"Anexe"

Categorie: Biografii crestine
 

Anexa 1
Judecată, nu unificare a creştinătăţii

În 1896, Kelly a abordat corespondenţa pernicioasă a lui Gladstone[1] cu arhiepiscopul de York cu privire la enciclica Papei Leo al XIII-lea (1810 - 1813) intitulată Ad Anglos, din 1895. Kelly a scris opt articole tari în Tezaurul Bibliei (din august 1896 până în martie 1897), pe care le considera antidotul contra întrebării Primului Ministru în legătură cu atitudinea Romei faţă de ordinul Anglican şi cu posibila unificare a creştinătăţii. Aceste articole au fost tipărite şi sub forma de broşuri separate. Redăm aici articolul „Judecata, nu unificarea creştinătăţii“ pentru a gusta caracterul scrierilor acestui slujitor fidel.

De când a fost scris acest avertisment, în urmă cu un secol, progresul spre unificarea creştinătăţii (acum şi colaborarea cu diferite religii ale lumii) a continuat cu tot mai multă vigoare, iar scriptura prezice că această coaliţie se va constitui şi că va prospera pentru un timp, dar că ea este destinată distrugerii prin judecata Domnului. Avertismentul solemn al lui William Kelly este dat cu dorinţa sinceră ca aceia care citesc în zilele noastre să înveţe să evite orice legătură cu acest plan neevlavios. Elanul aşa-numitei mişcări ecumenice, susţinut de liberalele şi modernistele Consilii Ecumenice ale Bisericii, împreună cu activitatea tot mai intensă a Mişcării Carismatice, activităţile politice ale Romei şi compromisurile continue ale multora faţă de credinţa creştină fac ca această scrisoare să fie şi mai relevantă în zilele noastre.

„Nimeni nu trebuie să fie surprins că, într-o scrisoare către arhiepiscopul de York (în 1896), un politician experimentat şi abil al zilelor noastre a exprimat speranţe cu privire la o unificare a creştinătăţii. Unii nu erau pregătiţi pentru aşaceva şi sunt îndureraţi să vadă pe tot parcursul scrisorii un ton deosebit de curtenitor faţă de Papă, ca să nu spunem mai mult. De fapt, Dl. Gladstone este mult mai consecvent în aceasta decât în cele mai multe chestiuni arzătoare pe care le-a abordat. Creştinătatea a fost dintotdeauna un idol preţuit, şi aceasta nu s-a schimbat. Acum, dacă este să dăm crezare Scripturilor, creştinătatea este judecată ca o ruină sub aspect spiritual, şi aceasta prin mărturisirea oricărei conştiinţe care este cercetată. Şi papa recunoaşte aceasta prin multiplele lui anateme, şi aşa face şi Dl. Gladstone şi la fel toţi cei care doresc unificarea. Dacă lucrurile ar fi potrivit cu gândul lui Dumnezeu, atunci nu ar exista nimic de acest fel. Mult mai profund simt ruina aceia care în mod obişnuit sunt în sac şi cenuşă şi mărturisesc păcatele care au condus la aceasta. Prin constituţia divină, după Cincizecime, toţi sfinţii au fost la început o singură comuniune. Poate că erau mii şi zeci de mii care au crezut (Fapte 21 .10), dar ei erau «biserica lui Dumnezeu de la Ierusalim», Antiohia, Corint, Efes. Aşa era peste tot în zilele apostolilor. Sigur că erau biserici în diferite provincii sau ţări, atunci evanghelia era predicată peste tot, Domnul lucrând prin cei care predicau (Marcu 16 .20, 1 .6, 23), iar credincioşii de pe tot pământul erau zidiţi împreună casă a lui Dumnezeu, adunarea Dumnezeului cel viu, stâlpul şi temelia adevărului.

Făcând un calcul grosier al celor care mărturisesc a fi creştini, se spune cp sunt 216 milioane de romano-catolici, dar sunt 137 de milioane de anglicani, lutherani, reformaţi şi alţi protestanţi şi 97 de milioane de greci ortodocşi şi alţii, împreună cu nestorieni, cocţi, abisinieni, etc. Sunt macar tot atâţia care se numesc creştini înafara romano-catolicismului ca şi în cadrul lui, cu toate că această denominaţiune are mult mai mulţi membri decât oricare alta. Dar nu există unitate. Poate vreo pretenţie să fie îndreptăţită în faţa unor asemenea fapte? La fel de clar este că s-ar fi cuvenit să se manifeste întotdeauna unitatea sfântă în adevăr, acea unitate care a încetat de secole. Pretenţia că ar exista o asemenea unitate se demonstrează a fi falsă, iar absenţa ei dovedeşte ruina. Catolicitatea bisericii vizibile este un vis amăgitor. Iar dacă este să conteze caracterul apostolic sub aspect istoric, atunci Roma nu se poate compara cu bisericile răsăritene, care au fost întemeiate de unul sau altul dintre apostoli, unde ultimul a condus Ioan, ultimul dintre apostoli rămas pe pământ. Roma i-a avut pe apostoli doar ca întemniţaţi şi martiri, adunarea de la Roma nefiind nici înfiinţată nici condusă de vreunul dintre ei. În această privinţă Scriptura este foarte clară.

Se recurge la multe argumente omeneşti în favoarea succesiunii, dar ceea ce găseşte un credincios în Scriptură, de la un capăt la celălalt, este doar deşertăciunea şi falimentul omului, indiferent de epocă, de loc şi de felul în care a fost testat de Dumnezeu şi indiferent ce privilegii i-au fost acordate. Aşa a fost cu Adam, Noe, Avram, etc. Şi cu Moise, Aaron, cu Israel, cu Saul, David şi Solomon. Şi cu Nebucadneţar sau vreun altul dintre naţiuni. Dumnezeu nu a abandonat niciodată, ci a susţinut credinţa în pofida eşecurilor alor săi. Cu toate acestea, omul a eşuat indiferent la ce test a fost supus. În acelaşi timp, Dumnezeu a arătat despre Al Doilea Om, care nu numai că s-a dovedit a fi perfect, ci, în final, va manifesta în mod glorios toate titlurile care în care primul om şi urmaşii lui au eşuat, acelea de: Ultimul Adam, Sămânţa femeii, cea promisă, preot pe tronul Lui, Împărat în Sion, Fiul omului, căruia toate naţiunile şi limbile îi vor sluji în veacul viitor pe tot pământul locuit.

Este oare biserica o excepţie de la regula eşecului omului şi a stării lui nenorocite? Nicidecum. De aceea trebuie multă precauţie (mai ales din partea sfinţilor de la Roma, în special în capitolul 11 al epistolei marelui apostol pentru cei necircumcişi), ca nu cumva să se creadă înţelepţi şi să se îngâmfe. Dacă cel dintre naţiuni care este mărturisitor al credinţei nu continuă în bunătatea lui Dumnezeu, atunci şi el va fi tăiat cum au fost tăiaţi şi evreii (v. Romani 11 .16-22). Este oare cineva atât de orb, de împietrit sau de îngâmfat încât să spună că creştinătatea a rămas în bunătatea lui Dumnezeu? Poate Papa să afirme aceasta măcar cu privire la jumătate dintre cei botezaţi? Poate protestantul spune aceasta mărturisitorul din majoritatea romano-catolică? Va spune oare aceasta anglicanul despre comunitatea lui? Non-conformistul evlavios, va putea oare pleda el «Nevinovat» când este vorba de societatea lui sau de vreo alta? Şi dacă aşa stau lucrurile, Scriptura (fără să poţi găsi măcar un cuvânt de alt fel în vreun pasaj, ba chiar dând multe ameninţări solemne în alte părţi) spune inflexibil «vei fi tăiat».

Creştinătatea, cu mame şi fiice (Apocalipsa 17 .5), cade sub sentinţa universală. Căile lui Dumnezeu pentru cel credincios se împlinesc la fel de sigur ca şi celelalte; planul harului lui Dumnezeu se va împlini în Hristos şi cu biserica înălţată acolo unde nu o poate afecta puterea vrăjmaşului. Dar nu există nici o diferenţă între evreu şi cel dintre naţiuni în ceea ce priveşte împlinirea responsabilităţii în mărturia dată pe pământ. Singura excepţie este Domnul Isus, care va împlini toate planurile lui Dumnezeu în ziua care va veni. El, şi nu Papa, este capul trupului, al bisericii; El, care este începutul, cel întâi născut dintre morţi (pentru că din această poziţie, şi nu doar din aceea de încarnare, a început relaţie cu biserica), pentru ca El să aibă întâietate în toate. «Nimeni să nu vă înşele în nici un fel». Ziua Domnului nu va veni decât după ce se va fi împlinit apostazia (nu unificarea, ci apostazia, cu excepţia situaţiei când cele două se contopesc) şi se va arăta «omul păcatului, fiul pierzării» (v. 2 ). Cei care cred împreună cu Luther şi Calvin şi Knox, cu Cranmer, Jewel şi Parker, cu Baxter, Howe şi Owen, că romano-catolicismul este apostazia şi că Papa este omul păcatului trebuie că regretă profund că un om de stat înaintat în vârstă se pleacă înaintea Papei Leon al XIII-lea şi nu preţuiesc deloc ceea ce puterea Vaticanului va cere în mândria lui nepotolită şi în setea lui pentru stăpânirea universală a capului lor. Dar, dacă este necredinţă evidentă să te îndoieşti că Roma este curva din Apocalipsa, un semnal şi mai clar va fi când cei botezaţi, în aceştia incluzând papalitatea şi protestantismul, vor trece la o apostazie mai completă şi îl vor înălţa pe cel nelegiuit, pe care Domnul îl va nimici la arătarea Lui, introducând astfel pe pământ ziua cerurilor. Numai El este comptent şi  vrednic şi este rânduit pentru aceasta.

Oracolele Noului şi Vechiului Testament sunt de acord în această privinţă. Neghina (Matei 13 ) a stricat recolta, dar nu există nici un remediu aprobat până când, la „plinirea vremii“, va judeca Fiul omului. Ca în zilele lui Noe şi ale lui Lot, aşa va fi în ziua în care se va arăta Fiul omului (Luca 17 ), nu unificare ci judecata celor vii. În 1. Timotei 5 , dar şi mai clar în 2. Timotei 3 găsim dovezile că nu s-a rămas în bunătatea lui Dumnezeu, şi, de aceea, este necesară tăierea (ca în Romani 11 ). Şi ce spun 2. Petru 2 , Iuda, 1 Ioan şi Apocalipsa? Până şi 1. Petru 4 .17 declară că judecata va începe de la casa lui Dumnezeu.

Persoane pot fi salvate în mod individual prin har, dar odată ce răul a pătruns, el va rămâne şi se va tot înrăutăţi până ce va veni judecata divină, care este cu siguranţă aproape, Domnul fiind gata să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. Speranţa unei unificări a creştinătăţii nu numai că este o eroare fără nici un temei în Cuvânt, ci chiar se opune mărturiei Domnului şi a apostolilor. Aceasta izvorăşte din fiinţa omul căzut, care mai întâi de depărtează de voia lui Dumnezeu şi apoi fie că neglijează, fie că sfidează cuvântul Lui, nerenunţând niciodată la încrederea zadarnică în om. Profeţii declară că Dumnezeu, în harul Lui suveran, va restaura pe Israel, iar Noul Testament, în mod la fel de explicit, spune că El va nimici Babilonul şi nu-l va restaura.  

Cum poate un om treaz să se aştepte ca aceea care îşi spune în inima ei «şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă, nu voi vedea nicidecum întristare» să coboare de pe tronul ei necinstit şi să se pocăiască în ţărână? Mai ales după ce şi-au pus o femeie perfectă şi un bărbat infailibil pe post de viţei de aur. Roşeşte ea de ruşine cumva pentru că se închină fecioarei şi îngerilor sau oaselor unor oameni morţi sau la nişte bucăţi de pânză, la crucifix şi la o pâine? Se ruşinează ea de celibatul preoţilor, de confesiunea auriculară şi de alte grozăvii directe sau indirecte? Se leapădă ea acea pretenţie a transsubstanţierii şi renunţă la vrăjmăşia ei reală împotriva citirii scripturii? A renunţat Roma la acea minciună din mâna ei dreaptă, Mesa? Ea pretinde că este un sacrificiu pentru vii şi pentru morţi. Potrivit Scripturii, aşaceva ar fi un sacrament nu al iertării păcatelor (cum vesteşte masa Domnului), ci al ne-iertării lor. Nu este aceasta o jertfă care mărturiseşte zi de zi, aceeaşi ineficacitate ca şi jertfele evreeşti, pe care epistola către evrei le pune în contrast cu trupul lui Hristos oferit o dată pentru totdeauna ( 9 .10) şi rezultatul ei pentru credincios? Deoarece «acolo unde este iertare de acestea nu mai este jertfă pentru păcat». Aceasta proclamă evanghelia, iar mesa o contrazice, vestind o altă evanghelie, care, de fapt, nu este alta.

Ce poate gândi atunci cineva de anglicanii care ascultă ce spune Roma, când propriile lor Articole de religie (XXXI) declară că sacrificiile mesei sunt «invenţii blasfemiatoare şi înşelăciuni periculoase» şi (XIX) că Roma «greşeşte nu numai în modul de a trăi şi în ceremonii ci şi în chstiuni de credinţă»? Nu-i aşa că schimbările profunde care s-au produs progresiv în ultima jumătate de secol în clerul anglican este o întoarcere nu la «ceea ce era de la-nceput», ci la ritualurile şi doctrinele ne-reformate ale creştinătăţii din est şi din vest? Nu aceasta a condus la scrisoarea retrogradă a D-lui Gladstone?

Dacă preţuieţi Scriptura, dacă vă alipiţi de evanghelie, dacă aveţi răscumpărarea în Hristos, dacă Îl onoraţi pe Fiul ca şi pe Tatăl, dacă ştiţi că împreună sunteţi templul lui Dumnezeu şi că trupul dumneavoastră este templul Duhului Sfânt, atunci feriţi-vă de unirea cu cetatea confuziei, cea sortită distrugerii, după cum Dumnezeu este adevărat. Feriţi-vă chiar şi să priviţi înapoi ca sî nu ajungeţi un stâlp de sare, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit şi Domnul nu trebuie provocat la Gelozie

W Kelly“

Anexa 2
Date importante din istoria fraţilor şi din viaţa lui Kelly

Mulţumiri

Relatările orale au fost date spre compilare D-nei Thompson, care fusese înainte la Plumstead, participantă la strângerile din Inverness Place. Ea locuia la Little Stones, Kent (aprox. 1975). Îi sunt îndatorat şi D-lui George Edward Saye Oakley din Blackheath, care mi-a dat o schiţă pastel pe care tatăl său i-a făcut-o lui William Kelly şi mi-a furnizat informaţii utile (aprox. 1980). Domnişoarele Mitchell (Fay şi Margery) din Etham Park, Londra SE, care au participat la strângerile din Plum Lane şi Lewisham înainte de 1965 mi-au furnizat informaţii utile. Am avut şi ocazia de a vorbi cu Domnişoara Ruth Harrison (decedată în 1995), care a fost în adunarea de la Ashford Midleessex împreună cu tatăl ei, şi l-a cunoscut bine pe Dl. Samuel Tomkins. Îmi amintesc şi de o relatare a D-lui Harry Dudley despre o vizită la WK, oferită de fiul său, Dl. Henry Dudley. D-na Susan Robinson din Braintree a ajutat contribuind cu amintiri din adunarea ei locală. Îi sunt foarte îndatorat D-lui John Weston, care, cu multă bunăvoinţă, mi-a permis să folosesc colecţia de scrisori şi cărţi poştale de la William Kelly către Thomas Weston ca şi scrisori ale lui C.H.M., J.N.D., C.A. Binney şi W. Reid. Acestea au fost surse de informaţii valoroase.

Îi sunt îndatorat Domnişoarei Turner, fiica lui W.G.T., care, cu multă bunăvoinţă, a acordat permisiunea de a folosi toate scrierile tatălui ei, în special „Amintiri despre William Kelly“. Am crescut mergând la strângerile din Granville Park, adunarea din Lewisham cam în perioada 1952-1965. Mama mea şi eu, când aveam vreo doi ani, am locuit în casa familiei Hocking din Elliot Vale, Blackheath, în perioada în care tatăl meu a fost în Coreea. Din 1965 am frecventat adunarea din Plumstead Common, ceea ce fac şi în prezent.

M-a ajutat foarte mult asistenta bibliotecară Jane Maxwell de la Departamentul Manuscrise al Bibliotecii Trinity College din Dublin, care mi-a oferit informaţii utile.

Mulţumesc şi diferiţilor prieteni care mi-au citit scrierea înainte de publicare, dintre care cel mai mult m-a ajutat Timothy C. F. Stunt, care. Cu multă bunăvoinţă, l-a citit în întregime şi a făcut mai multe observaţii utile şi sugestii valoroase. Pentru ajutorul în elaborarea acestei lucrări şi pentru câteva fotografii din Guernsey, îi sunt recunoscător şi altui prieten, care doreşte să rămână anonim.

Sunt profund de îndatorat tuturor celor care au ajutat la pregătirea acestei cărţi şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru cooperarea lor. Ultima citire critică pe care a făcut-o soţia mea, Marylon, a fost de un real folos sub multe aspecte şi nu trebuie să omit a-mi exprima recunoştinţa pentru tot ajutorul şi răbdarea ei pe parcursul acestui proiect de durată.

[1] n. a.) William Ewart Gladstone (1809 – 1898), a fost la Blackheath în 1868 şi 1871; nu ştim dacă s-a încumetat să se întâlnească cu Kelly, dar aceasta pare puţin probabil, cu toate că ei aveau mai multe cunoştinţe comune. Prin 1831 el l-a întâlnit pe JND, când era la Oxford (JND aşa cum l-am cunoscut). În 1890 Kelly, în Tezaurul Biblic a făcut o recenzie la Stânca de neclintit a Sfintei Scripturi (The Impregnable Rock of Holy Scripture ) (p. 110-12)

sursa: https://comori.org/