Nu pierde prilejul

    Unii oameni nu sunt treji niciodată când pleacă trenul, ci abia se târăsc până la peron, tocmai în timpul când pot să vadă pe toţi plecând şi zic atunci ca plouaţi: “Ce? A plecat trenul? Azi noapte trebuie să-mi fi stat ceasul!” Ei vin totdeauna cu o zi mai târziu decât ziua de târg şi-şi descarcă marfa după ce s-a spart târgul. Fânul şi-l adună când nu mai este soare şi se apucă de seceră îndată ce a trecut vremea frumoasă. Strigă “stai!” după ce a luat puşca foc si încuie uşa la grajd după ce i s-a furat calul. Ei seamănă cu coada vacii: mereu pe urmă. Apucă timpul de călcâi, nu de moţ, dacă mai pot să-l apuce în vreun fel şi de călcâi. Ei nu sunt mai de preţ ca un calendar vechi: timpul de a fi folositori a trecut pentru ei. Şi totusi, din nefericire, nu pot să fie lepădaţi, ca şi un calendar vechi. De murit nu vor să moară, cu toate că trăind nu sunt de vreun folos. Ei sunt ca şi cutare bătrână ursuză, căreia i se facuse o pensie şi care ţinea să scoată cât o putea de mult din ea.

    “Ia-mă încet” şi “Toată viata” se spune ca sunt veri primari si destul de rău că este aşa. Dacă ar fi să nu moară până ce nu şi-ar sfârşi lucrarea, să ştiţi că n-ar muri curând, fiindcă ei nici nu şi-au început vreodată lucrarea. Oamenii nepunctuali îşi scuză lenea spunând că au întârziat numai puţin, dar “puţin mai târziu” înseamnă adesea “foarte târziu”; după cum “aproape să pun mâna” este totuna cu “l-am scăpat din mână”. Vecinul meu, Molatecul, şi-a pus capac pe puţ după ce i s-a înecat copilul în el şi a dat fuga cu găleata la puţ după ce i-a ars cel din urmă lemn din casă. Testamentul se va hotărâ să şi-l facă abia când nu va mai putea ţine condeiul în mână iar pocăinţa o va amâna până în clipa când va începe să-şi piardă conştiinţa.

    Aceşti oameni molateci gândesc că mâine va fi mai bine ca astăzi însă regula lor de viaţă este una veche, dar sucită ca şi mintea lor: ”Nu face niciodată astăzi ce poţi să laşi pe mâine”. Ei aşteaptă mereu să le zboare porumbei fripţi pe la gură şi visează întruna după o fericire care o să le cadă mură-n gură. În vremea aceasta, buruienile le năpădesc brazdele şi vacile intră în grădină prin spărturile din gard. Numai dacă păsările ar aştepta să le pună ei sare în coadă, atunci ar întinde şi ei o masă bogată familiilor lor, dar până când lucrurile vor merge astfel în lume, copii lor vor muri de foame. “O să fie bine!” zic ei. ”Să mai aşteptăm puţin, că au să vină vremuri mai bune”. Păsările lor sunt, după socoteala lor, foarte grase, dar toate pe gard şi aşa trebuie să fie, căci până acuma n-au avut niciuna în mână, iar femeia şi copiii sunt pe jumătate morţi de foame. ”O să se arate ceva!” zic ei. De ce însă aceşti oameni proşti nu s-or fi ducând ei înşişi după acel “ceva”? Vremea şi valul nu aşteaptă pe nimeni; cu toate acestea, aceşti pierde-vară umblă de colo până colo, ca şi cum vremea ar fi o moştenire a lor sau ar fi luat-o cu arendă pe viaţă, ca şi cum bunele împrejurări ar fi tot aşa de dese ca iepurii de casă într-un ocol. Îşi vor vedea ei greşeala când lipsa va da peste ei şi unii o vor vedea cât de curând, fiindcă au şi înaintat o bună bucată pe calea care duce la Nevoieşti.

    Cine nu vrea să are, nu trebuie să aştepte să aibă ce mânca, iar cei ce fac risipă cu primăvara, vor avea o toamnă săracă. Ei n-au voit să bată fierul cât a fost cald şi curând vor vedea că fierul rece este foarte tare. Atâta vreme cât lucrurile se mişcă aşa cum se mişcă ei, ţâncii de acasă trebuie să-şi astupe gurile cu linguri goale. Cine nu vrea când poate, nu va putea când va voi. Vremea nu este legată de par ca un cal la iesle; ea va trece ca vântul şi cine vrea să macine grâul cu ea, după ea să îndrepte aripile morii. Cine cască gura până când va trebuie să mănânce, va căsca-o până va muri. Nimic nu se dobândeşte fără trudă, afară doar de sărăcie şi murdărie.

    În vremurile de demult era obiceiul să se zică: ”Prostul are noroc”; în vremurile de faţă, însă, s-ar putea vedea că altfel stau lucrurile. Dar niciodată, nici în vremurile de demult, nici în oricare alte vremuri, n-are noroc acela care în chip prostesc lasă să-i scape prilejul, pentru că iepurii nu aleargă singuri în gura câinilor care dorm. Cine are vreme, dar aşteaptă vremuri mai bune, va veni o vreme când se va căi de cea care a trecut. Este lucru zadarnic să pui mâinile în buzunar şi apoi să strigi: ”Doamne, ajută-ne!. Dumnezeu ajută pe cine se ajută. Dacă întâlnesc un om care se tot plânge că vremurile sunt grele şi spune că nu are niciodată noroc, de obicei îmi zic în gând: ”Gâsca bătrână n-a stat bine pe ouă şi acuma, când toate s-au stricat, învinuieşte pe Dumnezeu că nu ies boboci din ele”.

    N-am crezut niciodată în ceea ce se numeşte “a avea noroc”, afară doar că aş putea să spun că pe câte un om norocul îl face să sară groapa dacă se repede cu putere peste ea şi norocul îi pune o bucăţică de slănină în oală dacă munceşte cu sârguinţă pământul şi dacă ţine porc în bătătură. De cele mai multe ori norocul este al acelora care-l caută cu sârguinţă şi părerea mea este că cel puţin odată în viaţă norocul bate la uşa fiecăruia şi dacă munca nu i-a deschis uşa, s-a dus. Cei ce pierd regulat trenul şi lasă să le scape orice prilej bun, încep să blesteme soarta, că i-a dus tot în împrejurări neprielnice. Ei zic: ”Eu n-am niciodată noroc”. Sau: “Dacă aş fi pălărier, sigur că oamenii s-ar naşte fără cap”. “Dacă m-aş duce la mare să iau apă, aş găsi-o secată”, zice un altul. Orice vânt este rău pentru o corabie proastă. Nici oamenii cuminţi, nici cei bogaţi nu pot să ajute pe unul care mereu n-a voit să se ajute. Numai câteva versuri şi am terminat:

    Fie-ţi mintea încordată
    Bine chibzuind mereu
    Unde, când şi cum poţi face
    Ce-i plăcut lui Dumnezeu.

    Cel molatic leneveşte
    Dar drumeţul hotărât
    Orice-ntâmpină pe cale
    Nu se lasă doborât.

    Doar cei harnici şi dinamici
    Merg spre ţel cu pasul fix
    Peste ceilalţi, scris rămâne:
    “Aici odihneşte… X”.