Deşartă fericire

Deşarta fericire
Cu false măşti de flori,
Zadarnic-aurire
A unor negrii nori.

Pătrunzi întreaga fire
Cu albi şi falnici sori,
Sclipeşti a nemurire
Ca soarele în zori.

Şi ca un cânt subţire
Ce-n suflet dă fiori,
Te-araţi ca o pornire,
Spre rai, de-atâtea ori…

Cu neagră înnoire
Tu inima-nfăşori,
Cu goală-mpodobire
Şi gândul înconjori.

Eşti doar o aburire
Un vânt de gri ninsori,
Trăieşti doar o clipire
Şi-apoi în chinuri mori.

Tu schimbi chiar şi gândire,
Tu ştergi şi reci sudori,
Pe oameni ai menire
Să-nşeli de-atâtea ori…

Deşartă fericire
De ce mă împresori?
Mă umpli de iubire
Ce nu poţi s-o măsori…

Şi duhul cu-nvoire
Se-aprinde în culori,
Şi-n tainica simţire
Te simt când te cobori.

O tristă însorire
În viaţa îmi strecori,
Şi-ncet-n-a mea gândire
Mă miri chiar uneori…

Şi chiar orice mâhnire
Din suflet îmi omori,
Aproape, mi se pare,
De-acum c-or fi doar zori.

Ce tristă amăgire…
Prefaţă de splendori…
O palidă sortire
Ticsită de orori!

Căci scurta-nveselire
Ca stropii cei uşori,
Se pierde-n asfinţire…
Rămân doar grei, lungi nori…

Deşartă fericire
La gându-ţi mă-nfiori…
Căci eşti o-nrâurire
De lacrimi şi sudori…
Mascate-n seci splendori.