Ioan

Ioan

Se scurg din pereții caselor, umbre….
Urâte și goale, înalte și sumbre,
Încât... deodată, tiptil se coboară,
Luându-și în cârcă strigoii de-afară,
Și râd pe ascuns, zgomotoase în minte
De-un tânăr copil ce ascultă cuminte,
Cum are să vină cu un coș de nuiele,
O babă bătrână cu ochi de mărgele,
Ce scoate din ciuturi pârău de arginți,
Să cumpere lupii ce mușcă în sfinți.
În crunta agonie se strigă pe nume,
Aleșii în odaie urâți și de lume,
Și în dânșii aleargă întrebarea nebună,
Schiloadă ca ciuma ce refuză să spună,
Căci din vedrele albe, golașe și ciute,
Se naște și plodul morții tăcute,
Ce crește cât alții înalt cât un veac,
Morbid la statură, la minte posac,
Săltând peste cranii nepăsându-i deloc,
De bietele tigve sau Geniul de Foc.
Pe pieptul uscat ca țărmul de soare,
Ce bate un clopot de aur mai tare,
O frunte bălaie se îngroapă în mări,
În valuri de frică, de plâns și întrebări,
Pe când într-un colț, se aud murmurânde,
Stafii din neant cerându-și flămânde,
Prinosul de-o noapte mușcat și de fiare,
Ce-a dus a lor lepră, tăcute în spinare.
Iar astăzi la masă făcându-se boț,
Stă moartea cu plodul vorbind de negoț.
Se sparge tăcerea ca o coajă de nucă
Când tânărul june abia mai apucă,
Din oase să scoată acea întrebare;
Sunt eu vânzătorul ce n-are răbdare?
În Vena de Aur să caut profit,
Și-n rana din coastă să dorm liniștit? ‘’
Zălud se îndreaptă și plodul spre blid,
Ca umbrele seara spânzurate pe zid,
Și-n gheara pătată de ură și sânge,
Tot iadul în palmă atuncea și-l strânge.
…………. .

Se-afundă în podele și noapte râzând,
Pe când un apostol, adoarme plângând.

Viorel Balcan Valentin, 9 ianuarie 2018