Maria

Un nor negru s-a-ntins peste Ierusalim și peste țară,
Sub el, Golgota trecea prin cel mai trist amurg
Dar, în binecuvântații zori, e gloria-nvierii
Cu razele iubirii ce-n veșnicie curg…


Îngenuncheată, în fața mormântului gol,
Maria-n lacrimi plângând tot plânsul lumii
Tresare, când o voce-i șoptește blând: „Maria”,
Prin lacrimi, cu glasul tremurat, se-nchină-adânc: „Rabuni!”

Ce sfântă întâlnire, cu Domnul în slavă înviat!
Cel ce biruitor, pe moarte călcând, a-nvins pe Calvar,
Învățătorul ei, care-n binecuvântările iertării,
I-a dăruit, întreaga frumusețe a-nvăluirii-n har.

Cu sufletul cuprins de-o sfântă bucurie,
Cu inima ce-n rugă spre Ceruri s-a-nălțat,
La ucenici aleargă, prin lacrimi și cântare
Cu zorii să le-aducă întâiul „Hristos a înviat!”…


Într-un întârziat apus, privind mai sus de stele,
O adiere de vânt ușor, ce tremurându-și pala,
Îi amintea sublimul din dimineața învierii
Și-o stea se oglindea în lacrima Mariei din Magdala…


Va fi o clipă când se vor deschide porțile de sus
Și ca un peregrin, sosind din truda lumii,
Când lacrima din urmă, chiar Tatăl i-o va șterge,
Îl va-ntâlni în glorii, pe Domnul ei, Rabuni.

Timișoara, 24 iulie 2017