Din floarea nemuririi

DIN FLOAREA NEMURIRII



Plânsetelor noastre Isus, ne dă veșnică alinare,
Zăgazurile cerului deschise-s în binecuvântare,
Prin Măreţia Lui ce-ntrece hotare închipuitoare,
Revărsă îndurările harului, spre a noastră salvare.

În ale vieților noastre toamne, în harul pocăinței,
Încolțește şi creşte bobul de muştar al credinţei.
Şi-n cetatea Lui Sfântă, trecuți prin ciurul căinței,
Ne vom înălţa cântând în cor, cântarea biruinței.

Mărgăritarele lacrimilor noastre ne vor însoţi,
Mai scumpe-n dimineaţa însorită, vor străluci.
Purtate pe valurile tot mai albastre, vor licări
Ca nişte nestemate, palatul regesc îl vor polei.

Cântarea, prin inimă pătrunde, har după har,
Ducând iubirea divină pe ale ei unde, nectar,
Şi lacrimile strop cu strop, boabe de mărgăritar,
Răsfrâng bucuria-n locul durerilor, ce dispar.

Cu strălucirea sfielnică-n limpezire şi puritate,
Împletind sfințenia cu fire de iubire-n dreptate,
Cu mulţumiri aduse Celui Prea Înalt, cu pietate,
Aprind dorul spre al înălţimi salt, în libertate.

La zborul în eternele stele, începe să-încolțească,
Dorul boabelor în lanul de spice, de viţă cerească.
Cetatea de Sus şi-a deschis poarta, să primească
Mirele cu Mireasa, să-nceapă nunta împărătească.

Cântarea spre înălţimi siderale, la porţile Mării,
Se-nalţă din inimile curățite-n harul mântuirii.
Cu ochii deschişi larg, spre Împăratul Măririi,
Primi-vom împletită cununa, din floarea nemuririi.
AMIN!