Împărtășania

ÎMPĂRTĂŞIREA

Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el ÎMPĂRTĂŞIREA cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea ÎMPĂRTĂŞIREA cu trupul lui Hristos? 1Corinteni 10: 16

Frați și surori, aici vreau să vă vorbesc despre o mare taină, o rânduială a mântuirii, fără de care, eu, nu numai că nu cred, dar sunt convins, că nu există mântuire fără a împlini și această rânduială a lui Dumnezeu.

Domnul Iisus, ne spune în Cuvântul din Scripturi, următoarele: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el (Ioan 14. 23). Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, VOI CINA CU el, şi el cu Mine (Apo. 3: 20 ).

Observaţi singuri, Domnul Dumnezeu vorbeşte numai la singular, pentru că MÂNTUIREA este o chestiune personală a fiecărui individ. Este greşit, NU este după RÂNDUIALA lui Dumnezeu, felul cum se practică astăzi așa zisa, cină. Cină (Ioan 13. 2), s-a numit acea masă de seară, când Domnul Iisus şi cu ucenicii s-au strâns ca să mănânce Paştele (Luca 22. 8).

Cină, este orice masă de seară luată cu familia sau cu prieteni. În Dicţionarul Limbii Române şi cred că în orice dicţionar al oricărei limbi, găsim cuvântul - cină, care are ca semnificaţie masa de seară.

Când Domnul Iisus a luat ultima Sa cină cu ucenicii Săi (Ioan 13. 30), era noapte. La acea masă de seară, când s-au strâns să mănânce Paştele, pe masa aceea se aflau azimi, fiindcă era ziua pregătirii Paştelui şi în toată ţara Israel, timp de şapte zile (Exod 12. 18) era interzisă pâinea dospită (Exod 12. 15, 19), - nu ca bătaia de joc de astăzi, cu cozonaci, pască, ouă roşii şi alte lucruri închinate dracilor (1 Cor. 10. 20) - şi tot pe masa aceea se aflau verdeţuri amare (Exod 12. 8) şi mielul fript pe jar (Exod 12. 9). La această ultimă cină pe care o avea Domnul împreună cu ucenicii Săi, când trebuiau să mănânce Paștele, Domnul Iisus a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13. 4, 5), chiar şi lui Iuda (Ioan 13. 11, 30). După ce le-a spălat picioarele, S-a aşezat la masă şi le-a spus că unul dintre ei este un drac (Ioan 6. 70) şi va ridica călcâiul împotriva Lui (Ioan 13. 18), îL va vinde (Ioan 13. 2). La insistenţele ucenicilor, Domnul îl descoperă pe cel ce avea să-L vândă, când zice: „Acela, căruia îi voi ÎNTINGE bucăţica”. După care întinge (o înmoaie probabil în zeama de la friptura de miel) o bucăţică şi ia întins-o lui Iuda Iscarioteanul (Ioan 13. 26), cum a luat bucăţica a şi intrat Satana în el (Ioan 13. 27). După ce a intrat Satana în Iuda (Luca 22. 3), el a plecat în grabă (Ioan 13. 30) ca să-L dea pe Domnul Iisus în mâinile preoţilor (Luca 22. 4).

După plecarea lui Iuda (Luca 22. 3, 4), Domnul Iisus a luat un pahar şi a zis: „Luaţi paharul acesta, şi împărţiţi-l între voi (Luca 22. 17, 18); pentru că vă spun, că NU VOI MAI BEA din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu”. Observaţi ce spune Domnul Iisus: „vă spun, că NU VOI mai bea”. Spunând Domnul aceste cuvinte, Domnul a făcut un legământ cu ucenicii, dar și cu noi, şi că El NU va face decât aşa cum a spus. Atunci, şi ucenicii Lui, creştinii, adevăraţi sfinţi, trebuie să facă şi ei ca şi Domnul lor, să nu mai pună gura pe rodul viţei, până când va bea împreună cu Mântuitorul lor în Împărăţia Tatălui (Matei 26. 29). Apoi a luat o pâine - o azimă, pentru că era săptămâna azimilor -, pe care a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: „ACESTA este trupul Meu, care se dă pentru voi”(Luca 22. 19) luaţi şi mâncaţi. După ce au mâncat, a luat paharul - împărtăşaniei -, şi li l-a dat, zicând: „ACEST pahar, este legământul cel nou, făcut în sângele Meu” (Luca 22. 20) care se varsă pentru voi.

Aici, a instituit Domnul un măreţ act istoric, adică TAINA împărtăşaniei, prin care ne învaţă cum trebuie să mâncăm (Ioan 6. 53-56) din trupul Lui şi să bem din sângele Lui ca SĂ NU murim (Ioan 6. 50).

În acea zi, în care Domnul a instituit acel măreţ act istoric, nu era ziua ceea mare (Ioan 19. 31) în care evreii trebuiau să mănânce Paştele. Domnul Iisus a mâncat Paştele cu ucenicii săi spre sfârşitul zilei de 13 Nisan, înspre seara zilei de 14 Nisan (Ioan 13. 1, 2). În timpul cinei, a fost descoperit vânzătorul (Ioan 13. 30), şi după plecarea lui Iuda (Ioan 13. 31), Domnul instituie taina împărtăşaniei (Luca 22. 17-20), după care Domnul zice: „Sculaţi-vă, haideţi să plecăm de aici (Ioan 14. 31). Au plecat dincolo de pârâul Chedron (Ioan 18. 1), în grădina Ghetsimani (Matei 26. 36).

Dacă Domnul în noaptea cinei a mers în grădina Ghetsimani, unde a fost prins şi dus înaintea preoţilor (Matei 26. 57), iar în dimineaţa zilei (Marcu 15. 1-37) de Pregătire a Paştelui care era 14 Nisan (Exod 12. 6), a fost dus la Pilat, şi până la ceasul al treilea din zi, adică ora 9 dimineaţa, a fost judecat, condamnat şi răstignit (Marcu 15. 25), ATUNCI între cele două seri 13 şi 14 Nisan a fost instituită taina împărtăşaniei.

De la ceasul al şaselea adică ora 12 şi până în ceasul al nouălea adică ora 15, s-a făcut întuneric peste toată ţara lui Israel, şi Domnul Şi-a dat duhul (Marcu 15. 37; Ioan 19. 30; Luca 23. 44-46).

Tot în ziua de 14 Nisan, Domnul a fost pus în mormânt (Ioan 19. 31) de frică SĂ NU rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului, fiindcă Sabatul acela era mare, căci se uneau două sărbători; Paştele, şi prima zi de adunare sfântă a săptămânii azimelor (Exod 12. 16).

Iată deci, că la apusul soarelui spre sfârşitul zilei de14 Nisan seara şi începutul zilei de 15 Nisan noaptea (Exod 12. 6), când Iudeii trebuiau să mănânce Paştele (Ioan 19. 28), Domnul Iisus era în Locuinţa morţilor unde trebuia să predice Evanghelia timp de trei zile şi trei nopţi (Matei 12. 40).

Iată după Sfintele Scripturi, care sunt cele trei zile şi trei nopţi în care, după învierea Sa prin Duhul Sfânt (1 Petru 3. 18), a propovăduit (1 Petru 3. 19) Evanghelia în Locuinţa morţilor. Prima ZI, este ziua în care a fost răstignit, 14 Nisan (Ioan 19. 14). Prima noapte, 15 Nisan. A doua ZI, 15 Nisan. A doua noapte, 16 Nisan. A treia ZI, 16 Nisan. A treia noapte, 17 Nisan.

În dimineaţa zilei de 17 Nisan, nişte femeii s-au dus de dimineaţă la mormânt şi nu L-au mai găsit pe Domnul (Ioan 20. 1-17). Ziua de 17 Nisan din calendarul evreilor, corespunde în 2010 cu data de 1 aprilie.

Ziua când Domnul a fost judecat, condamnat şi răstignit, era ziua pregătirii Paştelui, adică 14 Nisan (Exod 12. 6), iar preoţii evrei nu au vrut să participe la judecarea Domnului, ca SĂ NU se spurce şi la apusul soarelui (Deut. 16. 6) - când Domnul era în mormânt -, să poată mânca Paştele (Ioan 18. 28) în seara zilei dintre 14 şi 15 Nisan.

După ce stă scris vom fi judecaţi (Ioan 12. 48) TOŢI oamenii de pe faţa pământului, pentru că numai învăţătura (2 Ioan 9-10) Domnului este ADEVĂRUL. Celelalte învăţături care nu corespund cu ceea ce spune Domnul, sunt învăţături drăceşti (1 Tim. 4. 1), vorbării goale şi lumeşti (2 Tim. 2. 16-19). Pentru bani, oamenii sunt capabili de orice nelegiuire. Orice învăţătură care nu corespunde cu învăţătura Domnului Iisus şi a apostolilor (2 Ioan 9-10; 1 Tim. 6. 3-5), este o învăţătură drăcească (1 Tim. 4. 1), iar oamenii care aduc astfel de învăţături, NU au pe Dumnezeu (2 Ioan 9) şi NU trebuie să ascultăm de asemenea oameni, SĂ NU avem nici un fel de legături cu ei aşa cum ne spune Duhul Sfânt prin apostoli în 2 Tes. 3. 6, 14.

Oameni buni, voi care vă temeţi de Domnul, dacă vreţi să fiţi mântuiţi în etapa a treia, vă sfătuiesc cu toată dragostea în Domnul, nu mai ascultaţi de cei (1 Cor. 3. 18) care nu vă dau STRICT învăţătura Domnului Iisus (2 Ioan 8, 9) care duce la mântuire, căci pe aceştia Domnul îi prinde în viclenia lor (1 Cor. 3. 19).

Învăţătura şi regulile ce trebuiesc ştiute şi trăite pentru a ajunge la MÂNTUIRE, sunt cuprinse în Evanghelie şi completată de Duhul Sfânt (Ioan 16. 12-15) în celelalte cărţi ale Noului Testament.

Priviţi ŢINTĂ spre Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Domnul Iisus (Ev. 12. 2; 3. 1) şi NUMAI de El să ascultaţi (Luca 9. 35), şi să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru, NU este altceva decât mântuire, cum ne-a scris şi Pavel (2 Petru 3. 15).

Despre Pavel se spunea că e nebun (F. A. 26. 24), căci nu pricepeau spusele lui şi oamenii le tâlcuiau spre pierzarea lor (2 Petru 3. 16), dar voi „preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de RĂTĂCIREA unor oameni şi să vă pierdeţi tăria” (2 Petru 3. 17), ci creşteţi în harul şi în CUNOŞTINŢA Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3. 18).

Oameni buni, şi eu am fost ca voi, mergeam la adunări, dar Domnul Se ţinea de mine şi mă învăţa calea mântuirii. Făceam şi eu ca toţi ceilalţi, după cum eram călăuziţi (1 Cor. 12. 2). Nu ştiam mare lucru despre mântuire, până ce mi-a descoperit Domnul tainele mântuirii, cu care nu este de glumit! Dumnezeu ne spune în Scriptură (Ezec. 34), că unii oameni se pasc pe ei nu oile Domnului. De aceea, oile sunt slabe în credinţă, multe dorm, şi multe sunt bolnave. În lume, dacă un păstor (cioban, căci asta înseamnă păstor, NU pastor) nu-şi paşte oile bine, dacă nu le duce unde-i iarba mai bună, dacă nu le dă apă curată, oile acelea nu vor avea rod – adică lapte, miel, lână bună – le va cădea lâna, vor fi sterpe, vor fi bolnave, vor muri. Aşa este şi astăzi prin adunările de diferite religii: boală, tristeţe, lipsă de cunoştinţă, şi o ILUZIE de linişte şi pace. FIŢI TREJI ŞI VEGHEAŢI (1 Petru 5. 8), căci potrivnicul nostru diavolul, caută să înghită tot mai mult, VEGHEAŢI!

Paştele de atunci de la evrei, nu are nici o legătură cu învierea. Învierea Domnului a avut loc la o clipeală de ochi. Imediat după ce au pus piatra la uşa mormântului, Domnul a fost adus la viaţă de Duhul Sfânt (1 Petru 3. 18), şi dus în Locuinţa morţilor, unde a stat trei zile şi trei nopţi (Matei 12. 40), predicând (1 Petru 3. 19) Evanghelia celor morţi. Iar după trei zile, S-a arătat ucenicilor (Matei 28).

Nu ştiu în ce măsură evreii păcătuiesc sărbătorind astăzi acel „Paşte”, dar ştiu că ei vor fi iertaţi (Rom. 11. 26), fiindcă o parte din ei se află într-o împietrire (Rom. 11. 25), ca să putem intra noi Neamurile în Împărăţia lui Dumnezeu. Unii dintre ei sunt vrăjmaşi ai Evangheliei, spre binele nostru (Rom. 11. 26-33). Iubirea (1 Petru 5. 2) de bani, care este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6. 9-10), îi face pe unii oameni, să se afle sub influenţa duhurilor rele (Luca 9. 55), şi care îi fac să se împotrivească rânduielilor puse de Dumnezeu (Deut. 7. 11; 11. 1), făcându-şi ei rânduielile lor, aşa-zise bisericeşti (1 Tim. 4. 1-3).

Ce este această „CINĂ”? La acea cină, acea masă de seară, după ce au mâncat mâncărurile pământeşti legate de jertfa de Paşte, ucenicilor le-a fost oferită o mâncare adusă din cer, oferită de Dumnezeu Tatăl (Ioan 6. 27), adică trupul Fiului Său (Ioan 6. 51), dat pentru viaţa lumii, pentru ca, cine va mânca din El, SĂ NU moară (Ioan 6. 50); fiindcă trupul Fiului omului este cu ADEVĂRAT o hrană, şi sângele Lui este cu ADEVĂRAT o băutură (Ioan 6. 55).

Dacă nu mâncăm această hrană şi nu bem această băutură, după rânduiala lui Dumnezeu, NU AVEM viaţa în noi înşine (Ioan 6. 53), iar cine mănâncă trupul Domnului şi bea sângele Lui, are viaţă veşnică (Ioan 6. 54).

Eu sunt încredinţat, că trebuie să acordăm o MARE atenţie acestei mâncări (Ioan 6. 27), întrucât fără aceasta, omul moare (Ioan 6. 50). Dar, iată ceva şi mai extraordinar; cine mănâncă trupul Domnului şi bea sângele Lui, rămâne în Domnul şi Domnul rămâne în el (Ioan 6. 56). De a rămâne Domnul în noi, avem o imperativă nevoie, fiindcă cine NU rămâne în El şi în cine NU rămâne El, omul acela este aruncat în foc (Ioan 15. 6), oricine ar fi el. De aceea, luaţi seama foarte bine şi vedeţi ce grozăvie (Ev. 10. 31)! O rânduială a Domnului şi o condiţie pe care trebuie să o împlinească un om pentru a rămâne în El, constă în stăruinţa în frângerea pâinii (F. A. 2. 42, 46), fiindcă numai cine mănâncă trupul Lui şi bea sângele Lui, are posibilitatea de a rămâne în El, şi El în el. De aici reiese că, atunci când un om NU stăruieşte în a mânca din trupul Domnului şi a bea sângele Lui, El nu mai este în acel om, iar acel om este singur. Reversul versetului Ioan 6. 56 este: Cât timp mănânci (dar şi trăind ca El) trupul Lui şi bei sângele Lui, eşti în El şi El în tine, când Nu mănânci, NU mai este Domnul în tine!

Domnul Iisus spune că despărţit de El, omul nu poate face nimic (Ioan 15. 5). Numai cine mănâncă această hrană dată din cer (Ioan 6. 55), va fi nedespărţit de Domnul şi va trăi prin El (Ioan 6. 57).

În Evanghelie (Ioan 15. 7), Domnul zice: „Dacă rămâneţi în Mine, şi DACĂ rămân în voi cuvintele Mele”. Adică cuvintele pe care Tatăl I le-a poruncit să ni le spună şi cum trebuia să ne vorbească (Ioan 12. 49).

Ştiţi cum se poate să rămânem în El? În Ioan 6. 44-45 veţi descoperi o altă rânduială a Domnului, pe care mi-a descoperit-o şi mie Domnul în ziua de 19. 06. 2009 la ceasul al doisprezecelea. În Ioan 6. 44 Domnul spune: „NIMENI NU poate veni la Mine, DACĂ NU-L atrage Tatăl, care M-a trimis”. În Ioan 6. 45, Domnul Iisus spune: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. „Aşa că oricine a ASCULTAT pe Tatăl, şi A PRIMIT învăţătura (Ioan 17. 8) Lui, VINE la Mine. Deci, omul care NU primeşte învăţătura Domnului de la Tatăl; omul, care NU are habar de învăţătura Tatălui, NU POATE veni la Domnul, NU este primit de Domnul şi NICI NU va fi mântuit.

Doar, a afirma o simplă credinţă în Domnul Iisus, este egal cu ZERO, este acea credinţă ca a dracilor (Iac. 2. 19).

Printre MULTELE rânduieli sau condiţii, care trebuiesc împlinite pentru a ajunge la FAZA A TREIA de mântuire, una foarte importantă, este să MÂNCĂM (Ioan 6. 27, 54) cu STĂRUINŢĂ (F. A. 2. 42) această mâncare dată din cer (Ioan 6. 33, 56) pentru omul dinlăuntru (2 Cor. 4. 16), şi să luăm seama bine, că la această masă participă chiar Domnul Iisus împreună cu Tatăl (Ioan 14. 23; Apoc. 3. 20).

Din aceasta de mai sus, reiese faptul că: un om care NU împlineşte în viaţa lui TOT ce a lăsat Domnul scris, ci este încă lumesc, firesc, pământesc (Rom. 8. 6-8), dar se împărtăşeşte cu trupul Domnului, o face spre nenorocirea lui; sau, s-ar putea să împlinească multe din porunci, dar dacă nu mănâncă (Ioan 6. 53) trupul Domnului, NU va fi mântuit. Şi întrucât la această masă participă şi Domnul Iisus, atunci SĂ NU facem lucrarea Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48. 10), ci să o facem aşa cum a făcut El (Ioan 12. 49; 13. 15), cum au făcut apostolii (F. A. 2. 46), netrecând cu NIMIC peste „ce este scris” (1 Cor. 4. 6).

În noaptea zilei de 26. 12. 2009, pe la ceasul al nouălea (03) fiind în duh de rugăciune, Duhul Sfânt mi-a adus aminte (Ioan 14. 26) de cuvântul cină din 1 Cor. 11. 20. Am stat şi m-am gândit, de ce mi-a fost adus în minte acest cuvânt, şi am întrebat pe Domnul ce vrea să însemne aceasta. Cum mă tot gândeam la aceasta, Duhul Sfânt (Ioan 16. 13) mi-a adus în minte cuvintele din Matei 26. 20, Marcu 14. 17; Luca 22. 14, şi atunci am zis iarăşi: „Doamne, ce vrea să însemne aceasta”? şi mi s-a spus: „ce înseamnă cuvântul cină”? M-am gândit: cuvântul cină, înseamnă MASA DE SEARĂ. Parcă mi s-a luminat deodată mintea şi am înţeles ce vrea Domnul să-mi spună. Cuvântul CINĂ din Scripturi (Luca 14. 24; 1 Cor. 11. 20, 21; Apoc. 3. 20) înseamnă masa de seară oferită de Împăratul veşniciei (Luca 14. 15-24), la care ni se dă să mâncăm o mâncare din cer (Ioan 6. 27), o mâncare pentru viaţa veşnică, adică împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului Iisus (Ioan 6. 53, 54), pentru a căpăta viaţa veşnică.

În noaptea zilei de 31. 12. 2009, pe la ceasul al şaselea (24) când mă rugam, Domnul mi-a zis: „Dacă inviţi pe un prieten la tine, sau un oarecare altul, spunându-i: „prietene, mâine te invit la mine la CINĂ, te rog să vii negreşit”. „Atunci când va veni omul acela la tine? va veni dimineaţă, va veni la prânz, sau va veni seara”? Şi am răspuns că va veni seara! Atunci am înţeles mult mai bine cum se ia această împărtăşanie, ce este această împărtăşanie, şi cine ne dă această împărtăşanie.

Oameni buni, această împărtăşanie este masa de seară, CINA oferită de Tatăl nostru din cer (1 Cor. 11. 20), mâncarea oferită de Dumnezeu (Ioan 6. 27) ca hrană (Ioan 6. 55) pentru omul Lui dinăuntru nostru (2 Cor. 4. 16). Iar aceasta este MULT mai importantă decât hrana pe care o dăm trupului nostru de două sau trei ori pe zi, şi ia nu se poate lua ocazional, odată pe an, odată pe lună sau o dată pe săptămână, fiindcă Dumnezeu ne-a invitat la El la cină în fiecare seară, negreşit, fără absenţe (Matei 22. 5-14) şi sfinţi (Matei 22. 12). Orice om care invită pe cineva la cină, nu-şi lasă invitaţii singuri, ci stă cu ei la masă. Aşa şi la această cină oferită de Domnul, Dumnezeul nostru, El este prezent în mijlocul invitaţilor Lui (Ioan 14. 23; Apoc. 3. 20). De aceea, TREBUIE să-L onorăm pe Dumnezeu, să ne simţim onoraţi, dar cu frică, căci suntem invitaţii Lui, şi ca pildă avem pe apostoli, ei participau în fiecare zi la cina oferită de Domnul.

În F. A. 2. 46, ni se arată destul de lămurit, că ÎN FIECARE ZI, după ce veneau de la templu, ucenicii fiecare la casele lor, frângeau pâinea şi se împărtăşeau.

În traducerea nouă scrie, că frângeau pâinea ÎMPREUNĂ în casele lor. Această hrană (Ioan 6. 33, 56) dată din cer (Ioan 6. 32, 33) pentru omul dinlăuntru (2 Cor. 4. 16), trebuie să fie pregătită de către fiecare (Exod 12. 16), în fiecare zi ca şi hrana pentru trup. Această hrană spirituală constă dintr-o azimă, adică pâine fără drojdie (Exod 23. 18), un pahar cu rodul viţei, adică must fără alcool, sângele strugurelui (Deut. 32. 14). Şi prin cererea binecuvântării Domnului, azima capătă puterea trupului Său, iar rodul viţei capătă puterea sângelui Său. Această hrană care duce la viaţă trebuie să fie curată, să fie pregătită aşa cum ne cere Scriptura, însă spre nenorocirea unora şi pierzarea altora, am văzut prin unele adunări cum se practică aşa zisa lor împărtăşanie, cu pâine dospită şi cu vin alcoolizat, CONTRAR la ce spune Domnul în Scriptură: „Să n-aduci cu pâine dospită sângele jertfei Mele” (Exod 23. 18; 34. 25). În alt loc zice: „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ier. 48. 10).

Treziţi-vă! Puneţi-vă viaţa în rânduială numai după învăţătura Domnului Iisus (2 Ioan 9-10), nu după obiceiuri şi tradiţii bisericeşti. Într-o noapte pe la ceasul al optulea, pe când cugetam la rânduieli, şi nu ştiu de ce mă gândeam la aceste rânduieli bisericeşti; domnul aproape că a ţipat la mine, spunându-mi: „NU există rânduieli bisericeşti, ci DOAR rânduielile Mele”. Fiţi oameni şi veniţi-vă în fire! Treziţi-vă şi respectaţi numai rânduielile lui Dumnezeu (Lev. 26. 14-24), de ce vreţi să muriţi (Ezec. 18. 31)? Îndreptaţi-vă, nu mai faceţi decât cum spune Domnul Iisus în legea slobozeniei (Iac. 1. 25; 2 Ioan 9, 10). Am fost aleşi să fim „o seminţie aleasă, o PREOŢIE împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat – prin jertfa Domnului Iisus – ca să fie al Lui” (1 Petru 2. 9). Ne-a ales pe noi, care odinioară nu eram un popor, dar acum suntem poporul lui Dumnezeu, şi trebuie să ne ferim de poftele firii pământeşti (1 Petru 2. 10-11) pe care le aveam când eram FĂRĂ Dumnezeu în lume (Ef. 2. 12) şi care acum se războiesc cu sufletul.

Astăzi, adevăraţii preoţi ai lui Dumnezeu, NU se vor atinge de NIMIC ce este necurat (2 Cor. 6. 17-18), ca să fie primiţi de Dumnezeu. Respectaţi numai cuvintele scrise în Scripturi, căci pe temeiul acestor cuvinte a încheiat un legământ Dumnezeu (Exod. 34. 27) cu noi, şi noi cu Dumnezeu – la apa botezului.

*

În rândurile de mai jos, voi reda mai pe larg descoperirile (Prov. 29. 18; 1 Cor. 14. 6, 26, 30) rânduielilor lui Dumnezeu referitoare la modul cum trebuie luată această SFÂNTĂ ÎMPĂRTĂŞANIE.

Iată rânduiala Domnului pentru împărtăşanie, cum se poate lua, şi de către cine:

1. aceia care (1 Cor. 1. 2) fac parte din Biserica Domnului Hristos,

2. aceia care au fost sfinţiţi (1 Cor. 3. 16-17) în Domnul Hristos, chemaţi să fie sfinţi,

3. aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului cu inimă curată (2 Tim. 2. 22) şi buze neprefăcute, adică i-au dat Domnului întreaga lor inimă (2 Cron. 16. 9) păzindu-se neîntinaţi de lume (Iac. 1. 27).

4 aceia care au încheiat legământ cu Dumnezeu prin jertfă (Rom. 12. 1), atunci când la apa botezului au mărturisit că-i vor sluji NUMAI Domnului toată viaţa lor (Matei 6. 24).

5. aceia care au inima tăiată împrejur (Ier. 4. 4; Rom. 2. 29; Col. 2. 11).

6 - aceia care au fost curăţiţi prin cuvântul auzit de la Domnul Iisus (Ioan 15. 3), şi au făcut botezul nou testamentar pocăindu-se de faptele lor (Matei 3. 8).

7 - Toţi aceia care se vor curăţi de tot, aşa cum porunceşte Domnul în Ioan 13. 10: „Cine s-a scăldat (botezat), n-are trebuinţă SĂ-ŞI spele decât picioarele, CA SĂ FIE CURAT DE TOT”.

Cuvântul „SĂ-ŞI”, este la modul SINGULAR. Deci ca să fim curaţi de tot şi să putem lua ÎMPĂRTĂŞANIA, TREBUIE ca fiecare SĂ-ŞI spele picioarele înainte de a se împărtăşi, aşa cum porunceşte Domnul Iisus (Ioan 13. 5-10), ca SĂ NU murim (Exod 30. 21).

Dacă nu te faci curat de tot prin împlinirea acestei porunci, NU poţi lua împărtăşania. Prin ceea ce spune şi face în Ioan 13. 5-10, Domnul Iisus reînnoieşte o poruncă mai veche dată preoţilor, lui Aaron şi URMAŞILOR acestora, iar urmaşii lor suntem noi cei aleşi să fim o preoţie sfântă pentru Dumnezeu (1 Petru 2. 9; Apoc. 1. 16; Exod 19. 5, 6) nu după rânduiala leviţilor, ci după rânduiala lui Melhisedec, cum a fost şi Domnul Iisus, numit Preot în veac, tot după rânduiala lui Melhisedec (Ps. 110. 4; Ev. 5. 6, 10; 6. 20; 7. 11, 15, 17, 21).

După cum în vechime, Domnul Iisus (Ev. 11. 24-26; 1 Petru 1. 11) a poruncit preoţilor „SĂ-ŞI spele picioarele (Exod 30. 21), tot astfel şi astăzi, Domnul porunceşte preoţilor (1 Petru 2. 9) ”SĂ-ŞI spele picioarele” (Ioan 13. 10) ca să fie curaţi de tot, ca să poată să se împărtăşească, ca SĂ NU moară (Ioan 6. 50). Dacă cineva nu voieşte să se curăţească de tot aşa cum cere Domnul Iisus în Ioan 13. 10, atunci omul acela NU POATE să ia împărtăşania, căci cine face altfel de cum porunceşte Domnul, o ia spre osânda lui (1 Cor. 11. 29).

După această lege NECURMATĂ (Exod 30. 21), pentru cei aleşi să fie preoţi (Ev. 5. 4) ai lui Dumnezeu, TREBUIE ca între preot (Exod 40. 7) şi altarul unde este împărtăşania, să fie ligheanul de spălat (Ioan 13. 5; Exod 30. 18), pentru ca, fiecare „SĂ-ŞI spele picioarele” (Ioan 13. 10).

Această apă de spălare a picioarelor, este înnoirea unei porunci din vechime (Num. 19. 20) prin care Domnul spunea preoţilor să se curăţească ca SĂ NU moară (Exod 30. 21).

Dacă preoţii aceia din Israel, sfinţiţi prin sângele unor animale, trebuiau SĂ-ŞI spele picioarele în FIECARE zi, atunci noi astăzi, care avem un altar care nu este din zidirea aceasta (Ev. 13. 10) şi din care NU AU dreptul să mănânce cei ce fac slujbe în cort, şi care suntem sfinţiţi prin sângele Fiului lui Dumnezeu, nu trebuie cu atât mai mult să ne spălăm picioarele în fiecare zi (Ioan 13. 10), supunându-ne Tatălui duhurilor ca să trăim (Ev. 12. 9)? Asta cu atât mai mult, cu cât pe acest ALTAR care nu este din zidirea aceasta (Ev. 9. 11, 12), S-a adus ca jertfă, nu trupul unui dobitoc, ci trupul Domnului Iisus Hristos, pe care Dumnezeu Tatăl (Ioan 6. 32-35) ni l-a oferit la cina Sa (1 Cor. 11. 20)!

Avraam, din dragoste pentru Dumnezeu, a vrut să jertfească pe singurul lui fiu, şi Dumnezeu din dragoste pentru noi, a jertfit pe singurul Său Fiu, a dat TOT ce a avut mai drag, oare NOI nu trebuie să facem şi noi TOT ce trebuie, cu mare recunoştinţă?

8 - Din trupul Domnului NU au dreptul să mănânce (Ev. 13. 10) cei cu inima netăiată împrejur (Exod 12. 43, 48; Deut. 10. 16), fiindcă astfel ar spurca şi Templul (Ezec. 44. 7) şi altarul şi jertfa de pe altar. Iar ca să avem părtăşie (1 Cor. 10. 18) şi cu altarul şi cu jertfa de pe altar „este de TREBUINŢĂ să fim curaţi de tot” (Ioan 13. 10) şi cu inima întreagă a Domnului (2 Cron. 16. 9).

Pentru ce trebuie făcută spălarea picioarelor? Spălarea picioarelor se face pentru curăţirea de întinăciuni trupeşti. În 2 Cor. 6. 17, 18, ni se cere SĂ NU ne atingem de ce este necurat în lumea aceasta, ca Dumnezeu să ne fie Tată. În 2 Cor. 7. 1, ni se atrage atenţia, că dacă avem astfel de făgăduinţe ale lui Dumnezeu, SĂ NE CURĂŢIM (Ioan 13. 10) de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt. Referitor la modul cum putem ajunge întinaţi trupeşte, citiţi vă rog în Sfânta Scriptură insuflată de Dumnezeu (2 Tim. 3. 16), căci Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1. 2).

În general, omul se face necurat prin ceea ce îi iese din gură, şi aceasta nu o spun eu, ci Domnul Iisus în Evanghelie (Matei 15. 11, 18-20). Omul se face necurat prin păcătuirea din nechibzuinţă (Ezec. 45. 20), sau prin vorbire cu uşurinţă (Ev. 5. 4; Prov. 10. 19; 2 Tim. 2. 16).

Scriptura mai spune că: pe pământ NU există nici un om fără prihană, care SĂ NU păcătuiască (Ecles. 7. 20; 1 Regi 8. 46). SĂ NU credeţi că sunt de acord cu aceia care îşi susţin teoriile lor drăceşti, cum că omul poate păcătui liniştit şi că va fi mântuit doar prin faptul că el susţine că are credinţă în Domnul Iisus, dar mai fură, mai înşeală, mai minte, mai curveşte, mai dă sau ia mită, etc.

Să ştiţi că în toate lucrările lui Dumnezeu, TEMELIA este credinţa. De la credinţă pleacă toate. Primul lucru pe care ni-l cere Domnul Iisus, este CREDINŢA. În Matei 17. 20, zice că de am avea credinţă, vom muta munţii din loc. În Marcu 11. 22, ne cere să avem credinţă în Dumnezeu, dar fără îndoială (Marcu 11. 23). În Ioan 14. 1, iarăşi ne cere credinţă. Cine are adevărata (căci şi dracii au) credinţă în Dumnezeu, este născut din Dumnezeu! Cine păcătuieşte este de la diavolul (1 Ioan 3. 8), deci are credinţa dracilor. Oricine este născut din Dumnezeu NU păcătuieşte (1 Ioan 3. 9), şi prin aceasta se cunosc copii lui Dumnezeu şi copii diavolului (1 Ioan 3. 10).

Dacă totuşi, cumva, din pricina slăbiciunilor noastre mai păcătuim, avem la Tatăl un mijlocitor pentru slăbiciunile noastre, fiindcă şi El a fost ispitit ca şi noi în TOATE lucrurile (Ev. 4. 15), dar FĂRĂ păcat.

Dacă suntem credincioşi şi intrăm în noi înşine (Is. 44. 19) şi zicem din inimă: „Ah Doamne, ce am făcut, iartă-mă”, şi ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1 Ioan 1. 9). Singurul păcat care NU poate fi iertat, este hula împotriva Duhului Sfânt (Matei 12. 31). NU UITAŢI! Eu când spun păcate, nu mă refer la acele nouăsprezece păcate arătate în Gal. 5. 19-21 şi 1 Sam. 15. 23, din cauza cărora oamenii nici NU vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, ci eu mă refer la greşelile pe care le face omul cu limba lui (Iac. 3. 2-6). Cred că nu este om pe faţa pământului, care să poată vorbi numai cu Da şi NU aşa cum cere Scriptura ( 2 Cor. 1. 17; Iacov 5. 12). Nu cred că este om, care SĂ NU spună cu gura lui, că face, că drege, fără să bage de seamă pe moment că el păcătuieşte prin vorbele lui uşuratice (Lev. 5. 4).

Se mai poate păcătui prin atingerea de mortăciuni, prin atingerea de vreo spurcăciune omenească, necurăţia femeii (Lev. 5. 2-3, 17), prin atingerea de morminte (Num. 19. 18), etc. Dacă Scriptura spune că păcătuim, atunci aşa este, iar cine spune că nu a păcătuit, Scriptura îi spune că se înşeală singur şi adevărul nu este în el (1 Ioan 1. 8, 10).

Cei ce au fost aleşi să fie o preoţie sfântă (1 Petru 2. 9; Apoc. 1. 6; 5. 10) pentru Dumnezeu, nu după rânduiala Leviţilor, ci după rânduiala lui Melhisedec (Ev. 7. 21), NU au voie să se atingă de morţi (Lev. 21. 1-3), de nimic ce este necurat, pentru că dacă cei ce erau sfinţiţi prin stropirea cu sângele animalelor şi cenuşa unei vaci (Ev. 9. 13), NU aveau voie să se atingă de lucruri necurate, cu atât mai mult (Ev. 9. 14) nu se pot atinge cei care au fost sfinţiţi prin sângele Fiului lui Dumnezeu (Ev. 10. 10), şi prin Duhul Cel veşnic (Ev. 9. 14), fiindcă aşa CERE Însuşi Domnul Dumnezeu în 2 Cor. 6. 17!

Cei ce au fost sfinţiţi prin sângele Domnului Iisus, ei sunt făgăduiţi Domnului prin legământ (Rom. 12. 1; Ev. 10. 14 -23), prin jertfă, pentru TOATĂ viaţa. La botez au făcut un jurământ, că vor sluji Domnului până la moarte. Acei ce au făcut un jurământ înaintea Domnului, nu TREBUIE să se apropie de nici un mort; NU se va putea face necurat decât la moartea tatălui său, a mamei sale, a fratelui său, pentru un fiu, pentru o fiică, şi pentru o soră care nu este măritată (Ezec. 44. 25), căci poartă pe cap închinarea Domnului (Num. 6. 6, 7), ci să lase morţii să-şi îngroape morţii (Matei 8. 22).

Ungerea cu care ne-a uns Dumnezeu (2 Cor. 1. 21; 1 Ioan 2. 20, 27), este o cunună peste noi (Lev. 21. 12). El este Domnul. DACĂ facem ce ne cere El (Deut. 12. 28; 13. 18), NUMAI atunci El ne va fi Tată şi noi vom fi fii şi fiice (2 Cor. 6. 18).

În vechime, înainte de venirea Domnului, în poporul Israel pentru cine se făcea necurat prin atingerea de morţi, de morminte sau de alte lucruri care te făceau necurat (Num. 19. 16-18), Dumnezeu rânduise apa de curăţire (Num. 19. 20), iar dacă cineva NU vroia să se curăţească cu apa de curăţire, TREBUIA nimicit din mijlocul adunării. De la Domnul Iisus încoace, unii oameni au fost aleşi să aparţină poporului lui Dumnezeu (Rom. 1. 7; 9. 24-26; 2 Petru 2. 10), curăţiţi prin auzirea cuvântului Domnului Iisus (Ioan 15. 3) şi prin Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6. 11). Iar ca să fim curaţi de tot, în locul apei de curăţire din vechime, Domnul Iisus a poruncit astfel: „Cine s-a scăldat – botezat, scufundat în apă -, n-are trebuinţă SĂ-ŞI spele DECÂT picioarele, ca să fie curat de TOT”.

Deci să ne spălăm picioarele ca să fim curaţi de TOT (Ioan 13. 10). Dacă un om NU se va curăţi (Num. 19. 20) de tot aşa cum ne-a poruncit Domnul în Ioan 13. 10, va fi nimicit.

Să ştiţi, că nu apa ne curăţeşte de întinăciuni trupeşti (1 Petru 3. 21), ci Domnul ne sfinţeşte (Lev. 20. 8; Ezec. 20. 12), dacă împlinim porunca Lui, ca SĂ-NE spălăm picioarele înainte de împărtăşanie (Ioan 13. 10; 1 Ioan 1. 9; Lev. 18. 5; Ezec. 20. 11).

Este nevoie ca să repet, ca să învăţaţi bine, fără a rămâne în noi TOATE cuvintele Lui care ne sfinţesc (Ioan 15. 7), fără această spălare a picioarelor (Ioan 13. 10) prin care te faci curat de tot, NU SE POATE lua Împărtăşania. Cine ia ÎMPĂRTĂŞANIA fără a respecta (Ezec. 20. 19) RÂNDUIELILE Domnului (Ioan 13. 10), o ia SPRE osânda lui însuşi (1 Cor. 11. 27-30). De fapt, este foarte dureros, cine mai respectă astăzi rânduielile Domnului, toţi şi-au făcut rânduielile lor, rânduieli omenești, zise bisericeşti, şi asta, pentru că Domnul spune: că „oamenii nesocotesc legile Domnului şi sufletul lor urăşte rânduielile Lui (Lev. 26. 15), aşa cum spune şi în Ps. 50. 16-22: „Ce tot înşiri tu legile Mele, şi ai în GURĂ legământul Meu, când tu urăşti mustrările, şi arunci cuvintele Mele înapoia ta”?

9 - Împărtăşania trebuie luată într-o casă (Exod 12. 10; Deut. 16. 4). NU SE POATE să se frângă trupul Domnului şi să Se împrăştie prin locuri necurate (Exod 12. 46), după cum se procedează astăzi; se frânge „trupul Domnului” şi pleacă cu el pe străzi prin spitale ş. m. a. . Scriptura mai spune că făcându-se omul necurat prin cele arătate (Matei 15. 11, 18), este necurat până seara (Lev. 11. 24-32; 15. 5-27). Puneţi-vă toţi întrebarea? Domnul Iisus, care este întruchiparea perfecţiunii şi a ascultării desăvârşite, oare de ce nu a stat la masă cu ucenicii în al treilea ceas din zi, în al şaselea ceas, în al nouălea ceas? De ce a aşteptat El ca să vină seara (Matei 26. 20) şi un ceas anume (Luca 22. 14)?

A aşteptat să treacă cele douăsprezece ceasuri din zi (Ioan 11. 9) în care omul se poate face necurat (Lev. 11. 24-32), şi când a venit ceasul (Luca 22. 14), Domnul Iisus a stat la masă cu cei doisprezece ucenici şi le-a spălat picioarele. De ce oare, Domnul Iisus, care este Dumnezeu, a aşteptat un ceas anume ca să mănânce la masă cu ucenicii Săi? Domnul Iisus nu a fost un călcător al legii, aşa cum fac oamenii care se cred înţelepţi (Rom. 1. 22), El a fost un împlinitor (Matei 3. 15), de aceea trebuia să aştepte ora la care se servea cina (1 Cor. 11. 20) oferită de Tatăl.

De ce le-a spălat picioarele la ucenici? El ştia că ucenicii s-au făcut necuraţi prin vorbire (Lev. 5. 4; Matei 15. 10, 11) cu uşurinţă, vorbire din nechibzuinţă, şi prin aceasta erau necuraţi până seara (Lev. 11. 24-32). Iar după ce s-a împlinit vremea după Scriptură, adică a trecut ziua şi începea o nouă zi, seara Domnul le-a spălat picioarele ca să fie curaţi de tot (Ioan. 13. 5-10).

Întoarceţi-vă oameni buni la Domnul, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel, ca să se întoarcă şi El la voi (2 Cron. 30. 6).

Domnul este cu noi când suntem cu El; dacă Îl căutăm, Îl vom găsi; iar dacă Îl părăsim, şi El ne va părăsi (2 Cron. 15. 2). Nu-L părăsiţi pe Domnul, făcându-vă voia inimii, sau aşa zise rânduieli bisericeşti, căci te va lepăda şi El, şi încă pe VECIE (1 Cron. 28. 9).

S-au întâmplat multe lucruri noaptea, despre care mărturisesc Scripturile. De exemplu: Când Domnul a luat masa cu ucenicii, a făcut-o noaptea (Ioan 13. 20). Domnul a fost vândut tot noaptea (1 Cor. 11. 23). Noaptea, Domnul i-a vorbit lui Pavel într-o vedenie (F. A. 18. 9, 10) şi l-a îndemnat să vorbească, SĂ NU se teamă de nimeni. În noaptea următoare, iarăşi Domnul i S-a arătat lui Pavel şi i-a spus să îndrăznească mai tare în mărturisire (F. A. 23. 11). În altă noapte i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a spus SĂ NU se teamă, căci trebuie să mărturisească înaintea Cezarului Numele Domnului (F. A. 27. 23, 24).

Oare de ce nu a vorbit Domnul lui Pavel şi chiar şi la alţii, ziua? ! De ce numai noaptea? ! Acestea sunt taine ale lui Dumnezeu.

Tot noaptea a înviat Domnul (Ioan 20. 1). Ucenicii s-au împărtăşit tot noaptea (F. A. 20. 7, 11). Paştele din vechime, tot noaptea trebuia mâncat (Exod 12. 8). Au avut loc multe evenimente noaptea. Despre noaptea în care trebuia mâncat Paştele, Domnul spune: „Noaptea aceea trebuia prăznuită în cinstea Domnului” (Exod 12. 42), ca SĂ-ŞI aducă aminte TOATĂ viaţa, că au fost ROBI în ţara Egiptului (Deut. 15. 15; 16. 3, 12). Luaţi seama bine, Domnul porunceşte, ca noaptea aceea în care au fost scoşi din robie, să o ţină ca o sărbătoare veşnică, şi evreii aşa au făcut. Iar astăzi, ce Domnul a lăsat scris, cum să sărbătorim cu Domnul CINA, la masa de seară, oamenii o fac ocazional, şi chiar și dimineaţa, CE NEBUNIE!

Evreii, au fost robi în ţara Egiptului, şi o dată pe an TREBUIAU să sărbătorească noaptea ieşirii din robie, mâncând Paștele; iar noi, care am fost robi în ţara umbrei morţii şi Domnul ne-a eliberat cu braţ tare, TOT noaptea (1 Cor. 11. 23). În F. A. 2. 46, găsim scris cum luau ucenicii după porunca Domnului, CINA, ca să-și aducă aminte, ca și evreii, de unde au fost scoşi.

Acum vă întreb? Dacă noaptea în care au fost scoşi evreii din robia egipteană trebuia prăznuită în cinstea Domnului, ca să-şi aducă aminte TOATĂ viaţa că au fost robi în Egipt; oare noaptea de 13 nisan, când Domnul ne-a dat trupul Lui să-L mâncăm la cină, şi El se pregătea să moară în locul nostru, purtând osânda nelegiuirilor noastre, NU trebuie respectată mai mult de cât au făcut evreii cu noaptea în care au fost scoşi din robie? ? NUMAI Apostolii au dat cinstea cuvenită Domnului, numai ei, cât au trăit, în fiecare seară (F. A. 2. 46) prăznuiau cina, spre pomenirea Domnului aşa cum le poruncise El (Luca 22. 19).

Sau ziua de 17 Nisan, când a înviat Domnul din osânda morţii în locul nostru şi pentru noi, nu ar trebui cu atât mai mult să fie o sărbătoare în cinstea Domnului, aducându-ne aminte că şi noi am fost robi ai Satanei? Este doar o întrebare! Dar, fiindcă eu am acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit! ” Şi eu cred, de aceea vă vorbesc (2 Cor. 4. 13), că ziua de 13 nisan, în care Domnul a luat pedeapsa noastră asupra Lui, şi ziua de 17 nisan când Sa arătat ucenicilor prima dată, ar trebui sărbătorite în cinstea Domnului mult mai mult decât aceea a evreilor. Aceasta ar fi o sărbătoare pe care ar trebui să o avem – dar după calendarul Domnului din Scripturi -, nu paşte, bobotează, duminica Tomii, Rusalii şi multe lucruri păgâne şi drăceşti (1 Tim. 4. 1).

De ce s-au întâmplat toate aceste evenimente numai noaptea şi nu ziua? ! Cu teamă, mi-am pus şi eu această întrebare! Dar acesta este planul lui (Ef. 1. 9) Dumnezeu şi El nu dă socoteală (Iov 33. 13) nimănui. Dacă cumva te întrebi şi tu la fel, să ştii că nu din înţelepciune întrebi tu aşa (Ecles. 7. 10).

Eu zic, ca o părere, că toate acestea s-au întâmplat numai seara, fiindcă la Dumnezeu ziua calendaristică începe seara. Fiindcă mai întâi a fost o seară (Gen. 1. 1-5), după aceea a fost o dimineaţă. Nicăieri în Scriptură nu ne este arătat, felul cum se practică azi prin adunări luarea aşa-zisei împărtăşanii. Auzi ce mare nelegiuire! După ce ai stat la „masă cu Domnul”, ai mâncat din trupul Lui şi ai băut din sângele Lui, tu îţi speli picioarele! Adică, ce ai făcut? Te-ai întinat mâncând din trupul Domnului? Căci asta însemnă să-ţi speli picioarele, să te curăţeşti (Ioan 13. 10)!

Ce necinstire de Dumnezeu (2 Tim. 2. 16)! Iubirea de bani, care este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6. 10), îi determină pe oameni să facă cu nebăgare de seamă lucrările Domnului (Ier. 48. 10). Tot această iubire de bani, îi face pe unii să fie lăudăroşi, fără evlavie, având doar o formă de evlavie (2 Tim. 3. 2-8), şi despre care Scriptura ne învaţă să ne depărtăm de astfel de oameni. Să stăm lipiţi de Domnul (1 Cor. 6. 17) ca să fim învăţaţi de El (Ioan 6. 45), şi să ne arate El calea pe care trebuie să mergem (Is. 48. 17).

Scriptura ne arată desluşit, cum Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenici (Ioan 13. 30; Matei 26. 20) să ia împărtăşania, şi cum au făcut şi ucenicii după aceea (F. A. 20. 7, 11). Tot Sfânta Scriptură ne învaţă, să facem ca ei (Ioan 13. 17; 1 Cor. 4. 6) şi să le urmăm exemplul (Ev. 13. 7).

Luaţi seama bine, nu vă jucaţi cu mântuirea. Fiindcă „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului” (1 Cor. 11. 27-29).

Oameni buni, NU vreau nimic de la nimeni, dar vă rog din toată inima, vă sfătuiesc şi eu în Numele Domnului, să URMĂM pilda apostolilor (F. A. 2. 46), ATÂT. Dacă NU ascultă cineva de ce spun apostolii, legea Duhului (Rom. 8. 2) ne spune: să n-avem nici un fel de legături cu ei, (2 Tes. 3. 14).

Domnul Dumnezeu va fi cu noi, dacă facem ce ne învaţă El prin gura apostolilor (Fil. 4. 9). Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura Domnului Hristos, N-ARE pe Dumnezeu (2 Ioan 9).

- Înainte de a te împărtăşi, trebuie efectuată cercetarea (1 Cor. 11. 28-29) în vederea mărturisirii (Lev. 5. 5) de păcate (Ev. 5. 5; 1 Ioan 1. 9). În 1 Ioan 1. 8, scrie: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul NU este în noi”. Tot în 1 Ioan, 1. 9, scrie: dacă suntem credincioşi şi drepţi şi ne mărturisim păcatele, El ne iartă şi NE CURĂŢEŞTE de ORICE NELEGIUIRE.

După ce, prin credinţă (Ev. 11. 6) am primit iertarea, ne putem apropia de ceea ce reprezintă ÎMPĂRTĂŞANIA, adică de trupul şi sângele Domnului Iisus, adică să onorăm invitaţia la CINA oferită de Tatăl (Ioan 6. 32, 33; 1 Cor. 11. 20), unde ne oferă ca hrană pentru omul dinăuntru, trupul Fiului Său.

- Tot înainte de împărtăşanie, TREBUIE făcută spălarea picioarelor, aşa cum ne-a lăsat Domnul scris în Ioan 13. 10. Poruncindu-ne, că de atunci înainte este de TREBUINŢĂ CA FIECARE SĂ-ŞI spele picioarele ca să fie curat de tot (Ioan 13. 10). Oare ce înseamnă cuvântul TREBUINŢĂ? Nu înseamnă ca o datorie, şi că TREBUIE să facem ceea ce suntem datori (Luca 17. 10), să împlinim tot ce trebuie împlinit (Matei 3. 15)?

Cineva mi-a zis că dacă şi-a făcut baie, nu trebuie SĂ-ŞI spele picioarele. Eu unul cred, că baia mea NU are nici o legătură cu împlinirea poruncii Domnului, şi de aceea eu îmi pun apă în lighean şi-mi spăl picioarele, chiar dacă mi-am făcut baie, fiindcă aşa este de TREBUINŢĂ, să împlinesc porunca Domnului ca să fiu „CURAT DE TOT” (Ioan 13. 10). Mai cred, că la întâlnirea lor cu Domnul pentru acea cină unde aveau să mănânce Paştele, ucenicii îşi făcuseră şi ei baie, nu veneau ei la masa de Paște, plini de praf şi de transpiraţie. Însă Domnul le-a spălat picioarele ca să fie curaţi de TOT (Ioan 13. 10), după care S-a aşezat la masă (Ioan 13. 12-17; Luca 22. 19, 20) şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu”? „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi unii altora picioarele”. Dacă ştiţi aceste lucruri, FERICE de voi, dacă le faceţi”.

Domnul ne dă o pildă şi o învăţătură prin care ne face DATORI (Luca 17. 10), ca fiecare SĂ NE spălăm picioarele unii altora (Ioan 13. 14). Luaţi seama bine! În Ioan 13. 10, ni se cere împlinirea unei porunci, iar în Ioan 13. 14, ni se cere să ne achităm de o DATORIE (Matei 5. 26). Această datorie de a ne spăla picioarele unii altora, este atunci când, în casa unde se ia CINA, sunt două, trei, sau mai multe persoane participante la CINĂ, atunci trebuie să-şi spele unii altora picioarele; sau, în alte împrejurări, atunci când un frate, sau un străin, vine de pe drum în casa ta, iar tu ca semn al smereniei şi al dragostei faţă de el, trebuie să-l primeşti spălându-i picioarele (Luca 7. 44-46).

10 - Împărtăşania NU se lua la Templu, aceasta nici Domnul şi nici apostolii n-au făcut aşa, ci după ce plecau de la Templu (F. A. 2. 46) „frângeau pâinea ACASĂ şi luau hrana (Ioan 6. 55) cu bucurie şi curăţie”.

Pe lângă faptul că se împărtăşeau acasă în fiecare zi (F. A. 2. 46), primii ucenici obişnuiau să ia sfânta împărtăşanie şi împreună, odată pe săptămână. În ziua întâi a săptămânii, ei aveau un obicei, strângeau ajutoare (1 Cor. 16. 2) pentru sfinții mai săraci, și se strângeau la un frate în casă, unde făceau și frângerea pâinii (F. A. 20. 7, 11), dar numai cu aceia cu care se cunoşteau bine ca trăind toţi în Domnul Hristos.

Această frângere a pâinii din F. A. 20. 7, 11, NU are nici o legătură cu ceea ce spune Duhul Sfânt în 1 Cor. 11. 20. Acolo era vorba despre o masă de dragoste, unde toţi veneau cu mâncăruri aduse de la casele lor (1 Cor. 11. 21). Când luau împărtăşania toţi împreună, ei vegheau şi cercetau aşa cum porunceşte Scriptura, SĂ NU fie printre ei nici unul curvar sau lumesc (Ev. 12. 16). Întâi căutau să scoată răul afară (1 Cor. 5. 2, 13; Deut. 13. 5; 17. 7, 12; 21. 21), şi după aceea luau împărtăşania.

La masa aceea de dragoste din 1 Cor. 11. 20, ar fi trebuit să ia şi cina Domnului, dar NU puteau, fiindcă unii mai înstăriţi, căutau să-şi bată joc de alţii care erau mai săraci (1 Cor. 11. 21-22) şi astfel unii erau ghiftuiţi, iar alţii flămânzi. Erau şi atunci ca şi astăzi, tot felul de adunături, mulţi cu inimi netăiate împrejur (Deut. 10. 16; Ezec. 44. 7; F. A. 7. 51), mulţi oameni lumeşti (Rom. 8. 7), pământeşti, fireşti (Rom. 8. 8).

Ucenicii au încetat să se mai ducă la Templu, adică la acea peşteră de tâlhari cum a numit-o Domnul Iisus (Matei 21. 13), şi se strângeau prin casele fraţilor (1 Cor. 16. 19; Rom. 16. 5; Col. 4. 15), deoarece ei înşişi deveniseră Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6. 19), Temple ale lui Dumnezeu (1 Cor. 3. 16).

De ce nu se poate lua împărtăşania în adunări? În primul rând, nici apostolii NU au făcut aceasta NICIODATĂ. În al doilea rând, Duhul Sfânt spune lămurit, că în adunări există păcat şi sunt vinovate (Ev. 4. 13, 27; 5. 17; 6. 2, 3; Mal. 3. 9) fiindcă caută să Îl înşele pe Dumnezeu (Gal. 6. 7)! Cum? Iată câteva exemple:

În adunări, PĂCATUL nu este respins cu înverşunarea cu care a fost respins de Domnul Iisus! Astăzi, multe din cuvintele Domnului sunt date la spate (Ps. 50. 16, 17). Femeile vorbesc astăzi prin adunări, au pus stăpânire pe adunări, exact aşa cum spune Domnul în Is. 3. 12. Aceasta se întâmplă întrucât se îngăduie încălcarea poruncilor Domnului, dar aceasta nu se face cu gând bun, ci doar ca să nu se piardă contribuabilii (1 Petru 5. 2).

Gândiţi-vă bine la mântuire, fiindcă această mântuire NU se poate căpăta, decât după rânduielile Domnului, şi aşa cum am spus, este personală, iar şansa NU o avem decât o singură dată.

Aveţi grijă creştinilor, întoarceţi-vă la dragostea dintâi (Apoc. 2. 4).

Tot prin adunări, mai sunt unii (1 Cor. 5. 11) care sunt: curvari, beţivi, defăimători, lacomi de bani, şi cu aceştia nu trebuie nici să stai la masă, dar mai ales să iei şi împărtăşania! În cele mai multe adunări, se dau învăţături care nu sunt conforme cu învăţătura Domnului Iisus (2 Ioan 9-10) privind mântuirea. Astfel, starea acestor adunări a ajuns asemănătoare cu starea poporului din vechime, pe care o descrie Dumnezeu în Is. 28. 8: „Toate mesele sunt pline de vărsături murdare, nu mai este nici un loc curat”.

Iată că v-am vorbit lucruri minunate, lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă (Tit 2. 1), fiţi treji şi cumpătaţi, căci potrivnicul nostru diavolul, dă târcoale ca un leu şi caută să înghită (1 Petru 5. 8) tot mai mulţi. Să ne aducem aminte de unde am căzut, să ne întoarcem la faptele dintâi (Apoc. 2. 5).

După aceste minunate şi măreţe descoperiri, mi-am amărât sufletul şi m-am întristat foarte tare, văzând prin prisma acestor descoperiri, rătăcirile de prin aşa zisele biserici. De aceea, am să vă rog să citiţi în Biblie (Num. 30. 16), să vedeţi câtă putere a dat Dumnezeu bărbatului (Gen. 3. 16) şi cât de mult a decăzut el, lăsându-se manipulat de femeie în toate domeniile vieții, aşa cum a făcut şi Adam, atrăgând blestemul asupra pământului (Gen. 3. 17). Aşa se întâmplă şi astăzi, şi astfel este atras blestemul asupra aşa ziselor biserici (Mal. 3. 9), iar profesorul lor, este acelaşi vechi şarpe (Apoc. 12. 9), adică Satan sau Diavolul, stăpânitorul acestei lumi (Ioan 14. 30), înşelătorul (Apoc. 13. 13, 14), NIMICITORUL (Evr. 11. 28).

Sunt adunări, în care se spun poveşti şi basme (Tit 1. 14), chiar se fac şi glume pe seama Domnului, pălăvrăgeli, vorbării goale şi lumeşti (2 Tim. 2. 16), iar Scriptura spune, că acei oameni care dau o învăţătură deosebită, şi NU se ţin de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, la mântuire, ci dau o învăţătură din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe, sunt stricaţi la minte. Ei sunt oameni lipsiţi de adevăr, care cred că evlavia este un IZVOR de câştig (1 Tim. 6. 3-5). Toţi aceştia, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu!

Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele (Ef. 5. 16). Nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5. 17)! Împliniţi-vă juruinţele făcute Celui Prea Înalt (Ps. 50. 14).