a spus că trebuie să vă dau banii mei". Apoi, el a vestit Evanghelia în această casă. A aflat că această femeie îngrijea de un bolnav care avea nevoie urgentă de un medicament. Atunci când a părăsit această casă şi a vrut să traverseze strada, l-a oprit un om, care i-a dat o sumă de bani şi apoi a plecat. Din inima lui Albert au ţâşnit îndată aceste cuvinte: "O! Doamne, cât de mult ar trebui să-ţi mulţumesc". Astfel de experienţe nu erau singulare. "Cine seamănă cu binecuvântări va şi secera cu binecuvântări" (2. Corinteni 9:6 ). Când Dumnezeu spune: "Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu" (Evrei 13:16 ), atunci El v-a răsplăti totdeauna aceste sacrificii.
Atunci când Rudolf Brockhaus, un conducător cunoscut printe "fraţi", a fost în vizită la Hagen-Haspe, l-a întrebat pe fratele Karl M.: "Spune-mi, este adevărat că Albert Winterhoff nu are nevoie de bani?". "Ai face mai bine să întrebi pe soţia lui", a răspuns imediat Karl Muller. Albert a rămas credincios principiului său spiritual: nu încredinţa niciodată altora nevoile tale financiare!
Odată, la sfârşitul orei de strângere, când punga era dată din mână în mână, Albert scotoci în buzunarul hainei sale şi a găsit un bilet de bancă. Fără să se uite la el îl puse în pungă. Când a revenit acasă, soţia l-a întrebat dacă ştie unde sunt banii pentru săptămâna următoare. "Ah, mămico, cred că sunt banii pe care i-am pus astăzi în buzunarul de la haina mea. I-am dat Domnului. Cu siguranţă, El ne va purta de grijă săptămâna următoare". Acest lucru se întâmpla deseori, căci avea obiceiul să viziteze credincioşii cu nevoi din comunităţile creştine din împrejurimi, se ruga cu ei şi le oferea bani. Datorită acestei situaţii, de multe ori trebuia să restrângă cheltuielile pentru alimentele familiei sale. Dar niciodată nu a cunoscut foamea.
Odată, când se întorcea de la strângerea de evanghelizare de la Essen, Clara Becker, care avea un magazin alimentar, i-a dat un pachet de cafea: "Du-l soţiei tale, şi beţi împreună câteva ceşti de cafea"; era dorinţa ei pentru această familie economă. Ajuns acasă, a vărsat din cafea într-o pungă şi zise soţiei sale: "mămico, am împărţit cafeaua într-un mod echitabil" şi i-a dat o pungă de cafea. "În împrejurimi sunt câteva femei nevoiaşe, cărora, fără îndoială, le-ar face plăcere o ceaşcă de cafea. Am pe inimă, deja, să le vizitez pentru a le vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, pot să le duc puţină cafea".
Albert acţiona totdeauna după principiul: "Aşadar, când avem ocazia, să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei" (Galateni 6:10 ). În timp ce se întorcea acasă de la Konigsberg, Albert stătea alături de soţia sa în compartimentul unui tren. În faţa lor s-a aşezat o femeie cu un copil în braţe, care se vedea că este săracă. Albert a privit la această femeie şi s-a rugat pentru ea. Apoi s-a ridicat şi a plecat să caute o ceaşcă de cafea caldă. După ce i-a înmânat ceaşca, a găsit o ureche deschisă pentru evanghelie. După un timp mai lung, soţia lui i-a zis: "Albert, mi-ar fi plăcut şi mie o ceaşcă de cafea". La această remarcă, el răspunse: "Scumpă mămică, la următoarea oprire, voi merge să-ţi aduc un pahar de apă, cred că-ţi va fi suficient". Mămica a fost mulţumită? - întrebarea rămâne deschisă. Deviza sa era: cât de modest posibil pentru tine, destul de generos pentru alţii!
Modul minunat cum Domnul se îngrijea de nevoile sale îl vedem şi în împrejurarea următoare. Ca întotdeauna, Albert se ocupa cu râvnă de suferinţele celor nevoiaşi. Era duminică. "Mămica" voia să gătească ceva bun pentru familie, dar nu avea nimic în casă. Albert a mers cu fiica sa, Hannes, în camera alăturată, şi au îngenuncheat rugându-se Domnului pentru situaţia respectivă. Ridicându-se din genunchi, a mers în bucătărie şi iată că dintr-o dată sună soneria de la poartă. "Mimi", spuse o voce, "am invitat astăzi o familie, dar nu a venit; de aceea, am fi bucuroşi să împărţim cu voi friptura de porc şi varză roşie. Vă dorim poftă bună". Mulţumind, "Mimi" a primit ce i s-a dat. Lui Albert i-a venit în minte acest verset: "Şi va fi aşa: înainte de a chema ei, Eu voi răspunde şi, în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi auzi" (Isaia 65:24 ).
Odată, când se întorcea de la o evanghelizare din Berlin, nepoata lui a gătit gogoşi. Când s-au aşezat la masă, înainte să înceapă să mănânce, s-au rugat. Dar Albert nu a luat decât un sfert de gogoaşă. L-au privit cu toţii miraţi şi l-au rugat: "Albert, mai ia una". Dar el a răspuns: "Eu am venit de la Berlin şi am văzut transportul aerian care aduce alimentele necesare pentru berlinezi. Este o mare foamete la Berlin. Nu pot să mănânc mai mult când mă gândesc la berlinezi noştri". Compasiunea pentru persoanele sărace îl apăsa foarte mult, în special în acele vremuri de mare lipsă.
Când nepoata sa, Marianne, şi soţul său au venit în vizită, au vrut să ajute la spălatul vaselor, dar Albert a luat repede cârpa de spălat vase în mână şi zise: "Scumpii mei, lăsaţi-mă pe mine. Când sunt acasă, îmi place să o ajut pe "mămica" mea. Voi sunteţi musafiri. Staţi liniştiţi". Deşi cunoştea bine pasajul din Tit 2:5 , care se referă la învăţătura biblică despre locul soţului şi al soţiei, avea o mare dorinţă să ajute pretutindeni în casă unde era posibil.
Nu trecea nicio duminică, fără să meargă în vizită la bunica sa cu cei mai mici în braţe. Era atât de preocupat pentru fraţi şi surori, fie că erau din familie sau nu, săraci sau bogaţi, cunoscuţi sau necunoscuţi, ataşaţi de bisericile oficiale sau de bisericile libere, dacă mergeau pe acelaşi drum sau nu. El se îndura chiar şi de comuniştii nevoiaşi, atunci când cunoştea lipsurile lor, dar întotdeauna vorbindu-le despre Mântuitorul lumii. Viaţa sa vorbeşte şi astăzi cu o voce la care nu poţi să rămâi surd.
După o strângere de evanghelizare la Hesse, fraţii şi surorile au uitat să-i dea bani, astfel că soţia unui frate a luat cinci mărci din colectă voind să-i ofere. Dar Albert a refuzat. Era un fapt caracteristic, atitudinea lui faţă de bani. Cu toate că în 1. Corinteni 9:14 se spune: "Tot aşa a rânduit şi Domnul celor care vestesc Evanghelia: să trăiască din Evanghelie". Albert accepta bani doar atunci când avea convingerea că vin din partea Domnului. În acest fel, învăţase, "În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă" (Filipeni 4:12 ).
Poziţia sa faţă de starea financiară a unui slujitor al Domnului era aceasta: Domnul va purta de grijă slujitorului Său, îngrijorările cu privire la bani nu trebuie să fie o preocupare. Dimpotrivă, modestia, dărnicia şi altruismul trebuie să caracterizeze pe slujitor. El trebuie să trăiască în totul prin credinţa în Dumnezeu. Pentru Albert, pericolul cel mai mare pentru slujitorii Domnului era să depindă de banii credincioşilor. Niciodată nu a vrut aşa ceva. "Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea"(1. Timotei 6:10-11 ).
Principiul său spiritual era: dă la săraci şi Domnul va purta de grijă din belşug pentru nevoile tale. Dumnezeu a binecuvântat acest fel de a acţiona şi l-a ferit să devină slujitorul oamenilor. Siguranţa că Domnul va purta de grija sa şi a familiei sale a trebuit să caracterizeze viaţa sa ulterioară. Aşa a făcut experienţa mâinii protectoare a lui Dumnezeu, atunci când mergea pe jos de la Volmarstein la Gevelsberg. S-a întâlnit cu un om care l-a ameninţat, spunându-i: "Dă-mi banii sau te omor!". Albert a scos portmoneul din buzunar şi i-a dat banii. Atunci când hoţul a luat banii, Albert l-a privit direct, şi i-a zis cu voce fermă: "Iubit prieten, Tatăl meu, Dumnezeul cel viu, Te-a văzut". Speriat, hoţul a lăsat banii, şi a fugit.
Dragoste de fraţi
Albert iubea pe toţi copiii lui Dumnezeu, căci "...oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel născut din El" (1. Ioan 5:1 ). Desigur, era legat într-un mod deosebit de cei care mergeau acelaşi drum în ce priveşte adunarea, nevoind cu niciun preţ să fie membru în vreo organizaţie omenească, fie chiar religioasă. Nu voia să se strângă decât în Numele Domnului Isus - şi aceasta, nu numai ca mărturisire, dar şi în practică. Odată, când a fost invitat la o strângere de rugăciune la Schwelm, Doctorul Becker i-a vorbit în acest fel: "Spune-mi, frate Winterhoff, cum se face că ţi-ai părăsit copiii? Cu mine nu-ţi merge. Mergi acasă, îngenunchează şi roagă-te pentru copiii tăi; ce cauţi la această strângere?" Aceasta era o aluzie la drumul pe care mergea Albert, cu "fraţii". Albert nu avea nicio teamă în prezenţa fraţilor cunoscuţi şi onoraţi. Îi iubea pe toţi, dar nu era dispus să-i însoţească pe căile care nu corespundeau cu voia lui Dumnezeu.
De când şi-a abandonat ocupaţia profesională, a dedicat mai mult timp pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a stărui mai mult timp în rugăciune şi pentru a vizita pe cei care erau singuri. Participa la conferinţele biblice, în măsura posibilităţii. În timpul unei conferinţe unde se dezbăteau probleme serioase, s-a ridicat dintr-o dată şi a zis: "Cântăm cântarea: "Pentru că sunt un miel al lui Isus"". Avea totdeauna dorinţa ca fraţii să nu facă teologie, ci să lase Cuvântul lui Dumnezeu să le vorbească.
Cu o altă ocazie, el trebuia să citească textul biblic; dar, după fiecare verset citit, exprima gândurile sale cu privire la acel verset; rezultatul a fost că data următoare fraţii au rugat un alt frate să citească textul biblic. Albert nu s-a supărat pe fraţi; era conştient de lipsurile sale în ce priveşte învăţătura Scripturii. În pauzele conferinţelor, se retrăgea adesea şi se ruga pentru pace între fraţi. Odată şi-a exprimat gândul că fraţii sunt în pericol de a fi dependenţi de bani în loc de Domnul şi numai de El. Acest gând îl întrista adesea, astfel că se ruga mult pentru fraţii săi, încredinţându-i harului Domnului.
În timp ce el căuta pacea între fraţi, două incidente s-au produs în Wurtemberg şi Frisia orientală. În timpul unei vizite pe care a făcut-o la fraţii din sudul Germaniei, i-au fost prezentate plângeri cu privire la fraţii din Frisia orientală: "Acolo, în nord, fraţii fumează. Acest lucru este împotriva voiei Domnului". Albert a răspuns: "În adevăr, este un lucru nepotrivit, dar când cineva este dedat consumului excesiv de vin, trebuie să fie atent când judecă prea aspru pe alţii". Căuta în toate împrejurările să menţină armonia între fraţi, chiar dacă avea un alt gând în anumite situaţii. Astfel, în multe cazuri, a contribuit la restabilirea păcii.
Hitler ia puterea
La 30 Ianuarie 1933, Hitler a luat puterea politică în Germania. Preşedintele ţării, Hindenburg, l-a numit pe Hitler cancelarul guvernului german, care reunea pe naţional-socialişti, naţionalişti germani şi frontul naţional "crucea de fier". La jurământul de investitură, Hitler a zis că vrea să fie în serviciul lui Hindenburg, aşa cum altădată a servit ca soldat în armată; la care Hindenburg a adăugat: "Şi acum, domnilor, cu Dumnezeu înainte". În aceeaşi seară, acelaşi Hitler s-a demascat în faţa susţinătorilor săi, la o manifestaţie incendiară, la cancelarie: "Nicio putere din lume nu mă va îndepărta de aici în viaţă". Dictatura brună a început. Ea a stăpânit Germania din anul 1933 până în 1945, aducând lumii întregi suferinţă, moarte şi lacrimi.
În câteva luni, Hitler avea deja o astfel de putere că nimeni nu putea să i se opună câtuşi de puţin. La 24 Martie 1933 a emis legea de preluare deplină a puterii. Această lege îl autoriza pe Hitler şi guvernul său, până la 1 Aprilie 1937 să emită legile ţării, şi legea de revizuire a Constituţiei. La 2 Mai 1933, sindicatele au fost interzise, iar bunurile le-au fost confiscate; 27 Iunie, partidul socialist a fost interzis; 14 Iulie, toate partidele, în afară de partidul naţional socialist, fiind interzise; 15 Iulie, a fost constituit Consiliul general al Economiei pentru conducerea naţională a tuturor forţelor economice; 25 Iulie, au fost promulgate legi pentru prevenirea noilor generaţii de bolnavi ereditari; 14 Octombrie, Germania se retrage din Liga Naţiunilor.
Doi duşmani principali trebuiau combătuţi: marxiştii şi iudeii. Prin denumirea de marxişti erau cuprinşi toţi cei care gândeau diferit, şi anume: comuniştii, social-democraţii, liberalii, membrii cultelor religioase, printre care "Martorii lui Iehova" şi cei care nu aparţineau niciunei denominaţii creştine organizate, în final toţi creştinii dizidenţi, indiferent de biserica de care făceau parte.
În timp ce Marxismul îndemna la lupta de clasă, Hitler gândea că istoria umanităţii se reduce la o mare luptă a raselor; şi el, Hitler, este chemat să aducă victoria Arienilor, popoare din nord, asupra a tot ce era de rasă inferioară. Aceasta însemna sfârşitul existenţei pentru bolnavii ereditari, bolnavii mintali şi bolnavii cu handicap. Pofta de putere a lui Hitler este descrisă destul de bine în Habacuc 1:6-11 . Albert Winterhoff era destul de conştient de evoluţia lucrurilor. Într-o zi a văzut trupele SS , în poziţie de defilare, cu cămaşile lor brune, ridicând braţul şi salutând Heil-Hitler. Atunci Albert s-a gândit la cuvântul din Iov 38:14-15 : "El (pământul) se schimbă ca lutul unei peceţi şi toate se aşează ca într-un veşmânt; şi lumina le este oprită celor răi şi braţul ridicat este frânt". Aceste versete - scoase din context - le vedea ca o indicaţie profetică pentru regimul lui Hitler şi era de acum înainte deplin convins că acest braţ ridicat nu era un braţ de binecuvântare, ci era mai degrabă un braţ frânt. În acelaşi timp nu se îndoia că pe lângă acest braţ care va fi frânt, ţara şi poporul vor avea de suferit.
Interzicerea strângerilor
S-a întâmplat apoi un eveniment care a atins toate adunările din Germania. La 13 Aprilie 1937, ministrul de interne, de la Berlin, a emis ordonanţa de poliţie următoare: "... având în vedere protecţia populaţiei şi a Statului..., sectele "adunări creştine" (numite "Darbyste" sau "creştini fără o confesiune specială") sunt dizolvate şi interzise în totalitate pe teritoriul german cu aplicaţie imediată... se interzice orice activitate ce reprezintă o tentativă de extindere a acestor organizaţii sau de constituire a altora noi cu scopuri identice sau similare...". Această interdicţie a fost publicată în toate ziarele centrale şi locale. La 30 Mai 1937, a avut loc la Elberfeld o mare strângere, unde s-a discutat motivul de interzicere al strângerii "fraţilor". De ce a îngăduit Dumnezeu aşa ceva?
La această strângere a fost de asemenea prezent şi un reprezentant de la Gestapo. Doctorul Becker a prezentat destul de clar faptul că fraţii şi surorile consecvenţi principiilor "Adunării" (adunările fraţilor) şi creştinii iudei, nu pot să se afilieze noii uniuni. Multe întrebări, în principal de ordin tehnic, organizatoric, au fost puse, dar nicio obiecţie de principiu nu a fost exprimată cu voce tare. Albert i-a spus doctorului Becker care a făcut raportul: "Domnule Becker, puteţi să-mi tăiaţi capul, dar nu puteţi avea semnătura mea". Se pare că a fost singura voce împotrivă care s-a auzit public, dar ea nu a atins mulţi ascultători. În urma acestei discuţii, s-a scris o broşură care putea fi cumpărată cu 0,2 mărci: "Reuniunea de la Elberfeld din 30 Mai 1937" (prezentare şi conţinut de doctor Hans Becker, delegat naţional).
Ce conţinea această broşură?
Atacuri directe la:
- învăţătura şi unitatea celor credincioşi;
Citat: "Recunoaşterea acestei situaţii ca venind din partea lui Dumnezeu, care a îngăduit aceste interziceri. Şi deci, pentru cine înţelege aceste lucruri, nu există nicio îndoială că în prezent, în mijlocul multor cercuri creştine, există dorinţa comună, în mod clar perceptibilă, de a realiza unitatea; în această privinţă, noi constituim o piedică, pentru că dorim ca această unitate să se realizeze pe terenul nostru şi uităm că adevărata "adunare" este o structură în afara oricărei organizaţii omeneşti" (pag 5).
- învăţătura cu privire la despărţirea de rău;
Citat: "Prin această zguduitură, un adevărat cutremur care ne-a atins cu voia lui Dumnezeu, acest zid a căzut (zidul despărţirii dintre creştini, n.tr.); prin efectul acestei lovituri transformându-l în ruine şi dărămături. Dumnezeu l-a surpat. Prin urmare, ar fi o lucrare împotriva lui Dumnezeu să încercaţi să reconstruiţi acest zid de despărţire. Dorim să ne despărţim de orice formă de rău, în învăţătură şi umblare, dar nu ne separăm de copiii lui Dumnezeu, care slujesc cu credincioşie Domnlui lor" (pag 4).
- doctrina "fraţilor"
Citat: "O caracteristică a poziţiei noastre constă în a fi campionii învăţăturilor tradiţionale, "doctrina fraţilor", şi în a lupta pentru această doctrină şi pentru Hristos, nu doar pentru Hristos. Dacă vom avea mai mult în faţa noastră modelul Său şi mai puţin doctrina, dogma, atunci n-ar mai fi niciun zid între noi şi alţii" (pag.5).
Albert a primit şi el această broşură şi de fapt trebuia să fie de acord cu multe puncte din conţinutul său. El însuşi a părăsit Biserica oficială şi a luat, prin convingere, drumul "fraţilor", deşi câteodată avea impresia că "fraţii" ridică prea sus condiţiile pentru acceptarea la frângerea pâinii. Dumnezeu a trebuit să interzică strângerile "adunărilor" pentru mândria lor? Câte asemănări cu lumea, bogăţii, considerarea persoanelor, lucruri care se găseau şi printre "fraţi". Care era adevăratul motiv al acestei interdicţii? Totuşi, el a citit mai departe în pagina 6:
"Dorim să ia naştere în curând, în Germania, o organizaţie unitară care să înglobeze pe toţi credincioşii din afara bisericilor naţionale şi în care noua noastră organizaţie să poată fi inclusă. Convingerile noastre particulare vor fi păstrate în acest ansamblu, dar vom dispărea ca organizaţii particulare. Aceasta ni se pare a fi voia lui Dumnezeu, care vrea să o înţelegem prin aceste interziceri ale "adunărilor creştine".
Albert deveni gânditor. Ce vor să însemne aceste noţiuni? "Organizaţie unitară", "noua organizaţie", "organizaţie particulară", "ceea ce pare a fi voia lui Dumnezeu"? - Vrem sa urmăm ceea ce "pare a fi voia lui Dumnezeu", sau mai bine care este "voia lui Dumnezeu"? A citit puţin mai departe: "Vor fi acceptaţi doar acei creştini care vor afirma că sunt de acord cu Statul" (pag.7). Da, dar ce înseamnă să fii de acord cu Statul?
Răspunsul se găseşte în ceea ce urmează:
- Promovarea pozitivă a Statului
Citat: "Trebuie şi dorim să ne integrăm în această uniune cu bucurie şi activ, conştienţi că suntem legaţi prin poruncă divină cu destinul poporului nostru german, la care Dumnezeu, ca Salvator împotriva ameninţării iminente a Bolşevismului, care neagă pe Dumnezeu, fiind duşman al lui Dumnezeu, L-a dat pe Adolf Hitler ca şi conducător. Dacă acceptăm cu recunoştinţă securitatea şi pacea pe care acesta ni le dă în ţara noastră, trebuie să facem orice ca să le menţinem. Dorim, aşa cum se obişnuieşte printre noi, să ne rugăm pentru conducătorul nostru şi guvernul său, de asemenea, ocupându-ne locul potrivit din punct de vedere creştin şi biblic, lucrând pentru ei, atât cât este posibil fiecăruia" (pag.7 şi 8).
- O atitudine pozitivă asupra vieţii
Citat: "Trebuie să renunţăm la atitudinea negativă asupra vieţii, caracterizată prin refuzul valorilor pământeşti sau neutre din punct de vedere religios (tehnică, artă, ştiinţă, sport)" (pag.8).
Deşi Albert nu avea nimic împotriva tehnicii, ştiinţei, artei şi sportului, toate aceste îi păreau atât de bizare. Deci, putem vedea o aparentă dezvoltare a "regimului brun", cu structurile sale organizate?
Principiile noii organizaţii unificate erau prezentate în pagina 10:
- Credinţa creştină biblică;
- Conduita ireproşabilă şi o reputaţie bună;
- Fermitate în cuvinte şi în fapte pentru a fi un martor pentru Isus Hristos;
- Supunerea faţă de Stat după sensul arătat mai sus;
- Efortul conştient spre unire cu toţi credincioşii;
- Toleranţă reciprocă;
- Deschidere spre lucrurile din această viaţă.
În sfârşit, era specificat în această broşură cine nu putea fi acceptat în această organizaţie unitară: "Nu trebuie să fie acceptaţi bărbaţii şi femeile a căror atitudine dă impresia că tulbură pacea comună. Astfel de persoane trebuie să fie refuzate fără menajamente, indiferent de persoane; pentru noile strângeri, ele nu vor fi decât o povară apăsătoare, generatoare de tulburări" (pag.11-12). Broşura era semnată de doctor Becker, în calitate de delegat al guvernului şi de membrii sfatului de fraţi.
Albert nu a vrut niciodata să adere la o organizaţie religioasă care era controlată printr-o organizaţie superioară şi condusă prin delegaţi regionali şi locali. În adunarea lui Dumnezeu nu se cere altceva decât a fi mădular în trupul lui Hristos prin Duhul lui Dumnezeu şi de a avea o umblare spirituală, care se caracterizează prin calităţi morale. Nu este vorba de membrii unei comunităţi, nici de o conducere centralizată impusă de regimul nazist. Niciodată nu putea să aibă o aprobare pozitivă faţă de Stat, nici să favorizeze ura faţă de iudei, care apăruse deja. Pasajele din Scriptură din Romani 13:1 şi în continuare, din 1. Petru 2:11 şi din Tit 3:1 erau destul de suficiente. Fraţii nu au citit legea care dădea puteri depline regimului sau deveniseră orbi? "Nu", gândi Albert, "acesta nu este gândul Domnului; acest document nu corespunde cu ceea ce eu cunosc din călăuzirea Duhului Sfânt. Pe acest teren este imposibil de păstrat unitatea Duhului în legătura păcii" (Efeseni 4:3 ). Într-o duminică l-a întalnit pe tânărul frate Ernst Cerico, pe colina din Gevelsberg. Amândoi se întrebau dacă mai pot să se ducă la strângeri, pentru că cele două adunări, unde locuiau ei, voiau să se ataşeze la "Uniune". Pentru amândoi era limpede că aceasta era imposibil. De aceea, întorcânduse acasă, şi-au plecat genunchii înaintea Domnului, pentru a-şi descărca toată povara.
Atunci când Albert a făcut cunoscut familiei sale că el nu va merge pe drumul propus pentru că nu este drumul Domnului, fiii săi l-au rugat: "Tată, lasă-ne să mergem în continuare şi alţii de asemenea merg". "Prefer să fiu singur, decât cu alţii pe un drum greşit". De atunci, se strângea cu câţiva fraţi şi surori, în număr mic, în case, pentru a frânge pâinea, pentru a se ruga împreună şi pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuia să fie foarte atenţi pentru a nu fi denunţaţi de către vecini, apropiaţi ai regimului nazist. Cântatul cântărilor nu se putea face decât cu voce joasă. De multe ori, soţia sa trebuia să-i amintească să cânte mai încet. Exista în permanenţă pericolul de a fi oameni ai Gestapoului la poartă. De multe ori, Albert a trebuit să meargă la poliţie să dea informaţii despre relaţiile pe care le are, în diferite locuri, cu alţi fraţi şi surori.
Întâlnirea de la Ronsdorf
O mare parte a fraţilor au aderat atunci la noua "Uniune a creştinilor din Bisericile libere", astfel că Albert a rămas singur. A continuat să se întâlnească cu câţiva fraţi şi surori, puţini la număr, zicând: "Dacă mi se interzice să frâng pâinea, atunci o voi face de zece ori, Domnul mă va autoriza". Cu toate acestea, a primit invitaţia de a merge la Ronsdorf. Pentru că el era cunoscut ca un martor credincios şi drept, iubind pe toţi copiii lui Dumnezeu, chiar când ei mergeau pe un drum greşit, au încercat să-l câştige ca evanghelist pentru Uniunea Bisericilor libere evanghelice.
Fraţii i-au explicat toate avantajele Uniunii, promiţându-i un salariu regulat, încercând să-l convingă cu amabilitate. Dar Albert le-a spus: "Eu nu pot merge pe acest drum, căci Domnul nu va merge cu mine". Imediat, Wilhelm Brockaus zise: "Domnul te-a concediat din slujba ta "[termenul german pentru a concedia este acelaşi ca şi pentru a alunga]. Albert a răspuns: "Eu urăsc despărţirea (sau alungarea), spune Domnul", în Maleahi 2:16 . Fraţii sunt prea dependenţi de bani". Nu s-a lăsat prins cu nimic. "Frica de om întinde o cursă" (Proverbe 29:25 ). A scăpat de această cursă prin teama sa de Dumnezeu. Credincioşia sa în rugăciune şi cercetarea Bibliei i-au păstrat încrederea în Domnul.
Recrutare pentru o lucrare misionară independentă
Un alt grup de creştini l-au contactat de asemenea pe Albert, în vederea unei colaborări misionare la Heukelbach, fără a-l implica în niciun fel din punct de vedere organizatoric. Dar pentru Albert drumul era clar. El vroia să se strângă doar cu cei care, în afara oricărei denominaţiuni sau organizaţii, poate chiar în mijlocul multelor pericole, doreau să menţină unitatea organică şi nu organizată a Trupului. Printre aceştia se găseau mulţi fraţi şi surori în vârstă, multe văduve, dar de asemenea şi familii numeroase. Aceasta a spus el fraţilor săi, din Uniune, cu privire la lucrarea misionară, în ciuda propunerilor lor bine intenţionate. Credinţa priveşte la Dumnezeu şi aşteaptă totul de la El, care poate să ne conducă pe cale dreaptă şi să aibă grijă de noi. Era convingerea sa profundă, chiar în timpuri de încercare.
Dragostea nu se mânie
În Germania, agitaţia creştea tot mai mult. Deşi creştinii erau acum bine organizaţi şi având în aparenţă o comuniune bună între ei, un mare număr dintre ei erau îngrijoraţi. Mulţi fraţi şi surori ştiau că drumul în Uniune este nepotrivit, dictat prin teama de Stat şi frica de oameni. Albert cunoştea un mare număr de astfel de fraţi şi de surori şi se ruga stăruitor pentru ei. El îi iubea în ciuda drumului pe care mergeau şi care-l considerau în întregime greşit, în pofida fricii lor de autorităţi. Dar mulţi şi-au schimbat opiniile, faţă de care nu putea decât să se mire. Timp de mulţi ani au predicat despărţirea de orice sistem religios organizat şi acum ei înşişi se găseau în interiorul acestor sisteme. Un frate i s-a adresat odată lui Albert: "Cum se face că atâţia fraţi de valoare urmează acum acest drum?" Albert i-a replicat cu privire la acest subiect: "Iată, Ţie Îţi place adevărul în omul dinăuntru" (Psalmul 51:6 ). Se poate înţelege Scriptura, se poate explica, se poate vorbi într-un fel plăcut, se pot şti toate conexiunile şi totuşi nimic să nu se înţeleagă din ceea ce este "adevărul în omul dinăuntru". Adevărul trebuie să locuiască în inima mea, să fie ţinut ferm în dragoste şi să fie predicat în puterea Duhului Sfânt, fără a lua în consideraţie opiniile oamenilor. Timpurile de criză descoperă starea noastră, descoperind pe cel care spune doar cu gura şi pe cel care iubeşte cu adevărat adevărul".
Albert a demonstrat că a înţeles bine versetul din 2. Corinteni 11:3 , "Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos". "Simplitatea faţă de Hristos" l-a păstrat în aceste timpuri periculoase de viclenia şarpelui, de viclenia lui Satan. El nu s-a îndepărtat de cei care mergeau pe o cale greşită, ci se străduia să le slujească, oriunde aceasta era posibil. Astfel a vorbit creştinilor în Biserici, predicând la înmormântări, făcând vizite la văduve, la orfani, fraţilor şi surorilor singuri, străduindu-se în toate felurile să-L glorifice pe Domnul Isus.
Fără teamă de regimul nazist
Într-o zi, cineva a bătut la poartă. Wilhelmine a mers şi a deschis. La poartă erau de la SS: "Heil Hitler! Unde este soţul dvs., Albert Winterhoff? ". Albert a auzit întrebarea şi a venit spre SS-işti. "Vă rog să veniţi cu mine". Astfel că Albert a mers cu acei oameni pentru a fi interogat mai amănunţit. I-au pus întrebări cu privire la relaţiile cu anumiţi fraţi din alte localităţi şi despre strângeri clandestine. Albert nu a trădat pe nimeni şi a explicat celor care îl interogau: "Dvs. nu puteţi să vă trădaţi prietenii; atunci, vă rog, aşteptaţi-vă la acelaşi lucru şi de la mine". Aceste experienţe aveau loc din ce în ce mai des astfel că Wilhelmine i-a zis într-o zi: "Albert, fii puţin mai prudent". "Ştii, mămico, în Apocalipsa 2:10 este scris: "Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile". Fără să-i fie frică, se lăsa mereu interogat şi mărturisea Numele Domnului.
Odată vorbea pe marginea unui mormânt. Mulţi necredincioşi erau acolo, de jur împrejur. Atunci a strigat: "Atât timp cât limba mea se mişcă, voi vesti deschis Numele Domnului Isus Hristos". Cu o altă ocazie a fost invitat să meargă la o înmormântare. Un frate vorbea aproape de groapă din Ioan 4 . Un mare număr de necredincioşi şi de SS-işti erau prezenţi. Atunci când fratele a terminat predica, Albert a strigat: "Scump frate, mai trebuia adăugat că: "Mântuirea vine de la iudei"". A fost arestat pe loc de SS şi a fost luat. Albert nu a avut nicio reacţie de uimire ci le-a spus simplu: "Dacă mă închideţi, Domnul meu va veni cu mine". Totuşi, după puţin timp a fost eliberat, căci avea fii în armată.
La Volmarstein a fost dus înaintea judecătorului cu privire la o declaraţie biblică. Acestuia i-a zis: "Domnule judecător, trebuie să veniţi la Domnul Isus cu păcatele dvs." Într-o altă împrejurare, la sfârşitul serviciului de înmormântare, a spus un cuvânt care i-a adus din nou nemulţumiri din partea Gestapoului: "Cu adevărat, Dumnezeu mă va ajuta". De data aceasta nu l-au luat la interogatoriu. El se încredea în Domnul său şi era fără frică în faţa duşmanilor săi. În situaţii liniştite sau dificile, Albert arăta lipsă de teamă.
"Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se îndepărtează de Domnul. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este în Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi intinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod" (Ieremia 17:5,7,8 ). "Şi te voi face un zid tare de aramă pentru poporul acesta; şi se vor lupta cu tine, dar nu te vor învinge, pentru că Eu sunt cu tine ca să te salvez şi să te scap, zice Domnul. Da, te voi scăpa din mâna celor răi şi te voi răscumpăra din mâna celor asupritori" (Ieremia 15:20-21 ). Încrederea şi tăria caracterizau pe acest slujitor al Domnului.
Evanghelizare specială în arestul tribunalului
În anul 1941, ziarul (pe care fratele Albert de obicei nu-l citea niciodată) a anunţat îngrozitoarea ştirea că o tânăra mamă, necăsătorită, şi-a omorât copilul său nou născut. Pentru această faptă a fost condamnată la moarte, aşteptând executarea sentinţei în arestul tribunalului din Hagen. Numele acestei femei era acelaşi cu numele unuia dintre băieţii crescuţi de părinţii săi. Această coincidenţă i-a dat ocazia să meargă şi să vorbească personal cu judecătorul din Hagen, în vederea obţinerii unei autorizaţii pentru a putea sta de vorbă cu condamnata, pentru a stabili o eventuală legătură de familie între această condamnată şi băiatul de care s-au îngrijit părinţii săi. Judecătorul i-a spus fără ezitare: "Faceţi o cerere scrisă şi vă vom anunţa". Într-adevăr, după trei săptămâni a sosit un răspuns scurt, dar pozitiv, acordându-i autorizaţia următoare: "Vizita poate avea loc lunea următoare la ora opt şi douăzeci. Timpul de vizită acordat va fi de douăzeci de minute". În noaptea dinaintea vizitei, s-a rugat neîncetat Domnului, gândind la Cuvântul din Iacov 5:16 , "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept".
De câte ori aceasta a fost repetată în viaţa sa! În adevăr, era limpede pentru el, că relaţia de familie cu băiatul de care s-au ocupat părinţii săi, motivul adus înaintea judecătorului, avea puţine şanse să fie reală. Dar schimba aceasta valoarea imensă a unui suflet (Matei 16:26 ), existenţa sa veşnică (Luca 16:23 ) şi pierderea sa veşnică (Apocalipsa 21:8 ) în timp ce condamnata, neîmpăcată cu Dumnezeul Sfânt, avea să părăsescă pământul?
Postind şi rugându-se, aşa cum a făcut deseori în viaţa sa, a plecat spre Hagen, dimineaţa devreme. Sub o supraveghere strictă - trebuia să vorbească prin gratiile celulei - a fost îndată lămurit: eventuala relaţie de familie cu acel baiat, nefiind reală, Albert a schimbat îndată subiectul, venind la motivul esenţial al vizitei sale: celei care era condamnată la moarte voia să-i arate calea mântuirii şi a fericirii veşnice. Această chemare devenid presantă şi prelungită, atât de prelungită încât gardianul, împotrivitor cu totul la un astfel de mesaj (2. Corinteni 2:16 ), s-a mâniat şi l-a întrerupt strigând: "Timpul dvs. de vizită a fost depăşit de mult. Terminaţi imediat". Albert s-a oprit îndată şi apoi s-a rugat cu voce tare, strigând către Domnul.
"Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa" (Eclesiastul 11:6 ); ce rezultat a urmat! Sămânţa căzută a adus roadă în inima condamnatei. După aproximativ zece zile, ajunge la Gevelsberg, ceea ce poate a fost ultima scrisoare pe care aceasta a scris-o pe pământ. O scrisoare lungă! Pentru a rezuma, iată conţinutul semnificativ al mesajului său: "Drumul meu pe pământ, conform verdictului dat de judecătorul pământesc, a ajuns la sfârşit, dar vizita dvs. a schimbat complet starea mea: am primit iertarea păcatelor, prin sângele preţios al Domnului Isus Hristos. Dacă trebuie să merg acum pe drumul dictat de judecătorul pământesc, - între timp mi-a fost refuzat recursul - ştiu acum că toată datoria păcatelor mele este ispăşită înaintea Marelui Judecător şi că gloria eternă va putea fi partea mea, nemeritată, atunci când voi părăsi acest pământ. Printr-un har atât de mare!"
Veşti triste
În timp ce Albert şi scumpa lui soţie Wilhelmine treceau prin tot felul de încercări din partea regimului nazist, nu au fost scutiţi de multe necazuri din partea fiilor care erau plecaţi în război. Albert, Karl, Hanns, Alfred, Gustav şi Paul fuseseră mobilizaţi. Albert, Hanns, Gustav şi Paul luptau din greu pe frontul din Rusia. Ernst şi Werner au fost scutiţi de serviciul militar. Gustav a căzut la 29 Mai 1943 la capul podului din Kuban în regiunea Lodgorny. Părinţii săi au primit mai târziu calendarul din buzunarul lui Gustav cu o însemnare datată din 29 Mai: "Pentru a mă întări am citit Psalmul 31 , de la versetul 6 la sfârşit". Deja de ceva vreme, Gustav le scria părinţilor săi: "Am sentimentul că timpul care mi-a fost dat va fi scurt". Gustav era la Domnul, aceasta o ştiau părinţii săi şi astfel au fost mângâiaţi cu mângâieri divine.
Doi ani mai târziu, în 1945, s-a auzit o bătaie în poarta familiei lui Albert. Deschizând poarta, a auzit: "Heil Hitler! Sunt şeful grupului local al partidului nazist şi trebuie să vă comunic o veste tristă. Fiul dvs. Paul a căzut pentru patrie, în Ianuarie, la Weichsel-Bruckenkopf Pietrkow". Atunci Wilhelmine l-a întrerupt strigând dintr-o dată: "Tată, aşa-i că Paul este acasă?". Albert răspunse: "Da, este acasă". Apoi, mama spuse: "Domnul să fie lăudat". Albert şi Wilhelmine se aşteptau la această veste, căci în ultima scrisoare a sa, Paul le-a scris: "Merg spre casă, casa Tatălui, cine ştie, poate chiar mâine". La puţin timp după primirea acestei ştiri, familia s-a strâns pentru a se ruga. Albert a propus cântarea nr. 47:
Eu Te aştept pe Tine.
Tu ma porţi cu-ndurare,
Cu dragoste şi bunătate pe braţele Tale credincioase de Tată.
Tu nu mă părăseşti şi nu mă uiţi.
Eu Te aştept pe Tine! Eu Te aştept pe Tine!
Eu Te aştept pe Tine.
Atunci când deznădejdea şi lipsa se apropie,
Atunci când valurile de întristare ameninţă să mă acopere.
Tu nu mă părăseşti şi nu mă uiţi.
Eu Te aştept pe Tine! Eu Te aştept pe Tine!
Eu Te aştept pe Tine,
Când nu văd niciun ajutor,
Şi când vrăjmaşul mă urmăreşte oriunde merg.
Tu nu mă părăseşti şi nu mă uiţi.
Eu Te aştept pe Tine! Eu Te aştept pe Tine!
Eu Te aştept pe Tine,
Până când alergarea mea se va sfârşi aici jos
Sunt încrezător, până când întreaga luptă va înceta
Tu nu mă părăseşti şi nu mă uiţi.
Eu Te aştept pe Tine! Eu Te aştept pe Tine!
După a treia strofă s-au oprit cu toţii şi au început să plângă; singur, Albert a cântat şi ultima strofă. Cât de mult au fost mângâiaţi de cuvintele psalmistului: "Pune lacrimile mele în burduful Tău: nu sunt ele în cartea Ta?" (Psalmul 56:8 ). "Sufletul meu se topeşte în lacrimi, din cauza întristării: întăreşte-mă, după Cuvântul Tău" (Psalmul 119:28 ). Şi profetul Isaia s-a adresat familiei întristate: "El va înghiţi moartea pentru totdeauna. Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele" (Isaia 25:8 ). Cu siguranţă, pentru credincioşi va fi o revedere lângă Isus în lumină. Cuvântul lui Dumnezeu a ridicat familia greu încercată, şi Albert întărit a putut să-şi reia slujba pentru Domnul.
Diferite necazuri - dar Dumnezeu l-a ajutat
În timpul războiului s-a întâmplat ca Wilhelmine să vadă că rezerva de cartofi s-a terminat. Nu ştia cu ce va hrăni familia la prânz. Când a aflat, Albert L-a rugat pe Domnul pentru cartofi. Puţin timp după aceea au primit 1450 kg de cartofi, de la diferiţi expeditori din Hesse.
Într-o dimineaţă, familia Winterhoff a primit facturile de chirie şi de gaz; în scurt timp trebuia plătite 75 mărci. Albert a privit facturile, a împreunat mâinile şi a mulţumit Domnului pentru modul cum El va purta de grijă. Puţin mai târziu, spre ora unsprezece, a fost înştiinţat că a primit suma de 75 mărci prin mandat poştal. Într-o zi, Albert se ducea la o strângere de evanghelizare. Trenul a avut întârziere. I s-a spus că nu mai poate prinde legătura următoare. Totuşi Albert era convins că Domnul L-a trimis la acea evanghelizare. Trebuia neapărat să ia acea legătură. Astfel, mulţumi dinainte pentru că Domnul va face să întârzie şi acea legătură, până va sosi trenul său. Şi aşa s-au întâmplat lucrurile. Cu ocazia unei înmormântări, ploua foarte tare. Mulţi fraţi şi surori erau necăjiţi că nu aveau umbrele. A fost pentru Albert o ocazie potrivită să ceară Domnului un timp bun pentru drumul până la cimitir şi a mulţumit dinainte pentru ceea ce El va face. Domnul i-a ascultat cererea.
Sosirea americanilor
Regimul nazist l-a ameninţat deseori pe neînfricatul Albert că-l va duce într-un lagăr de concentrare dacă nu încetează să vestească Evanghelia. Un membru al Gestapoului, pe care l-a întâlnit odată, i-a spus într-un mod confidenţial: "Dacă cei patru fii ai tăi nu se aflau pe frontul de răsărit, de mult timp erai într-un lagăr de concentrare".
În Decembrie 1944, la ora opt dimineaţă, Albert trebuia să se prezinte la Gestapo, la Hagen. Wilhelmine i-a dat haine călduroase, în timp ce unul din fiii săi l-a însoţit până la poarta interioară din clădirea Gestapoului. Din când în când fiul său se uita la ceas, gândind: "Ce poate să facă tatăl meu atât de mult acolo, sunt deja patru ore de când îl aştept". După zece ore de aşteptare, Albert a ieşit cu cuvintele din Psalmul 4:7 pe buze: "Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor şi mustul lor erau din belşug". Domnul şi-a ţinut Cuvântul Său, la care Albert se referea mereu: "Iar când vă vor preda, nu va îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, pentru că vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi; pentru că nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru care vorbeşte în voi" (Matei 10:19-20 ).
Între timp, nori negri se adunau peste Germania. Deja, în Iulie 1943, în timpul unui atac aerian pe o perioadă de zece nopţi, Hamburgul a fost bombardat ca grindina de trei mii de avioane. Escadrilele aeriene americane şi britanice îşi făceau apariţia deasupra Germaniei. În Mai 1944, zonele germane cu depozite de carburanţi au fost distruse de atacurile aeriene. Avioanele şi tancurile nu mai aveau destul carburant pentru operaţiunile lor. În Februarie 1945, un raid aerian american a devastat oraşul Dresda. Mai mult de o sută de mii de morţi au fost zdrobiţi şi carbonizaţi sub dărămături. La 12 Februarie 1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au întâlnit pentru o conferinţă la Yalta în Crimeea. S-a luat hotărârea, în unanimitate, de a obliga Germania să capituleze fără nicio condiţie.
Germania era ciuruită de bombe. Niciun oraş mai important nu a fost cruţat. Mizeria, deznădejdea şi suferinţa îngrozitoare au pus repede capăt nebunei împărăţii de o mie de ani propagată de Hitler. Altădată, la întrebarea pusă "Vreţi un război mondial?" mii de germani au răspuns: "da". Dumnezeu Le-a îndeplinit această dorinţă, dându-le un răspuns divin. "Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamăna omul, aceea va şi secera" (Galateni 6:7 ). "Cum ai făcut, ţi se va face; răsplata ta se va întoarce asupra capului tău" (Obadia 15 ).
Astfel Germania a devenit o ţară de ruine, cu mult înainte ca duşmanii săi să pătrundă în ea. După aceea, la Postdam, şefii de stat americani, britanici şi sovietici au decis împărţirea Germaniei. Germania de vest a fost repede ocupată de trupele aliate. Germania trebuia să fie curăţată de nazism, demilitarizată şi destructurată.
Locuinţele distruse au devenit progresiv locuibile graţie ajutorului dat de muncitoarele neobosite care se numeau "femeile ruinei". La 15 Aprilie 1945, americanii cu tancurile lor intrau în Hagen. Traversau străzile cu un vuiet de tunet răsunător. Pe case atârnau steaguri albe, semnul capitulării. Afară se vedea cum americanii încărcau persoanele decedate şi le duceau la cimitir. Albert a văzut un tânăr de doisprezece ani cum îl duceau la capela cimitirului; a alergat după ei şi le-a arătat Biblia sa în engleză din care le-a citit un pasaj cu voce tare. Astfel a putut să lege contacte strânse cu americanii. Familiei Winterhoff nu avea de ce să-i fie frică.
Neobosit în lucrarea Domnului
După război s-au produs imediat unele schimbări: guvernul militar a redat libertatea de strângere tuturor organizaţiilor şi grupărilor care au fost interzise de precedentul guvern, care se prăbuşise. Ce bucurie! Mulţi fraţi şi surori se strângeau din nou doar pe terenul Scripturii, părăsind Uniunea. Începea o nouă perioadă.
În carnetelul care a fost găsit în buzunarul lui Albert s-au putut stabili distanţele parcurse de el cu trenul: 1933: 8000 km; 1934: 9000 km; 1935: 12000 km; 1936: 11000 km; 1937: 3000 km; 1938: 5500 km; 1939: 4000 km; 1940: 5500 km; 1941: 11000 km; 1942: 9900 km; 1943: 6400 km; 1944: 4200 km; în total 89500 km, puţin mai mult decât de două ori înconjurul pământului. În această perioadă nu a călătorit cu trenuri rapide, ci în vagoane de marfă sau de călători şi numai la clasa a treia. Câteodată a mers şi pe jos. Scopul acestor călătorii era să vestească Evanghelia mântuirii în Hristos.
Dar acum războiul se sfârşise, Germania se găsea în ruine şi disperarea pusese stăpânire pe mulţi germani; inimile se deschideau pentru Evanghelie. Hitler, dictatorul, căzuse; filozofia naţional-socialistă s-a dovedit a fi o nebunie; nu se mai auzea pe străzi salutul: "Heil Hitler". Cine putea să aducă salvarea acum, de unde putea veni salvarea? Atunci când filozofia oamenilor, puterea militară şi pe tot ce putea duhul omului să se bizuie se spulberase; de unde şi prin cine putea veni ajutorul? Albert, neobosit în lucrarea sa, ştia că oamenii erau necăjiţi şi deziluzionaţi. Astfel, a mers la Schwelm, Dusseldorf, Alten-Voerde, Ruggeberg-Willringhausen, Volmarstein, Wuppertal, Sprockhovel, Ronsdorf, Wermelskirchen, Bergisch Born, Lennep, Haan, Langerfeld, Ohligs, Hamm şi Elberfeld pentru a predica Evanghelia la multe persoane care căutau mântuirea. Pe lângă lucrarea de evanghelizare el făcea multe vizite la preaiubiţii săi fraţi şi surori rămaşi izolaţi, şi de asemenea la fraţii şi surorile care după 1937 au plecat în diferite denominaţiuni. Cu multă afecţiune, Albert încerca să le arate clar acestor fraţi şi surori că doar Numele Domnului Isus poate fi centrul strângerilor copiilor lui Dumnezeu şi că doar Duhul Sfânt este Cel care trebuie să conducă astfel de strângeri. Unitatea Duhului nu este o unitate organizată, ci ea este unitatea singurului Trup, care este alcătuit din mai multe mădulare. Aşa îi învăţa el pe credincioşi, ţinând cu tărie adevărul în dragoste; şi mulţi copii ai lui Dumnezeu părăseau sistemele organizate pentru a se strânge doar în Numele Domnului Isus.
Desigur, nu lipseau şi luptele (Iuda 7 ; Coloseni 4:12 ). Acestea îl costau pe Albert multă rugăciune şi răbdare în discuţiile cu fraţii şi surorile. Mulţi pierduseră complet lumina cu privire la ce spunea destul de limpede Scriptura; ei doreau totuşi să urmeze în simplitate voia Domnului. Nu a experimentat el însuşi cât este de dificil să respingi tradiţiile oamenilor, neconforme Scripturii, şi să te ataşezi doar de Domnul, Capul Trupului? Odinioară a trebuit şi el să recunoască adevărul că orice diviziune în Trup şi de asemenea orice negare a unităţii Duhului este un păcat împotriva a ceea ce Duhul a lucrat (1. Corinteni 12:13 ). De asemenea a păstrat supunerea faţă de voia lui Dumnezeu în aceste vremuri grele, rămânând credincios acestui principiu. A experimentat de o manieră practică mâna lui Dumnezeu care l-a condus, l-a păzit şi i-a purtat de grijă. Prin urmare acum nu expunea doar o teorie, ci mai ales din experienţele practice, cu privire la gândurile şi la calea Domnului. A urmărit în multe întâlniri grija pentru suflete, discuţii care ţineau până noaptea târziu. Pentru el nu avea importanţă sănătatea atunci când lucra pentru Domnul Însuşi şi pentru Trupul Său.
Călătoriile sale nu s-au limitat doar la Westfalia, ci el a vizitat şi Frisia orientală. Leer, Wybelsum, Loqard şi Jeringsfehn au fost vizitate cu mult zel. La Jeringsfehn a ţinut şi patru strângeri pe zi, nefiind totuşi prea mult pentru Albert, care avea atunci aproape 70 ani. La 27 Decembrie 1951, Albert a mers cu Gustav R. cu maşina la Berlin. A ţinut strângeri de evanghelizare şi a avut discuţii cu credincioşii despre modul de a se aduna. După cinci săptămani, ceea ce nu era prevăzut atunci când a plecat, el s-a întors cu trenul. Şi astăzi încă, fraţii în vârstă din Berlin îşi amintesc cu plăcere de acele timpuri, binecuvântate, petrecute cu Albert Winterhoff. Cine se gândeşte că Albert când era acasă se odihnea, se înşală.
Abia ajuns acasă la soţia sa, Wilhelmine, găsea o grămadă de scrisori la care trebuia să răspundă. Cu multă răbdare trimitea scrisori de mângâiere văduvelor şi celor care erau singuri. Deja din timpul războiului a trimis sute de scrisori soldaţilor, pentru a le îndrepta privirea spre Domnul, pentru a-i mângâia şi încuraja. Acorda o importanţă deosebită faptului ca scrisorile să fie scrise de mână.
Un accident în timpul unei săptămâni de evanghelizare
În anul 1952, Evanghelia trebuia să fie vestită în Solingen-Grafraht. Cum Albert acorda o importanţă deosebită participării la strângerea de rugăciune a adunării locale dinaintea unei săptămâni de evanghelizare, a plecat de sâmbătă la Grafraht. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat peste primele seri. Totuşi, în mijlocul lucrării, la 21 Februarie 1952 la prânz, fratele din Solingen care conducea maşina a avut un accident. Albert era şi el în maşină. Intenţia lor era să viziteze o soră în vârstă. Printr-un concurs de împrejurări uimitoare, maşina care a fost implicată în accident era a unui nepot al sorei în vârstă. În timp ce poliţia şi trecătorii examinau maşinile avariate, Albert stătea acolo şi le vestea Evanghelia. Apoi, a scris versetul 10 din Psalmul 91 , în carnetelul său: "Niciun rău nu ţi se va întâmpla şi nicio rană nu se va apropia de cortul tău".
Cu toate acestea, a suferit câteva leziuni. Gândea că poate să ignore un traumatism cranian. Comprese cu miere au fost puse ca să-i amelioreze durerile din piept. Natural, aceasta nu l-a împiedicat să termine lucrarea de la Grafraht. Bolnav, cu spatele îndoit, a urcat în tren, pe 25 Februarie 1952, la gara din Grafraht pentru Haspe. În tren se ruga: "Ah! Doamne, trimite te rog pe unul din fii mei la gară, pentru că nu mai pot duce singur valiza până acasă".
Sosind la Haspe, a coborât din tren şi s-a îndreptat spre casă. Dar în scurt timp, fiul pentru care se rugase trecea în grabă spre gară şi l-a văzut pe tatăl său în ultimul moment. "Tată, de ce nu ai telefonat, pentru că veneam să te iau?", l-a întrebat fiul. Cu o privire luminată, tatăl său i-a raspuns: "Am cerut Domnului dacă vrea să te trimită, şi iata acum eşti aici!". Domnul a răspuns la rugăciunea sa. Ajuns acasă, s-a ocupat ca de obicei de corespondenţă care sosise între timp şi apoi s-a odihnit puţin. Atunci când "mămica" îi zicea câteodată: "Albert, trebuie să te menajezi", răspunsul lui Albert era totdeauna: "Mămico, sub palmieri ne vom odihni, dar acum este timpul de lucrat pentru El".
Ultima evanghelizare
Cu toate că se simţea slăbit, Albert a acceptat o invitaţie pentru strângeri de evanghelizare la Langenau în regiunea Siegen. Întărit de Domnul, plin de curaj şi înviorat în duhul său, a luat trenul spre Langenau. De fapt nimeni nu şi-a dat seama cât era de bolnav. Dar ceea ce l-a făcut să sufere mai mult şi care era pentru el de neînţeles, a fost să vadă sala aproape goală şi doar câteva persoane străine erau prezente. Nu era obişnuit cu aşa ceva în regiunea Siegen. S-a rugat insistent Domnului zi şi noapte să înţeleagă care este cauza acestei slabe prezenţe. În mod normal evanghelizările în regiunea Siegen aveau totdeauna loc cu sala plină. În noaptea de joi spre vineri a avut o criză cardiacă puternică, astfel că nu a mai fost în măsură să continue evanghelizarea. Mai erau încă două zile. Cine va vesti Cuvântul? Era deci un subiect de rugăciune. A telefonat unui frate din Eiserfeld, care a fost gata să vină să continue cele două zile.
Fraţii Stahlschmidt şi Lunenschloss l-au însoţit pe evanghelistul obosit şi bolnav în tren până la Hagen, unde unul din fii săi l-a aşteptat la gară. În aceeaşi zi, Albert a mers la doctor, care a constatat starea de epuizare completă a pacientului şi i-a spus fiului său: "Am convingerea că tatăl dvs. se află într-o stare atât de gravă, care poate fi întâlnită la un caz dintr-o sută de mii. Omeneşte vorbind, vă spun că starea sa corespunde cu aceea a tatălui meu: descompunerea substanţei ca urmare a unui traumatism cranian nevindecat. Funcţionarea normală a corpului a încetat; este vorba de o descompunere pe care nu o putem remedia prin medicamente". Aceasta nu era o veste bună. Albert a intrat în casă unde îl aştepta Wilhelmine, cu privirea plină de teamă. Odată ajuns, a luat-o pe "mămica" sa de mână, a mers cu ea în cameră şi i-a zis: "Mămico, mi-e frică să nu cad în depresia din tinereţe". Apoi s-a aşezat pe pat şi s-a încredinţat în mâinile Marelui său Dumnezeu şi Tată.
Ultimele 15 luni
Aşa cum i-a spus doctorul, Albert a suferit un atac de cord (angina pectorală) care a devenit cronic. La starea fizică foarte slabă s-au adăugat probleme de ordin spiritual. Albert, în starea de boală în care se găsea, primea destul de des vizita fraţilor care se rugau pentru el şi-l încurajau prin cuvinte de mângâiere. Dar apoi cădea în tulburări spirituale intense, astfel că aveai impresia că Satan caută să-l străpungă cu săgeţile sale pe acest evanghelist zelos, dar atât de slab fizic. De multe ori putea fi auzit în camera sa rugându-se cu voce tare şi zicând: "O, Doamne, cât de mult ai suferit Tu. A trebuit să spui această plângere: "Am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul" (Psalmul 69:20 ). Şi eu, aici, acum, în suferinţa mea, am mulţi mângâietori, care se gândesc la mine". Odată spunea:
"Suferinţă, care este adevărata ta valoare?
Aici jos eşti numită povară,
Acolo sus este o demnitate,
Care nu este oferită tuturor".
Astfel, starea sa de sănătate continua să se degradeze încet, deşi soţia sa şi copiii aveau câteodată impresia că merge spre bine. În acelaşi timp, Albert însuşi simţea că momentul părăsirii cortului său nu era prea departe. Odată el spuse: "Vedeţi, eu sunt aproape gata să învăţ pe de rost prima epistolă a lui Ioan; mi-au trebuit 14 zile. Aceasta arată cât de mult am coborât". Prin aceasta arăta că este atât de sigur de cunoaşterea pe de rost a primei epistole a lui Ioan, fără greşeală, încât chema pe nepoata sa de 11 ani şi-i zicea: "Deschide Biblia ta şi anume la prima epistolă a lui Ioan. Vreau acum să-ţi recit pe de rost această epistolă, atenţionează-mă de fiecare dată când uit vreun cuvânt".
Deseori cânta cu ea cântarea nr. 59, de la şcoala duminicală:
Noi stăm doar puţin timp
Aici jos ca şi călători în această lume.
Fără staţie şi fără locuinţă
Acest timp va trece repede.
Totuşi, după această stare de pelerini
Va fi o patrie frumoasă
Unde bucuria nu va-nceta
Unde fericirea va rămâne veşnic.
Dulce cuvânt de nedescris,
Care ne întăreşte totdeauna
Atât de bun şi care vine din casa Tatălui
Unde ne vom bucura de pace veşnică!
Această locuinţă plină de splendoare şi măreţie
Domnul ne-a făcut-o cunoscut;
Tu eşti calea spre Tatăl
Unde ne vei conduce Tu Însuţi, Isus Hristos!
A Te urma este un câştig
Întipăreşte aceasta adânc în inima noastră şi în sufletul nostru!
Condu drumul vieţii noastre
Acolo sus spre casa Tatălui!
De multe ori se ruga pentru copii şi nepoţi ca să-L urmeze pe Domnul cu credincioşie şi cu o inimă întreagă. A adus în acelaşi timp, permanent, în decursul marilor sale suferinţe, numele multor fraţi şi surori înaintea Domnului. Nu putea să-i uite. Cunoştea puterea mijlocirii.
Într-o zi fiii săi au venit la el şi i-au zis: "Tată, unde se găseşte pasajul: Cuvântul Său şi Duhul Său sunt în mijlocul nostru" (pasaj citat intenţionat greşit pentru a verifica memoria tatălui lor); răspunsul a venit imediat: "nu "sunt", ci "rămân în mijlocul vostru"; acest pasaj se află în Hagai 2:5 ". Totuşi, cu timpul, se vedea că starea sănătăţii se înrăutăţea tot mai mult. Astfel a ajuns la ultima duminică pe acest pământ. Wilhelmine, "mămica" sa iubită, care i-a fost un permanent şi adevărat ajutor, a rămas lângă el în acea duminică.
Dintr-odată Albert zise: "Să cântăm cântarea 98". Wilhelmine, după ce a acceptat să cânte, zise soţului său: "Tată, eu nu pot să cânt". Totuşi Albert nu a vrut să zică să cânte ea, ci el gândea că se adresează fraţilor şi surorilor din adunarea locală. Pentru că apoi a adăugat: "Dacă fraţii nu vor să cânte acum strofa patru din cântarea 98, aş dori cel puţin s-o citească". Atunci Wilhelmine i-a citit cu voce tare strofa din acea cântare:
Acolo sus, în curţile deplinei binecuvântări,
Unde, ca şi străin, voi fi primit
Nu un Dumnezeu străin mă va întâlni
Căci El este Dumnezeul meu şi Tatăl meu.
Dragostea care sus mă va primi,
Care mă înconjoară cu glorie,
A răcorit deja pentru mine pustia,
Şi mă înviorează în timpul acestei călătorii.
Albert ştia în mod clar şi categoric că Domnul va veni curând să-l cheme să fie cu El veşnic, "căci aceasta este cu mult mai bine". Pe de altă parte, el repeta mereu la toţi copiii şi nepoţii săi versetul patru din a treia epistolă a lui Ioan: "Nu am bucurie mai mare decât aceasta, ca să aud despre copiii mei că umblă în adevăr". Umblarea în adevăr, zelul în munca profesională, o viaţă de dăruire şi vestirea Evangheliei au fost pe inima lui până în ultimele clipe. În ceasurile întunecate, în ispitirile cele mai grele pe patul său de moarte, atunci când Satan îşi îndrepta atacurile sale spre credinciosul slujitor, el ştia spre cine să se îndrepte, spre Cel care singur putea să-l ajute, Domnul Isus Hristos.
Luptând în rugăciune, aşa cum membrii familiei îl găseau adesea, culcat în patul său, până în momentul când a deschis ochii pentru ultima oară în această lume privindu-i pe ai săi. Soţia sa, Wilhelmine, cea care era numită totdeauna cu dragoste "mămica", marele său ajutor în suferinţă, şi multe alte persoane, înconjurau patul său. În dimineaţa zilei de 8 Mai 1953, Albert a închis ochii şi a adormit într-o profundă pace. Lupta s-a sfârşit. Întreaga familie s-a simţit uşurată atunci când iubitul soţ, tată şi frate în Domnul a ajuns în sfârşit la Domnul.
Un luptător al lui Dumnezeu, un slujitor credincios şi dedicat lui Dumnezeu, a fost luat din mijlocul familiei şi din mijlocul adunării. Un om a cărui inimă a ars pentru Domnul şi Mântuitorul său, care a iubit pe credincioşi, indiferent din ce denominaţiune erau, care a căutat pe cei pierduţi cu o inimă ca a Domnului, a intrat în corturile veşnice de pace.
În concluzie, se pot adăuga câteva cuvinte ale fratelui Schwefel, cunoscut evanghelist şi predicator al lui Dumnezeu. La 15 Iunie 1953 îi scria din Berlin Wihelminei: "Destul de rar întâlnim un slujitor al Domnului, care a slujit cu credincioşie şi devotament aşa cum a fost scumpul dvs. soţ care a adormit. Râvna sa era exemplară. Răsplata sa va fi mare. L-am iubit din toată inima şi credincioşia sa m-a făcut adesea de ruşine". În cursul unei vizite ulterioare, acelaşi Paul Schwefel a spus: "După ce l-am avut pe acest părinte în casa mea, la Berlin, din 12 până pe 17 Ianuarie 1952, m-am întrebat adesea dacă am mai întâlnit un frate cu o teamă de Dumnezeu atât de profundă".
sursa: https://comori.org/