Urmaşii Noştri

Voi aveţi o datorie
Cât umblaţi printre cei vii:
Sã citeascã şi sã scrie,
Sã urmeze-o meserie,
Sã trãiascã-n armonie,
Învãţaţi-i pe copii!

Şi în liniştea de-acasã
Cât şi în cãlãtorii,
Din cuvânt sã nu vã iasã
Celui Rãu sã-i cadã-n plasã.
Şi de vorba mincinoasã
Dezvãţaţi-i pe copii!

Eşti tãtic, mãmicã, însã
Niciodatã n-ai sã ştii
De n-ai candela aprinsã,
Cu ei, legãturã strânsã,
Faţa-n rugãciune plânsã,
Ce devin ai tãi copii!

Peste mintea noastrã-ntruna
Mii de gânduri zboarã... mii...
Grijã-aveţi întotdeauna:
Nu e soarele ca luna,
Adevãrul ca minciuna
Iar spre-a câştiga cununa
Ajutaţi-i pe copii!

Lumea asta e stricatã,
Dornic-a pãcãtui.
În vârtos nãmol înnoatã
La costum şi la cravatã
Şi ar vrea s-atragã-ndatã
Pe orice bãiat sau fatã.
Dar tu, mamã şi tu, tatã,
Corectaţi-i pe copii!

Omul mare... mare fie!
Cel zglobiu, cu cei zglobii.
Ca şi mamã grijulie
Fã-i sã-nveţe şi sã ştie:
Cartea nu-i o jucãrie!
Iar tu, Petre, tu, Marie,
Nu-i mai bateţi la mânie
Pentru orişice prostie
Cã şi voi aţi fost copii!