În ieslea din Efrata

În ieslea din Efrata, în grajdul plin de paie,
Te-ai învelit, Isuse, într-ale firii straie;
Şi-n braţele Mariei Te-ai lăsat înfăşat,
Ca să ajungi la urmă în Gheţimani legat.

La margine de lume, la colţul dintre vremuri,
Ai coborât, Isuse, pământul să-l cutremuri,
Nu ca un rege falnic, ci fiu de nevoiaş,
Şi nu cu glas de-arhanghel, ci-n glas de copilaş.

Ai coborât, Isuse, cu vis de libertate,
În lumea-nlănţuită în patimi şi păcate,
Dar primul glas al lumii a fost că nu Te vrea:
Cetatea era plină, nu era loc în ea.

Te-ai arătat în casa şi-n ţara cea mai dragă,
Într-un popor minune, ales din lumea-ntreagă.
Dar prin străini, pe drumuri, de mic te-au prigonit;
Chiar la ai Tăi venit-ai, şi-ai Tăi nu Te-au primit.

Tu ne-ai adus, Isuse, iubirea cea mai dulce,
Iar noi cu ura noastră Te-am atârnat pe cruce.
Cu strigătul din Rama, şi pragu-însângerat,
Şi azi aşa te-aşteaptă Irozii din palat.

Ştiai că lumea noastră în ură se destramă,
Şi totuşi coborât-ai, înfăşurat de-o mamă,
Ca să ne-araţi iubirea cu care ne-ai iubit,
Şi să Te laşi pe cruce, în cuie răstignit.