Spre cetatea maiastra

SPRE CETATEA MAIASTRA



De dincolo dinspre soare-răsare, cucernic,
În focul credinței să nu se piardă nimic,
Mirele, potrivește al vremii ceasornic,
Să nu se risipească din holdă vreun spic.

Vrăjmașul strecoară cu dibăcie îndoială,
Să tulbure inimile cele pline de sfială.
Cu multă viclenie şi obrăznicie trivială,
Încearcă să lovească-n inima loială.

Prea Sfântul de Sus din a Sa Împărăție,
Trimite solii, vestind curând o să vie.
Toarnă prin Har, putere-n statornicie,
Şi întărește credinţa dusă cu vrednicie.

Zarea-şi picură, pic cu pic, argintul,
Unind în armonie cerul cu pământul.
Tresaltă pe undele vremii izvorul,
Pe stânca cea mai-naltă, urcă poporul.

Gem plaiuri în noapte, urmărind zarea,
Cu grăitoare șoapte, geme întristarea.
Bătrânii codri îşi freamătă mustrarea,
Țin treze mlădițele, să-şi vadă starea.

Să distingă izvorul blând, cu apă vie,
De izvoarele nopţii, a morţii viclenie.
Un susur blând, să bea omul apă, îmbie,
La izvorul de la cruce, izvor de veşnicie.

Măreață cântare de nuntă, se ridică la stele,
Umple tot cerul, iubirea vibrează coardele,
Topește vremea trecută pe strunele sale,
Cetatea măiastră e năzuința celor din vale.

Şi iată în văzduhul, pe-ntregul lui cuprins,
Cu scânteia, ce ard munţii cu dorul aprins.
Soarele Măreției pe norul de Slavă, neînvins,
După mine şi tine, vine cu braţul întins.

Amin