Călăuzire

Ce-aş fi făcut în vremuri de nevoi,
De n-ai fi fost la cârma vieţii mele,
Când năvălit-au valuri mari, puhoi,
Credinţa să mi-o sfarme, să mi-o spele ?

M-ar fi-necat atâtea ape mari,
Şi-ar fi trecut pâraie peste mine,
Da-n negrele talazuri Tu apari,
Şi mai departe merg ferit cu Tine.

Ce-aş fi făcut în lumea asta rea,
De n-ar fi fost încrederea în Tine,
De n-ar fi fost Cuvântul Tău să-mi dea
Nadejde şi durerea să-mi aline?

Când împotrivă-mi oamenii s-au strâns
Şi ura lor era ca să mă-nghită,
Mânia lor - atunci când s-a aprins -
Izbânda Ta a fost desăvârşită.

Atât de plin de răni, ce-aş fi făcut,
De n-ai fi fost, Isus, Samaritene,
Să mă ridici când nimenea n-a vrut,
Şi să-mi alini Tu lacrimile-n gene.

Ce-aş putea face singur pe pământ,
Un călător pribeag şi fără ţintă,
De n-aş fi auzit al Tău cuvânt,
De cer cum spune, şi de Ţara Sfântă?

Dar simt mereu cum mă călăuzeşti,
Şi ajutor îmi dai pe-a vieţii cale.
Şi fiindc-atât de mult Tu mă iubeşti,
Eu vreau să stau sub scutul mâinii Tale.