Sărăcia lui Cristos
Pentru firea omenească sărăcia este cu siguranţă o încercare. Am fost creaţi să fim împăraţi şi stăpâni peste toate lucrurile. A nu avea nimic, înseamnă suferinţă.
Natura omenească a lui Cristos nu a fost, aşa cum spunea Docetae, doar o aparenţă sau o iluzie. Nimeni nu şi-a trăit vreodată cu mai multă intensitate viaţa de om ca Cristos Isus: "om adevărat, din om adevărat."
Sărăcia implică dependenţă de alţii, înseamnă dispreţ şi ruşine, aduce nevoi şi suferinţă, lipsa puterii pământeşti. Domnul nostru binecuvântat a simţit toate aceste lucruri ca şi om. Şi în parte, prin acea suferinţă Şi-a împlinit Tatăl voia cu privire la Fiul Său, Fiul Şi-a dovedit supunerea faţă de Tatăl şi absoluta Lui încredere în El.
SĂRĂCIA LUI CRISTOS a constituit o parte a şcolii lui de credinţă, în care a învăţat prima dată El Însuşi, după care i-a învăţat şi pe alţii că viaţa este mai mult decât hrana şi că omul nu trăieşte "numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". În viaţa Lui, El a trebuit să dovedească faptul că Dumnezeu şi bogăţiile cerului pot satisface peste aşteptări un om care nu are nimic pe pământ, că încrederea în Dumnezeu pentru viaţa pământească nu este zadarnică şi că omul nu are nevoie de mai mult decât vrea Dumnezeu să-i dea.
În persoana Lui, vedem clar că atunci când Predicatorul dovedeşte prin viaţa Lui că resursele cerului îi sunt suficiente, El are putere în predicarea Împărăţiei Cerurilor.
SĂRĂCIA LUI CRISTOS a fost unul din semnele despărţirii totale de lume şi dovada că El era din altă lume şi că era animat de un alt duh. Tot aşa cum prin fructul bun la gust şi plăcut la privit a intrat păcatul în lume, în ziua de astăzi, lumea are o mare putere asupra omului prin grijile, averile şi bucuriile acestei lumi.
Cristos a venit să cucerească lumea şi să-l arunce afară pe stăpânul ei, să o câştige înapoi pentru Dumnezeu. El a făcut acest lucru refuzând să dea curs oricărei ispite de a accepta darurile sau de a căuta ajutor în ea. Dintre toate protestele împotriva spiritului lumesc, împotriva tendinţei de a plăcea acestui duh şi împotriva încrederii în lucrurile tangibile, sărăcia lui Cristos a fost cel mai vehement. În primul rând, El a biruit lumea în confruntarea cu ispitele cu care stăpânul ei a încercat să-L înşele şi, apoi, prin aceasta, şi puterea ei asupra noastră. Ea a fost un element esenţial al vieţii sfinte şi desăvârşite, un mare secret al puterii Lui de a cuceri şi de a mântui. A fost însăşi calea spre gloria lui Dumnezeu.
Noi vrem să ştim care este partea noastră în sărăcia lui Cristos, dacă trebuie să urmăm exemplul Lui şi cât de departe trebuie sa mergem în această privinţă.
Să studiem ceea ce i-a învăţat Cristos pe ucenicii Lui.
Când El le-a spus: "Urmaţi-Ma, veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni", i-a chemat să stea alături de El în sărăcie, fără a avea măcar un acoperiş deasupra capului, la o viaţă într-o totală dependenţă de providenţa lui Dumnezeu şi de bunătatea oamenilor.
El a folosit nu o dată expresii dure pentru a spune că trebuie să părăsim totul, să renunţăm la tot, să pierdem tot. Că ei au înţeles astfel chemarea Lui reiese din faptul că şi-au lăsat năvoadele şi vama şi au spus prin Petru: "Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat:.
Chemarea lui Cristos de a veni după El este de multe ori interpretată ca fiind chemarea la pocăinţă şi mântuire. Dar nu este vorba în nici un caz de acest lucru.
Principiile pe care le implică chemarea sunt universal aplicabile, însa pentru a le întări şi lămuri este foarte important prima dată să înţelegem intenţia iniţială a chemării. Cristos a luat deoparte pentru Sine un grup de bărbaţi care urmau sa trăiască în cea mai apropiată părtăşie cu El, exact aşa cum avea El sa trăiască şi sub directa Lui îndrumare. Aceste trei condiţii trebuiau sa fie neapărat îndeplinite pentru ca ei sa primească Duhul Sfânt pentru a fi adevăraţi martori ai Lui şi ai vieţii trăite de El şi împărtăşită oamenilor.
În cazul lor, ca şi în cazul Lui, părăsirea tuturor lucrurilor şi ACCEPTAREA STĂRII DE SĂRĂCIE era, evident, o condiţie făra îndeplinirea căreia stăpânirea bogăţiilor cereşti într-o aşa masură încât să-i convingă pe oameni de valoarea lor, nu era posibilă.
În ceea ce-l priveşte pe Pavel, situaţia lui nu a fost mult diferită. Fără vreo alta poruncă specială, Duhul Stăpânului lui l-a stăpânit aşa de mult şi a făcut ca lucrurile veşnice sa i se pară atât de reale şi de glorioase, încât orice gând de a poseda ceva sau de a avea vreo poziţie a dispărut.
El a exprimat în cuvinte ca nimeni altul viaţa dumnezeiască atunci când a vorbit despre el însuşi: "ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic şi totuşi stăpânind peste toate lucrurile".
În viaţa lui, ca de altfel şi în scrierile lui, el dovedeşte importanţa pe care o acordă lucrurilor eterne când mărturiseşte satisfacţia nemărginită pe care o pot da bogăţiile imateriale.
La Pavel, ca şi în cazul lui Cristos, sărăcia a fost consecinţa naturală a unei pasiuni care l-a consumat în întregime, făcându-l un canal prin care puterea spirituală a putut să circule liber şi deplin.
Istoria bisericii constituie o tristă mărturie despre creşterea bogăţiei ei şi a puterii ei lumeşti şi pierderea treptată a darurilor de sus încredinţate ei, singurele capabile să binecuvineze popoarele. Contrastul cu viaţa apostolică este foarte bine pus în evidenţă de o povestire despre unul dintre papi. Când Toma d Aquino a vizitat Roma pentru prima dată şi şi-a exprimat uimirea cu privire la bogăţia pe care a văzut-o, Papa a spus: "Nu mai putem spune AUR ŞI ARGINT NU AM. "Nu, într-adevăr, nu mai putem spune aşa", a fost răspunsul, "dar nici nu mai putem spune CE AM ÎŢI DAU. ÎN NUMELE LUI ISUS CRISTOS, SCOALĂ-TE ŞI UMBLĂ!"
Sărăcia pământească şi bogăţia duhovnicească au fost întotdeauna strâns legate; ele au mers mână în mână. De-a lungul anilor, s-a ajuns de multe ori la concluzia că numai prin întoarcerea la sărăcie vor putea fi rupte legăturile cu pământul şi va fi adusă înapoi binecuvântarea de sus.
Şi s-au făcut multe eforturi zadarnice de a i se păstra sărăciei un loc în predica şi în practica bisericii de după evenimentul din Ziua Cincizecimii. Din când în când, eforturile unor oameni sfinţi au avut succes pentru o anumită perioadă, pentru ca apoi din nou, oamenii să cedeze teribilei puteri a marelui duşman - lumea.
Acest eşec are diverse motive. Unul dintre ele este că oamenii nu au înţeles că, creştinismul nu constă doar într-o stare sau un lucru exterior, ci şi în duhul de care este însufleţit. Au fost uitate cuvintele lui Cristos: ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ESTE ÎNLĂUNTRUL VOSTRU şi oamenii au aşteptat de la sărăcie, ceea ce doar Duhul lui Cristos, arătat prin sărăcie, putea să facă. Oamenii au căutat să facă o lege din ea, o lege pentru suflete care nu aveau chemarea sau capacitatea de a-L imita pe Cristos în sărăcie. Biserica a încercat să investească sărăcia cu o aură de sfinţenie şi, prin instituirea anumitor doctrine să ofere o răsplată pentru această treaptă mai înaltă de perfecţiune.
Această doctrină spunea că, deşi ceea ce este poruncit în Scriptură trebuia să fie împlinit de toţi, erau anumite lucruri sau moduri de viaţă lăsate la alegerea ucenicilor. Ele nu erau obligatorii; respectarea lor era mai mult decât o simplă ascultare, era mai mult decât ce se cerea, lucru care, deci, avea un merit deosebit. Din aceasta s-a născut doctrina puterii în biserici de a împărţi acest surplus de merit celor care nu aveau merite. Şi, în unele cazuri, sărăcia a devenit doar o nouă sursă de autoîndreptăţire, ca şi bogăţia, împrăştiind întuneric şi moarte printre cei cărora le promitea mântuirea.
În timpul Reformei, sărăcia a devenit atât de desacralizată ca parte a sistemului rău pe care Reforma trebuia să-l combată, încât, prin demascarea şi lepădarea unor erori, s-a lepădat şi o parte de adevăr. De atunci, teologia noastră protestantă nu a mai îndrăznit să cerceteze locul, sensul şi influenţa pe care le-a avut cu adevărat sărăcia în învăţătura şi practica lui Cristos şi a apostolilor.
